O stea a strălucit pe cer dincolo de orice stea
Gianfranco Ravasi
Era anul 614 şi bazilica din Betleem, ridicată în jurul anilor 325-330 de mama lui Constantin, Elena, şi restructurată câteva secole după aceea de Iustinian, era asediată de regele persan Cosroe care deja a ras la pământ toate edificiile creştine din Ţara Sfântă. Suveranul urma să recurgă la foc şi la arbalete când şi-a dat seama că pe faţada bazilicii Naşterii lui Cristos erau reprezentate câteva personaje îmbrăcate exact ca el: era magii pe care bizantinii îi reprezentaseră în haine persane de ceremonie. Acea biserică, ce are în criptă grota naşterii lui Cristos, a fost astfel salvată şi se poate vizita şi astăzi intrând în ea printr-o unică poartă mică numită în mod simbolic "a umilinţei", dar poate mai prozaic destinată să-i împiedice pe cavalerii otomani să intre călare pe cai în cele cinci naosuri din interior.
Matei şi apocrifele
Relatarea lui Matei care se referă la magi (2,1-12) este sobră, deşi nu este lipsită de schimbări neaşteptate de situaţie şi nu este deloc de poveste, chiar dacă tradiţia artistică şi populară succesivă s-a lăsat cucerită de componentele sale narative. Ne gândim, de exemplu, la nenumăratele "Adoraţii ale magilor" ale pictorilor celebri şi necunoscuţi sau la frumosul roman al lui Michel Tournier Gaşpar, Baltazar şi Melchior (1980), la filmul Cammina cammina de Ermanno Olmi (1983), la balada pe care Thomas Stearns Eliot a dedicat-o magilor în anul 1927: "A fost pentru noi o sosire rece / din cauza unei călătorii ca aceasta. / Străzile noroioase (...) / şi cămilele pustuloase, picioarele sângerânde / (...) Au fost momente în care am regretat / palatele de vară pe locuri înclinate, terasele, / tinerele mătăsoase care aduceau / îngheţatele". În anul 1985, în timpul unei campanii de săpături în deşertul egiptean al chiliilor la vest de delta Nilului, a ieşit la iveală cea mai veche mărturie pictată (secolele VII-VIII) a numelor magilor, necunoscute de Evanghelie. Pe tencuiala albă a zidului unei chilii, un călugăr trasase cu roşu aceste trei nume: "Gaşpar, Belchior, Barthesalsa".
Este vorba de una din multele deformări sau variaţii care derivau din aşa-numitele Evanghelii apocrife, texte născute din pietatea populară a creştinismului primar, ale căror firişoare de aur de adevăr istoric şi de credinţă se ascund într-o magmă de fantezii folcloristice. Într-un fragment din pierduta Evanghelie a evreilor, databilă în prima parte a secolului al II-lea, magii, "ghicitori de culoare închisă şi cu ciorapii pe gambe", sunt un adevărat trupă, condusă însă de trei conducători: Melco, Caşpar şi Fadiţarda. Câteva secole după aceea (VI-VII), dar pe o bază documentară cu siguranţă mai veche, o altă apocrifă, Pseudo Matei, izvor privilegiat al artiştilor medievali, scria: "Magii au oferit fiecare o monedă de aur" Pruncului, dar au adăugat fiecare un dar personal: Gaşpar smirna, Melchior tămâia, Baltazar aurul. Astfel se constituia tradiţia populară a celor trei magi, cu nume precise şi, din cauza darurilor şi a unui psalm (72: "Regii din Tarşiş şi din Saba vor oferă daruri, toţi regii se vor închina înaintea lui") au fost înzestraţi cu demnitate regească. Ca să nu spunem apoi că în ei se va încerca să se rezume tot spectrul culorilor raselor: unul va fi identificat ca un alb, celălalt ca un galben şi al treilea ca un brunet, în timp ce rămăşiţele lor pământeşti vor ajunge, prin evenimente istorice complexe, la Milano şi la Köln.
