În familie rădăcinile unei credinţe comune
Când Georg Ratzinger povestea viaţa sa şi legătura sa cu fratele Joseph
De Maurizio Fontana
Dacă există un cuvânt pentru a descrie legătura care timp de o viaţă întreagă i-a ţinut uniţi pe fraţii Ratzinger, acel cuvânt este familie. Imaginea papei emerit, încercat de ani, care în zilele trecute a voit cu toate forţele sale să ajungă la căpătâiul fratelui său pentru a fi alături de el în ultima parte a parcursului său pământesc, a fost sigiliul, exprimarea vizibilă tuturor a unui fir de iubire care şi în circumstanţele mai puţin cunoscute a împletit mereu existenţele lor. Şi acel fir, care şi astăzi - după moartea Monseniorului Georg, petrecută miercuri, 1 iulie 2020 - continuă în credinţă să-i unească pe cei doi fraţi, se numeşte întocmai familie.
O apropiere intimă şi discretă care se înţelege mergând din nou la rădăcinile istoriei lor comune şi ale alegerilor lor de credinţă.
Georg, născut în 1924, era mai mare cu trei ani, nu atâţia încât să împiedice să împărtăşească propriul drum cu Joseph încă din pruncie. Anii primei lor copilării la Tittmoning, în Bavaria, şi după aceea la Aschau sunt dense în amintiri, în atâtea momente de împărtăşire familială, în mici "ritualuri" care ritmau zilele şi datele. Ca atunci când tatăl Joseph îi ducea, împreună cu sora Maria, la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria Negre din Altötting: "Acele vizite - povestea Georg în 2011 în cartea interviu Fratele meu papa, scrisă cu Michael Hesemann - fac parte din cele mai frumoase amintiri ale copilăriei noastre. Atmosfera aşa de impregnată de prezenţa divină graţie rugăciunilor neîncetate ale credincioşilor mereu l-a fascinat mult pe fratele meu şi pe mine: faptul de a creşte respirând acel climat a avut un rol important în viaţa noastră şi în formarea noastră. Putem să destăinuim mereu Mariei fricile noastre şi nevoile noastre şi deşi acestea contau puţin în timpul copilăriei, ne simţeam mereu ocrotiţi de ea".
Sau ca atunci când, la Crăciun, fraţii ieşeau cu săniuţa pe zăpadă, în timp ce mama Maria împodobea bradul. După recitarea rozariului în bucătărie, sunetul unui clopoţel îi chema în sufragerie şi acolo era un mic brad roşu şi pe masă erau cadourile: "Scena aceea - spunea el - ne impresiona foarte mult, graţie şi luminii create de lumânările care răspândeau un parfum minunat (...). După aceea, tata citea evanghelia care relata naşterea după Luca şi intonam câteva cântece de Crăciun (...). Odată, în 1936, când eram deja la liceu, am scris eu însumi o mică partitură. Am cântat-o în trei, sora mea la armonium, fratele meu la pian şi eu cu vioara. Mama s-a înduioşat până la lacrimi, şi tata a fost impresionat de acea interpretare, deşi în mod mai sobru".
Rădăcinile credinţei lor erau tocmai în această cotidianitate simplă, susţinută de un puternic sentiment de comunitate familială. În familie se rugau împreună în fiecare zi înainte şi după fiecare masă, dar mai ales după prânz, când fiecare putea să exprime propriile cereri particulare. Şi era invocat şi sfântul Dismas, "tâlharul cel bun" care s-a căit pe cruce şi a cerut iertare: se adresau lui ca patron al răufăcătorilor căiţi, pentru ca să-l ocrotească pe tatăl Joseph în timpul desfăşurării muncii sale de jandarm.
Mai măricei, cei doi fraţi slujeau împreună la altar ca ministranţi. au fost ani -aceia care au precedat izbucnirea războiului mondial - bogaţi în ştrengărie, în distracţii simple şi în pasiune pentru muzică. O pasiune care i-a însoţit până la bătrâneţe, cu acel talent special de care se bucura Georg şi care a marcat drumul vieţii sale în care străluceşte conducerea, timp de treizeci de ani, din 1964 până în 1994, corului catedralei din Regensburg, Regensburger Domspatzen. Georg amintea cu limpezime emoţia momentului în care, în 1941, împreună cu fratele a ajuns cu bicicleta la Salzburg pentru a asculta Regensburger Domspatzen care interpretau bucăţi din Requiem-ul de Mozart: "Eram entuziaşti, muzica era minunată. În acel moment nu puteam să-mi imaginez desigur că după douăzeci şi trei de ani voi fi eu responsabilul acelui grup, dar chiar acel lucru s-a întâmplat".
