Între degete strângea acel creion mic
A murit sora Nirmala, timp de doisprezece ani superioară a Misionarelor Carităţii
De Giampaolo Mattei
Lumea a cunoscut-o pe sora Nirmala datorită unui mic gest de duioşie în timpul funeraliilor maicii Tereza la Calcutta, când i-a mângâiat chipul şi apoi şi-a unit propriile mâini în semn de rugăciune. Lumea a cunoscut-o când a văzut-o mergând, singură, câţiva metri în spatele trupului Terezei "sale", de lungul străzilor din Calcutta pline de femei şi bărbaţi, necreştini, veniţi pentru a spune mulţumesc celei care pentru ei a fost mamă.
Sora Nirmala Joshi - decedată la Calcutta la 23 iunie 2015, la optzeci şi unu de ani - a fost timp de doisprezece ani, de la 13 martie 1997 la 27 martie 2009, superioara generală a Misionarelor Carităţii, congregaţia întemeiată în 1950 de maica Tereza. "Dacă Dumnezeu a putu să găsească pe cineva mic ca mine, atunci înseamnă că poate să găsească pe cineva şi mai mic", i-a spus maica Tereza celui care o întreba cine era sora Nirmala, al cărei nume în limba din Bengala înseamnă "puritate". În capitlul general, surorile n-au ţinut cont că noua superioară contractase o formă incurabilă de malarie endemică şi că avea să sufere mereu de febre foarte mari. Tocmai boala, avea să destăinuiască Nirmala, "era răspunsul la gândul dominant cu exigenţele sale exagerate de presupuse perfecţiuni".
Nu voia să fie numită "maică", aşa cum i s-ar fi cuvenit. Şi îţi explica aşa: "Recunosc trei maici: Fecioara Maria, mama mea naturală şi Tereza". Apoi, cu ea era imposibil să te loveşti de raţionamente lungi şi complicate: era de cuvinte puţine, esenţiale. Mai mult, părea aproape că cuvintele nu-i erau necesare şi astfel le folosea brusc, ca şi cum era constrânsă. Însă glasul ei era mereu unul foarte proaspăt, de fetiţă. Însă acest stil al său concis nu avea nimic de-a face cu frica. S-a văzut bine asta în ajunul funeraliilor maicii Tereza, când o "hoardă" de jurnalişti a invadat casa mamă a congregaţiei pentru a-i smulge o declaraţie cu privire la intrările economice şi cu privire la poziţiile referitoare la avort şi contracepţie. Nirmala nu s-a derutat şi a răspuns cu fermitate, eliminând aroganţa interlocutorilor săi: "Vom continua să-l slujim pe Isus în cei săraci şi să-l adorăm în Euharistie, nimic nu se va schimba. Maica Tereza va continua să se roage pentru noi, să fie cu noi. Avortul rămâne o omucidere şi este împotriva lui Dumnezeu". Şi şi-a luat rămas bun încredinţând fiecărui jurnalist o mică medalie a Sfintei Fecioare Maria cu invitaţia spontană, simplă, maternă: "Rugaţi-vă".
Când o constrângeai să vorbească despre sine, ţinea între degete un mic creion consumat: aproape că se juca pentru a învinge timiditatea. Într-o epocă de "realităţi virtuale", acel creion venea aproape ca simbol al "reţelei" foarte concrete de caritate aprinsă de maica Tereza. Deja la prima întâlnire era ca şi cum o cunoşteam din totdeauna: soră, mamă "mereu alături chiar şi la mii de kilometri distanţă!". Te "recunoştea", chiar dacă nu te văzuse niciodată înainte. Mergea mereu direct la esenţial şi când te asigura că vei rămâne în rugăciunile sale, erai sigur că aşa avea să fie. Pentru totdeauna. Aşa încât a voit să viziteze redacţia "L'Osservatore Romano", la 7 mai 1998, expres "pentru a cunoaşte femeile şi bărbaţii care făceau ziarul Papei aşa încât să se poată ruga şi mai bine şi mai mult pentru ei". Era modul său de a fi. Aşa cum avea să confirme frère Roger: când a venit el în redacţie, după un an, informat despre vizita sorei Nirmala, a destăinuit că ar fi vrut să aibă capacitatea sa de a se ruga a acelei femei mici pe care Isus a chemat-o de departe, dintr-o familie care nici măcar nu era creştină".
Chiar aşa, adevăratul său nume era Kusum, adică "floare". S-a născut în 1934 la Duranda, nu departe de oraşul Ranchi, într-o bogată familie hinduistă, originară din Nepal, apartenentă la prima şi cea mai ilustră castă, cea sacerdotală a brahmanilor. Tatăl era oficial al armatei. Mama s-a ocupat mai ales de educaţia copiilor: opt fete, doi băieţi. Ea era cea mai mare.