Fantezia pirotehnică a apocrifelor şi a tradiţiilor populare, nemulţumită de sobrietatea datelor oferite de Evanghelia după Matei (2,1-12), nu s-a oprit aici ci s-a pornit cu entuziasm în căutarea (şi adesea în găsirea) unor scene pitoreşti. Mai cumpătată este Protoevanghelia lui Iacob din secolul al III-lea, care se mulţumeşte să fixeze atenţia mai ales asupra stelei. "Am văzut - mărturisesc magii - o stea foarte mare care strălucea printre toate celelalte stele şi le întuneca aşa încât stelele nu mai apăreau. Apoi steaua s-a oprit chiar pe vârful peşterii".
De stea se interesează şi o altă apocrifă, Copilăria Mântuitorului, un text descoperit în două versiuni în anul 1927 şi databilă în jurul secolului al VI-lea: "Iată o stea enormă care strălucea deasupra peşterii de seara până dimineaţa; o stea aşa de mare nu mai fusese văzută niciodată de la începutul lumii". Dar, în continuarea relatării, autorul în mod mai rafinat se preocupă să ne amintească faptul că acea stea era în realitate "cuvântul lui Dumnezeu inefabil". Însă este curios monologul lui Iosif care-i scrutează de departe cu atenţie pe magi: "Mi se pare că sunt auguri: nu stau locului nici o clipă, se uită şi discută între ei. Sunt străini: hainele sunt diferite de hainele noastre, haina este foarte largă şi închisă la culoare, au berete frigiene şi la picioare poartă jambiere orientale". La întrebarea cu privire la identitatea pruncului, Iosif răspunde - nu se înţelege dacă în mod ironic sau "teologic" - în felul acesta: "Presupun că este fiul meu". Dar ei îi explică faptul că e vorba de cu totul altcineva.
Şi mai vie este Evanghelia arabă a copilăriei din secolele V-VI care îi consideră pe magi ca discipoli ai lui Zarathustra, profetul religiei iraniene, şi-i face protagoniştii unei fabule delicioase despre scutecele Pruncului Isus. Să-l ascultăm pe autorul necunoscut: "Doamna Maria a luat unul din scutecele copilului şi l-a dat lor ca amintire. Ei s-au simţit foarte onoraţi să-l ia din mâinile ei". Întorşi în ţara lor, în timpul unei sărbători în cinstea focului sacru, au aruncat acel scutec în flăcările marelui foc liturgic. Dar, după ce s-a stins focul, iată că reapare printre cenuşă scutecul intact. "Atunci au început să-l sărute şi să-l pună pe cap şi pe ochi".
Am putea continua pagini şi pagini acest pelerinaj în lumea fantasmagorică a magilor apocrifi. În schimb, noi ne întoarcem la Evanghelia copilăriei lui Isus după Matei, un text pe care probabil evanghelistul l-a luat din predica Bisericii de la începuturi şi l-a pus ca premisă la Evanghelia sa, un text cu conţinut dens şi greu de interpretat, în pofida simplităţii aparente.
De fapt, tocmai pentru pagina despre magi, pe care mulţi poate o consideră naivă, am putea spune că este valabil o frumoasă maximă rabinică: "Fiecare cuvânt al Bibliei are şaptezeci de feţe". Relatarea, citită superficial ca o fabulă orientală, plină de parfumuri exotice, este în realitate densă în simbolismuri pe care cititorul atent al Bibliei ştia imediat să le recunoască, este încărcată cu referinţe teologice aluzive, este o broderie de citate şi de teme legate de Vechiul Testament şi se referă la istoria pruncului Isus în mod foarte original şi liber.