Şi vocaţia sacerdotală a celor doi fraţi a avut împletirea strânsă a parcursurilor lor. "Nu ştiu - amintea Georg - dacă în vreun fel eu am fost exemplu pentru fratele meu. Cu siguranţă el vedea în experienţa mea ceea ce avea să fie experienţa sa, când a decis, din voinţa sa, să mă urmeze pe această cale". O vocaţie comună care a întărit, şi mai mult, în solidaritate întreaga familie, constrânsă la multe jertfe pentru a le garanta celor doi studiile în seminar.
Experienţa războiului a întrerupt parcursul de formare în seminar. Şi cei doi au trebuit să răspundă în moduri diferite la evenimentele care se precipitau. În 1942, Georg este înrolat în Reichsarbeitsdienst şi după aceea în Wehrmacht, cu care a luptat şi în Italia. Capturat de aliaţi în martie 1945, rămâne prizonier la Napoli câteva luni înainte de a fi eliberat şi de a se putea întoarce în familie.
O experienţă care a avut incidenţă asupra celor doi fraţi nu numai datorită îndepărtării fizice la care au fost constrânşi, ci i-a marcat şi în ceea ce am putea defini "drumul lor împărtăşit". Georg vorbea astfel despre asta: "Faptul de a fi depăşit fără consecinţe experienţele urâte ale războiului a întărit în mine şi în fratele meu convingerea că Dumnezeu avea proiecte pentru noi. Nenorocirile din acei ani ne-au făcut să ne confruntăm cu frica, un sentiment pe care încă nu-l simţisem până atunci. Am fost constrânşi să trăim într-o lume care mai înainte ne era complet necunoscută şi pe care nu ne-am fi imaginat-o vreodată aşa de brutală. Literalmente am văzut moartea în faţă. Toate acestea ne-au schimbat profund, făcându-ne să înţelegem importanţa multor lucruri pe care înainte le consideram sigure şi întărindu-ne tot mai mult în intenţia noastră de a deveni preoţi".
Au reluat amândoi studiile filozofice la Freising, unde colegii îi numeau semnificativ pe unul Bucher-Ratz ("Ratz-ul cărţilor") şi pe celălalt Orgel-Ratz ("Ratz-ul orgii"). După aceea, terminând cursurile de teologie (pentru acestea Joseph s-a transferat la München), a venit ziua cea mai importantă din viaţa lor, trăită unul lângă celălalt. La 29 iunie 1951, cei doi fraţi au fost hirotoniţi preoţi în catedrala din Freising de cardinalul Michael von Faulhaber. O sărbătoare la care a participat tot oraşul. "Imediat ce am intrat în dom, orga a început să cânte, în timp ce corul cânta. Liturgia noastră ne dăruieşte cu adevărat momente minunate! (...) În noi s-a întărit certitudinea că prin impunerea mâinilor începea un nou capitol al existenţei noastre, care avea să fie plină de prezenţa lui Dumnezeu şi bogată în binecuvântări".
După hirotonire, parcursurile celor doi fraţi au luat direcţii total diferite, cu Joseph, dus în timp chiar să părăsească definitiv Germania, destinaţia Roma.
Însă mereu acel fir tenace care îi unea, acel a se simţi "familie" chiar şi la sute de kilometri distanţă, i-a chemat adesea pentru a petrece timp împreună. Erau momentele în care se revedeau câteva zile de vacanţă: plimbări lungi şi discuţii în natură. Erau sărbătorile, precum Crăciunul, de petrecut toţi împreună, retrăind în familie gesturi şi devoţiuni depozitate în amintirile din copilărie. Erau şi momentele triste, ale împărtăşirii durerii, când în 1959 a murit tatăl Joseph, când, după suferinţele bolii, în 1963, mama a fost chemată de Domnul şi când a murit sora iubită în 1991.
Şi după aceea când, fratele a devenit Benedict al XVI-lea, Georg a mers de mai multe ori în Vatican sau la Castel Gandolfo. Ca întotdeauna, inimă la inimă, împărtăşind bucuria şi bogăţia de a fi familie. Şi rugându-se împreună. Georg povestea tot în 2011: "El conduce rugăciunea: după Liturghia de dimineaţă, după amiază vesperele şi seara completoriul, pentru că eu nu mai reuşesc singur. Înainte de a merge la culcare, uneori îmi cere să cânt câteva piese la pian. Aleg cântece religioase sau populare, precum Im schönnsten Wiesengrund, dar şi piese precum Der Mond is aufgegangen sau Adieu zur guten Nacht, foarte simple. În schimb în perioada Adventului, aşa cum este normal, iubesc imnurile de Crăciun".
Ca şi cu atâţia ani înainte la Aschau, când afară era zăpadă, ei recitau rozariul şi mama Maria împodobea bradul.
(După L'Osservatore Romano, 3 iulie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