"Părinţii mei - amintea ea - erau foarte evlavioşi faţă de valorile hinduismului şi erau îndrăgostiţi de spiritul lui Gandhi. De copilă l-am rugat pe Dumnezeu cu numele de Ran, Krishna şi Shiva. Şi deja simţeam dorinţa de a-i iubi şi a-i sluji pe săraci. Astfel divinitatea pe care o preferam era chiar Shiva, puţin iubită datorită aspectului său urât". Nirmala n-a renegat niciodată educaţia primită de la familie: "Rădăcinile mele sunt în hinduism şi nu le uit. Însă numai Cristos este adevărul".
La şapte ani am auzit vorbindu-se "pentru prima dată despre un anumit Isus" în şcoala catolică unde părinţii au înscris-o. Şi la nouă ani, în timp ce se juca împreună cu prietenele, a ajuns în curtea unei biserici catolice la Duranda, faţă în faţă cu "marea statuie a unui om care îşi arăta inima". A trebuit să scoată o mare doză de curaj ca să n-o ia la fugă.
Apoi, la şaptesprezece ani, "întâlnirea adevărată": la Patna pentru a studia ştiinţe politice, s-a cazat într-un pensionat catolic. "În ziua următoare după sosirea mea - povestea ea - a auzit sunând un clopot. Şi am văzut-o pe colega mea de cameră, studentă la medicină, îngenunchind pentru a se ruga în tăcere. M-am înduioşat. În acel moment Isus mi-a atins inima. Am înţeles că îl aveam înlăuntrul meu de mult timp: eu nu-l căutasem, însă mă găsise. Şi m-am îndrăgostit la nebunie de El".
Însă pentru Nirmala nu a fost o convertire imediată. Au urmat şase ani de "lupte". Înainte de toate a avut "problema" de a vorbi despre asta în familie, asaltată de frica de a pierde numai într-o clipă afecte şi siguranţe. În India o alegere aşa de radicală este "o revoluţie inimaginabilă". Însă, repeta cu vigoare, "binomul Isus şi săracii nu putea decât să mă ducă, în India de atunci, s-o întâlnesc pe maica Tereza". Şi totuşi avea cu totul alte proiecte: să meargă în Nepal "pentru a susţine renaşterea ţării de origine a familiei mele". A vorbit despre asta cu maica Tereza: "I-am deschis inima, cu toate incertitudinile unei tinere licenţiate care voia să schimbe lumea. M-a ascultat şi mi-a sugerat să mă rog ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu şi să acţionez ca şi cum totul ar depinde de mine. Din acea zi capitulat definitiv în faţa iubirii lui Isus. Şi am hotărât să rămân cu maica Tereza".
Kusum a fost botezată la 5 aprilie 1958. La 24 mai a intrat în congregaţia Misionarele Carităţii, tocmai cu numele de Nirmala: "Prin harul lui Dumnezeu am devenit o călugăriţă catolică. Numai prin harul lui Dumnezeu m-am convertit la Cristos". Povestea cu emoţie istoria convertirii celei mai mici surori, devenită carmelită cu numele de Marie-Thérèse. "Vocaţia sa mi-a dat un zdruncin", recunoştea ea. Aşa încât după primele voturi călugăreşti, în 1961, maica Tereza i-a cerut să facă practică de avocat "pentru a garanta asistenţă legală gratuită săracilor". În schimb, în 1976 a venit o nouă cotitură în viaţa sa: Nirmala a dat viaţă ramurii contemplative a congregaţiei. Chiar dacă, explica ea, "toate suntem contemplative, altminteri n-am putea suporta jertfele unei vieţi aşa de sărace".
Dacă o întrebai care era "moştenirea" lăsată ei de maica Tereza, răspundea "un mic crucifix de lemn şi o coroniţă a rozariului". Două "instrumente eficace, indispensabile, pentru a-l sluji pe Cristos în cei săraci". Şi, ca orice misionară a carităţii, Nirmala le-a purtat cu sine până la capăt. Le-a avut cu ea şi miercuri după-amiază, pentru funeralii. Întrebarea este dacă acele două obiecte au aparţinut chiar maicii Tereza. Dar dacă se impunea curiozitatea, se ocupa sora Nirmala să o ţină în frâu, făcând să se înţeleagă, cu privirea, că era aşteptată de un Oaspete foarte important. Aşa încât pentru a-L întâlni îşi scotea mereu sandalele şi se punea în genunchi.
(După L'Osservatore Romano, 24 iunie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