Deci nu suntem în prezenţa unei nuvele foarte frumoase pentru cei mici, cât mai ales în faţa unei adevărate sinteze cristologice, împărţită pe firele subţiri ale unei ţesături istorice cu bucle foarte largi şi atenuate şi pe firele mai groase ale unei scheme de gândire foarte intensă şi profundă. De aceea, trebuie să privim cu plăcere suprafaţa colorată a relatării dar trebuie să şi trecem de ea în căutarea semnificaţiei ultime subînţelese: un mod greşit de a citi această pagină înseamnă a-l pierde din vedere pe Cristos şi a ne lăsa cuceriţi numai de magi.
Desigur, aceştia sunt actori importanţi în relatare aşa cum este steaua "lor", dar ei nu sunt protagoniştii. De aceea, să ne interesăm de ei numai pentru a ajunge împreună cu ei la ţinta glorioasă care-i aşteaptă. De altfel interesul faţă de aceste personaje misterioase este foarte vechi şi îşi înfige rădăcinile, aşa cum s-a văzut, chiar în originile tradiţiei creştine.
În catacombele romane ale lui Priscilla, magii apar în fresce (230-250) înaintea păstorilor prea normali şi modeşti. Între multele întrebări, care pot apare la acest nivel de curiozitate, să alegem două: de unde proveneau magii şi care era steaua "lor"? La prima întrebare Evanghelia după Matei ne răspunde cu un grăbit "au sosit din Răsărit" şi cu cuvântul grec Mŕgoi. Cu acest termen se înţelegeau astrologii, astronomii, vrăjitorii, prezicătorii, magii, deci personaje cu credibilitatea diferită, şarlatani şi înţelepţi. De aceea, un orizont foarte vast şi generic care de la ştiinţă poate să ajungă până la şarlatanie. Provenienţa "din Răsărit" nu este desigur mai circumscrisă deoarece cuprinde un orizont cultural foarte variat. Am amintit deja că Evanghelia arabă a copilăriei îi considera discipoli ai lui Zarathustra sau Zoroastru, întemeietorul mazdeismului iranian (600 î.C.?). Însă, în Vechiul Testament, Cartea lui Daniel vorbeşte adesea despre "magi" babilonieni (de exemplu, Dan 1,20; 2,2.10.26; 4,6: în acest ultim text se vorbeşte de un Baltazar "principe al magilor"). Babilonia avea efectiv primatul în vechiul Orient Apropiat în privinţa studiilor astronomice şi astrologice. Acolo, şi în timpurile lui Isus, era prezentă o colonie iudaică viguroasă care probabil a transmis aşteptarea sa mesianică şi "magilor" babilonieni. Însă, în Biblie, "fiii din Răsărit" sunt foarte adesea arabii din deşert (Arabia şi Siria) sau nabateii, ale căror caravane făceau comerţ cu tămâie şi aur şi ale căror relaţii cu Israelul proveneau din perioada lui Solomon.
Patru triburi arabe din deşert îşi aveau numele de la stele, arătând astfel un viu interes pentru astrologie. În anul 160, scriitorul creştin Iustin afirma fără ezitare: "Au mers la Irod magi care proveneau din Arabia". Însă un cercetător american, Martin McNamara, în urmă cu câteva decenii i-a făcut mult mai "domestici" pe magi considerându-i ca membri ai esenienilor, acea comunitate iudaică remarcată mai ales prin "mănăstirea" ei de la Qumran, loc pe malul Mării Moarte: de fapt ei se interesau foarte mult de "horoscoape" mesianice şi în scrierile lor darurile magilor sunt citate împreună cu simbolul stelei lui Mesia.
Deci e o enigmă nerezolvată aceea a patriei magilor. Rezolvabilă probabil numai prin acea dimensiune mai profundă pe care textul lui Matei o revelează la o analiză mai teologică. Evenimentul istoric în sine nu este imposibil, aşa cum susţin în schimb unii critici, tocmai pentru că semnul astral era un "cod" cultural tipic al acelei epoci şi putea să aibă legătură cu răspândirea speranţelor mesianice pe care ebraismul le-a favorizat cu diaspora sa în lume. Dar este sigur că evanghelistul vrea să depăşească faptul istoric şi vrea să facă să strălucească semnificaţii ulterioare în aceşti oameni din Răsărit sosiţi la Ierusalim pentru "a aduce omagiu regelui nou-născut al iudeilor". Istoria lor este istoria unei călătorii riscante după modelul călătoriei lui Abraham care "a plecat fără să ştie unde merge" (Ev 11,8). Filozoful francez Emmanuel Lévinas a subliniat că mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, trăirii familiare liniştite, trecutului nostalgic, în Biblie se opune istoria lui Abraham şi a magilor care îşi părăsesc patria ca să meargă într-o ţară şi într-o familie necunoscută. Este sensul acelei definiţii foarte frumoase pe care evreii din Vechiul Testament şi-o dau ca fii ai exodului din Egipt: "Noi suntem străini ca părinţii noştri" (1Cr 29,15). Este îndemnul lui Isaia (2,3.5): "Veniţi, să urcăm pe muntele Domnului (...) Casa lui Iacob, veniţi, să umblăm în lumina Domnului!". Călătoria magilor poate deveni deci emblema vieţii creştine înţeleasă ca urmare, ucenicie, căutare.
Călătoria cere dezlipire, curaj, căutare, speranţă. Cel care este legat de pământ de greutăţile lucrurilor şi ale legăturilor este incapabil să fie pelerin. Cel care este convins că are totul şi că are deja monopolul adevărului nu are neliniştea căutării; el este asemenea preoţilor din Ierusalim din relatarea lui Matei, interpreţi rigizi ai unui cuvânt biblic care nu-i implici şi nici nu-i converteşte. Cel care este prea bine plasat în cetatea sa nu are nevoie de Betleem, ba mai mult Betleemul îi apare ca un localitate nesemnificativă din provincie. Dar ştim că şi mulţi se pun în mişcare şi, asemenea magilor, devin pelerini ai adevărului: "Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară" (Mt 8,11-12). La Cristos, pe drumuri misterioase, sosesc cete de creştini "anonimi" asemenea magilor care-l caută fără să-l cunoască încă şi fără să-i ştie numele. În mica procesiune a magilor spre adevăr şi lumină Matei vede marea procesiune a Bisericii, "o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile" (Ap 7,9).
Semnul cosmic
Al doilea actor al relatării despre magi este semnul cosmic al stelei. Sub altarul peşterii Naşterii la Betleem, franciscanii au montat în anul 1717 o stea de argint cu 14 vârfuri, tot atâtea câte sunt inelele celor trei lanţuri genealogice ale lui Isus citate în capitolul 1 din Matei.
Această stea este puţin "evanghelică" deoarece a dat naştere la certuri interminabile între franciscani şi ortodocşi. Aceştia din urmă, printr-un furt, în anul 1847 au sechestrat steaua şi au ascuns-o în mănăstirea lor "Sfântul Sava" în deşertul lui Iuda. Au fost necesari cinci ani de negocieri pentru a o readuce sub altarul grotei. Deci este mai bine să privim cerul pentru a căuta sus, în tăcerile siderale, steaua magilor. Dar şi acolo câtă confuzie printre experţi! O broşură publicată de prestigiosul Adler Planetarium din Chicago şi intitulată sugestiv The Star of Bethlehem, propune diferite ipoteze. Kepler, unul din părinţii astronomiei moderne, - se citeşte în broşură -, nu avea ezitări: steaua magilor era o supernovă, adică o stea slabă şi foarte îndepărtată, în care are loc o explozie colosală. Timp de săptămâni sau luni steaua devine vizibilă şi pe cerul nostru cu o lumină vie şi distinctă de cea a celorlalţi aştri: de fapt, explozia poate emana o lumina mai mare chiar de sute de milioane de ori decât cea a soarelui. În fiecare an astronomii descoperă un număr mare de astfel de stele dar foarte rare sunt cele vizibile cu ochiul liber.
Însă opinia cea mai comună caută în steaua magilor o cometă, mai ales cometa Halley, a cărei prezenţă pe cer pare documentată încă din anul 240 î.C. în texte chinezeşti şi japoneze. Când a apărut în anul 1911 pe cerul din Ierusalim, vestitul biblist dominican Marie-Joseph Lagrange, care locuia acolo pe atunci, a văzut-o venind din Răsărit, dispărând treptat când a fost la zenit şi "reapărând" mai târziu când a asfinţit la Apus, exact cum se spune în relatarea lui Matei. Dar - şi lucrul acesta face totul îndoielnic - calculul astronomic al trecerii cometei deasupra orizontului nostru şi deasupra celui din Ierusalim are ca dată ziua de 26 august din anul 12 î.C., adică cel puţin cu şase ani înainte de naşterea lui Isus, care aşa cum se ştie, este plasată în mod convenţional de exegeţi prin jurul anului 6 î.C..
Iată deci că alţi cercetători se orientează spre o conjuncţie de planete, îndeosebi cea dintre Jupiter şi Saturn care a avut loc, tot conform calculelor astronomice şi datelor oferite de un papirus egiptean (aşa-numita "tablă din Berlin") şi de "almanahul astral" din Sippar (Mesopotamia) pe tăbliţă, în anul 7 î.C. şi mai precis la 29 mai, la 29 septembrie şi la 4 decembrie. Ipotezele se îngrămădesc şi întunecă tot mai mult steaua din Betleem reducând-o aproape la o controversă dintre astronomi.
Şi atunci, lăsând suspendată identificarea concretă, să încercăm să ascultăm un sfat oferit chiar de părintele Lagrange pe care l-am citat: "Despre steaua din Betleem ne poate spune mult mai mult teologia decât astronomia". De fapt, ştim că în mai multe rânduri în tradiţia biblică şi în cea iudaică steaua este un semn mesianic. Un exemplu pentru toate îl găsim în cel mai vestit dintre cele patru oracole ale magului Balaam, constrâns de Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Israel, contrar voinţei sale. În capitolul 24 din Cartea Numerelor citim tocmai această frază: "O stea răsare din Iacob şi un sceptru de domnie se ridică din Israel" (versetul 17).
Ori, versiunea aramaică a Bibliei (aşa-numitul Targum) nu are nici o ezitare să traducă în felul acesta textul ebraic citat: "Mesia răsare din Iacob şi Regele se ridică din Israel". Într-o poveste populară iudaică din epoca lui Isus se imaginează că, atunci când regina din Saba a ajuns în deşertul lui Iuda şi a pornit pe drumul spre Ierusalim, dintr-o mică oază s-a ridicat dintr-o dată spre cer un trandafir. Cu cât se înălţa mai sus cu atât devenea mai strălucitor până când s-a transformat într-o stea cu o lumină orbitoare.
Cristos din Apocalipsă, înconjurat în mod constant de stele, se autodefineşte astfel: "Eu sunt rădăcina, descendenţa lui David, steaua cea care străluceşte, aceea de dimineaţă" (22,16). Episcopul Ignaţiu de Antiohia în anul 107, în timp ce era dus la Roma pentru ca să fie dat fiarelor sălbatice, le scria creştinilor din Efes: "O stea a strălucit pe cer dincolo de orice stea (la naşterea lui Cristos); lumina sa a fost dincolo de orice cuvânt şi noutatea ei a provocat uimire; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi cu luna, au format un cor în jurul stelei care le întrecea pe toate celelalte în strălucire".
Aşadar, dacă nu reuşim să identificăm în hărţile cereşti steaua magilor, reuşim însă s-o vedem şi s-o urmăm, dacă avem privirea curată şi limpede a magilor. "Poporul care umbla în întuneric - scrie Isaia (9,1) şi auzim repetându-se aceasta în liturgia de Crăciun - a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în întuneric a strălucit o lumină".
Simbolul luminii
Pentru aceasta tradiţia creştină a Crăciunului se dezleagă în lumina acestei stele, dar nu atât datorită unei plasări precise a ei în sistemele stelare, cât mai ales datorită valorii sale de "lumină", simbol clasic al lui Dumnezeu. Însăşi data Crăciunului, 25 decembrie, aşa cum se ştie, a fost aleasă probabil pentru că era sărbătoarea păgână a zeului Soare. Solstiţiul de iarnă marca începutul marii creşteri a luminii solare, umilită înainte în întunericul invernal.
Într-o minunată omilie greacă atribuită în mod greşit sfântului Ioan Gură de Aur citim acest paragraf frumos: "După anotimpul rece invernal străluceşte lumina primăverii blânde, pământul germinează şi se înverzeşte de plante, se împodobesc ramurile noilor vlăstare şi aerul începe să se lumineze strălucirea soarelui. Dar pentru noi există o primăvară cerească, este Cristos care răsare ca un soare din sânul Fecioarei. El a pus pe fugă norii reci furtunoşi ai diavolului şi a readus la viaţă inimile somnoroase ale oamenilor, risipind cu razele sale ceaţa ignoranţei". Pentru aceasta, într-o veche inscripţie de pe mormânt cel botezat înmormântat acolo era numit în greacă eliňpais: "fiul soarelui".
Am putea spune că, dacă lumea poate să caute luminile sclipitoare ale publicităţii de Crăciun şi aparenţele strălucitoare ale consumismului, creştinul ştie unde să găsească lumina adevărată, soarele său, steaua sa. Atunci când la Roma spintecau cele treizeci de curse ale Arenei Soarelui, când pentru naşterea zeului Soare în decembrie se aprindeau noaptea focuri de bucurie, când poporul de jos se prosterna spre soarele care răsărea în zori, Biserica se aduna pentru a celebra manifestarea adevăratului soare, Cristos. "Să ne bucurăm şi noi, fraţilor - îndemna sfântul Augustin - şi să-i lăsăm şi pe păgâni să tresalte de bucurie: pentru că ziua aceasta pentru noi este sfinţită pentru noi nu de soarele vizibil ci de Creatorul său invizibil".
Sfântul papă Leon cel Mare polemiza cu o practică a creştinilor romani pătrunsă încă de păgânism: ei, "înainte de pune piciorul în bazilica apostolului Petru la Crăciun, se opreau pe trepte, îşi întorceau persoana spre soarele care răsărea şi, plecându-şi capul, se închinau spre soare pentru a da omagiu discului său strălucitor". Concluzia lui este valabilă şi pentru căutarea noastre cu privire la steaua magilor: "Lasă lumina corpului ceresc să acţioneze asupra simţurilor trupului tău, dar cu toată iubirea înflăcărată a sufletului tău primeşte înlăuntrul tău acea lumină care luminează pe tot omul care vine în această lume!". Şi în liturgia din timpul Crăciunului noi continuăm să auzim această preamărire a darului luminii care are ca punct de plecare steaua magilor şi profeţia lui Isaia citată deja (capitolul 9) cu privire la Emanuel. De fapt, la Epifanie Biserica se roagă astfel: "Dumnezeule, care prin steaua călăuzitoare l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, fă, Doamne, ca lumina ta să ne însoţească mereu şi în orice loc".
Lumina Mesiei se reflectă asupra noastră şi ne luminează, ne conduce, ne transformă după chipul măririi sale, ne pătrunde de nemurire. De fapt, dacă cel mai vechi mozaic creştin, cel din mausoleul roman Giulii (secolul al III-lea), îl reprezintă pe Cristos-soare strălucitor în carul său triumfal, este la fel de semnificativ faptul că tradiţia paleocreştină şi medievală a reprezentat Biserica precum luna care reflectează lumina lui Cristos. Ochii magilor îndreptaţi către stea sunt simbolul tuturor oamenilor care "îl caută pe Dumnezeu, fie şi numai bâjbâind", cum spunea sfântul Paul în Areopag la Atena (Fap 17,27). Sunt ochii celor care, conform versurilor poetului Carlo Betocchi, "în tristeţea existenţei, / sub poala nocturnă a Crăciunului, / văd o lumina care nu are egal". Poate că sunt şi ochii celor care speră să intuiască o strălucire în orizontul întunecat şi amar al istoriei.
În această dimensiune universalistă am vrea să adăugăm o consideraţie un pic marginală şi probabil curioasă. În jurul anului 40 din era antică Virgiliu, marele poet latin al Eneidei, introducea în Egloga a IV-a o sămânţă de speranţă pe care tradiţia creştină posterioară va încerca s-o transplanteze în propriul teren religios. Era una din multele căi pentru a regăsi şi în aşteptarea şi în căutarea multor figuri reprezentative ale gândirii şi culturii clasice un freamăt deja orientat în mod simbolic spre venirea lui Cristos. Virgiliu va muri în anul 19, dar nu puţini creştini din primele veacuri, citind versurile din Egloga a IV-a, întrevedeau profilul încă nesigur şi vag al Domnului lor intuit deja de poetul latin.
Să parcurgem şi noi câteva rânduri din acel poem, interpretat tocmai de acei cititori antici ca un fel de "profeţie" păgână a naşterii lui Cristos. "Începe de la capăt o mare serie de secole; / de acum se întoarce şi Fecioara, se întorc împărăţiile lui Saturn / de acum un neam nou este trimis din cerul înalt. / Tu de pruncul care acum se naşte, cu care va înceta în sfârşit / era fierului şi va apare în toată lumea era aurului, / să ai grijă, o curată Lucina; deja domneşte Apollo al tău. / Şi chiar sub consulatul tău va începe această perioadă splendidă, / o, Pollion, şi vor începe să treacă lunile mari (...) / El va primi viaţa divină şi împreună cu zeii îi va vedea / amestecaţi pe eroi şi el însuşi va fi văzut printre ei, / şi cu virtuţile părinteşti va domni lumea împăcată (...) / Numai puţine vestigii vor supravieţui din vechea răutate (...) / Priveşte cum se bucură orice lucru pentru veacul ce va să vină. / Oh, să-mi rămână mie ultima parte a unei vieţi lungi / şi spirit suficient pentru a cânta realizările tale".
Desigur, este posibil - a susţinut în anul 1931 şi un important biblist ca părintele iezuit Alberto Vaccari - ca poetul mantovan să se fi inspirat din teme sau din imagini de matrice ebraică, luate din "cartea lui Emanuel" a lui Isaia (cap. 7-12) sau din alte scrieri apocrife iudaice, cum sunt aşa-numitele Oracole Sibilline, ţinând cont de prezenţa unei viguroase comunităţi ebraice la Roma.
Totuşi Pruncul virgilian rămâne aproape sigur un copil roman. De fapt, suntem probabil în faţa unei aluzii la un fiu al consulului Pollion căruia îi este dedicată Egloga: el a fost unul din protagoniştii acordului de la Brindisi în anul 40, care avea ca scop să pună capăt ostilităţilor dintre Antoniu şi Octavian. Sau este în scenă un fiu dorit (dar apoi a fost o fiică, Antonia mai Mare) al lui Antoniu şi Octavia, sora lui Octavian, a căror nuntă a încheiat tocmai acordul de la Brindisi. Sau poate e vorba de Marcel, însă născut deja în anul 43 dintr-o precedentă căsătorie a Octaviei şi iubit de Octavian (şi apoi mort în anul 23). Dar nu trebuie exclus că tot textul vrea să celebreze în mod simbolic perioada aurului inaugurată apoi de Octavian August.
Oricum, rămâne neatinsă fascinaţia acestei aşteptări a unui Prunc "salvator" şi a unei lumi noi, chiar în pragul naşterii Pruncului numit Isus, adică "cel care va mântui pe poporul său de păcate" (Mt 1,21). Procesiunea magilor, care are ca punct de sosire iluminarea credinţei ("Au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi căzând la pământ, l-au adorat", notează Matei), devine astfel o emblemă care rezumă în sine speranţa unei întâlniri de mântuire la capătul drumului lung al căutării, susţinută de revelaţia cosmică a stelei, o revelaţie deschisă tuturor, şi luminată de cuvântul explicit al scripturilor păstrate la Ierusalim, dar din păcate ignorate de cei care le păzeau.
Epifania divină pe care Luca o destina celor din urmă, păstorilor, Matei o rezervă străinilor, diferiţi faţă de poporul alegerii care, deşi luminat de cuvântul biblic (citarea profetului Miheea - evocată de Matei şi pe care am avut deja ocazia s-o prezentăm în aceste pagini în articolul nostru despre Naşterea lui Isus - despre Betleem, patria lui Mesia), nu se mişcă din Ierusalim.
Magii devin, aşa cum se spunea, expresia căutării umane care are, însă, la origine o decizie iniţială a lui Dumnezeu care intră cel dintâi pe drumurile lumii, ba mai mult, chiar în "carnea" omenirii. Aproape cu surprindere, sfântul Paul, cântătorul primatului harului divin, semnala iniţiativa absolută a lui Dumnezeu mântuitorul atunci când, scriindu-le creştinilor din Roma, afirma că "Isaia îndrăzneşte să spună: Am fost găsit de cei care nu mă căutau - [spune Domnul] -, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine" (10,20).
În celebra sa operă Omul fără calitate, Robert Musil sublinia că "nu este adevărat că un căutător urmăreşte adevărul. Adevărul îl urmăreşte pe căutător". Cel care vine cel dintâi pe drumurile noastre este însuşi Dumnezeu care, cu steaua adevărului său, îi face pe magi şi pe toţi cei care nu închid ochii sau nu se distrag în superficialitate să contemple lumina aceea.
Poeta americană din secolul al XIX-lea Emily Dickinson scria: "În tăcere o stea galbenă a ajuns / pe tronul său ridicat, / luna şi-a desfăcut părul argintiu / care acoperea faţa ei lustrală. / Toată seara s-a aprins în mod plăcut / ca o sală astrală de sărbătoare. / "Tată", i-am spus Cerului / "eşti punctual"". Este reprezentarea simbolică a revelaţiei divine, într-o noapte senină şi înstelată: Creatorul se prezintă punctual pentru epifania sa care are în Pruncul din Betleem realizarea sa deplină. La ea merg cei dintâi săracii şi străinii, cei care au inima curată şi liberă de posesie şi de orgoliu, aşa cum cânta Francis Jammes, sensibil poet francez mort în anul 1938, iubitor al valorilor creştine şi al sentimentelor simple şi delicate: "O, Doamne, nu am, asemenea magilor care sunt pictaţi pe imagini, / aur ca să-ţi ofer. / "Dă-mi sărăcia ta!". / Nu am, Doamne, nici smirna cu parfum plăcut şi nici tămâie în cinstea ta. / "Fiul meu, dă-mi inima ta!"". Evenimentul magilor devine astfel posibil pentru toţi prin intermediul darurilor absolut mai dragi lui Dumnezeu, sărăcia profundă şi inima deschisă.
Traducere după L'Osservatore Romano, 6 ianuarie 2008, de pr. Mihai Pătraşcu
