De Inos Biffi
Evenimentul Fiului lui Dumnezeu care devine om - misterul, cum îl numeşte Paul - este destinat manifestării: trebuie să devină veste şi epifanie, pentru că Isus este în mod absolut unicul Mântuitor al tuturor. Nu există alte căi de răscumpărare. Cristos este "lumină spre luminarea neamurilor". Asupra Israelului, care-l personifică pe Mesia, străluceşte gloria Domnului şi Isaia poate să spună: "Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi regii spre strălucirea aurorei tale". Evanghelistul Matei vede în venirea magilor din Răsărit adeverirea apariţiei Luminii lui Mesia dincolo de graniţele Israelului şi începutul adoraţiei universale şi al proclamării gloriei Domnului.
Am vrea să ştim mai mult despre această venire laborioasă şi neaşteptată a magilor, curajoşi şi în aparenţă naivi, care dintr-o dată se arată, pentru ca imediat să se îndepărteze şi să dispară pe drumul de întoarcere în ţara lor. Ne-ar plăcea să le cunoaştem provenienţa şi identitatea, să ştim ce înseamnă steaua, aşa de docilă şi binevoitoare, apărută în ochii lor şi apoi liniştită şi inteligentă conducătoare şi însoţitoare de drum. Şi, iarăşi, am dori să cunoaştem natura şi sensul acestor daruri scoase din desagile lor.
Însă evanghelistul nu-şi imaginează deloc să ne satisfacă în aceste curiozităţi ale noastre, aşa cum ne lasă cu întrebările noastre referitoare la conţinuturile istorice precise ale acelei veniri. El intenţionează să ne ilustreze un mesaj: când se naşte Isus se aprinde o stea care este o chemare tăcută şi irezistibilă a unor oameni de departe dar disponibili şi atenţi la Cristos: "Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui".
Acum Biserica e aceea care aprinde steaua lui Cristos, devine vocaţie prin vestirea sa şi prin însăşi viaţa sa, pe care le predică tuturor oamenilor, pentru ca toţi - aşa cum este spus de către Paul efesenilor - să ia parte la aceeaşi moştenire, să formeze acelaşi trup şi să participe la promisiune prin intermediul Evangheliei. Faptul de a fi misionară nu este una din caracteristicile Bisericii, ci este însăşi definiţia ei. Dacă Biserica este pasionată de Domnul, mântuitorul unic şi de neînlocuit al lumii nu poate să renunţe ca să-l reveleze. Ar fi un ecumenism fals şi nefast acela care ar nivela orice religie pe acelaşi plan, sau ar considera că evanghelizarea făcută de Biserică lezează conştiinţele sau ofensează exprimările religioase ale popoarelor. Evanghelia, care este pentru toţi eliberatoare în mod obiectiv, nu trebuie niciodată impusă în nici o formă nimănui. Însă acest lucru nu face Biserica nici inertă, nici indiferentă: de altfel, ea însăşi provine fie din ebraism, care cu apostolii s-a împlinit în recunoaşterea lui Isus din Nazaret, Fiu al lui Dumnezeu, fie din păgânism, adică din "neamurile chemate în Cristos Isus".
În acelaşi mod ar fi un ecumenism inacceptabil acela care ar face să coincidă între ele diferitele Biserici sau comunităţi creştine; nici această inacceptabilitate nu echivalează cu aroganţa pentru Biserica catolică: în schimb ea exprimă dedicarea sa pentru ca vestirea şi originalitatea lui Cristos să nu piardă nimic din trăsăturile voite de el. Biserica nu se prezintă ostentativ pe ea însăşi, ci pe Isus Cristos în integralitatea sa. O indiferenţă în această privinţă ar fi pur şi simplu dezinteres faţă de Domnul. Astăzi se vorbeşte mult despre înculturarea Evangheliei, însă ea ar fi vătămătoare dacă ar comporta o dizolvare sau o înceţoşare a originalităţii şi a necesităţii lui Isus Cristos, care trebuie să iască în evidenţă în formularea credinţei, în limbaj, în liturgie şi în semnele sale. Uneori se uită că nici un om şi nici o cultură nu sunt dispensaţi de convertire şi de adeziunea la evenimentul precis şi concret al lui Isus Cristos. Se întâmplă ca unii păstori nechibzuiţi, în fond puţin încrezători în Cristos, să creeze rătăciri în credincioşi şi încurcătură în credinţa lor printr-un concordism până la urmă uşor şi neangajat.
Drumul magilor pentru adorarea regelui iudeilor nu găseşte facilitare şi obstacole şi în mod straniu din partea celui care ar trebui să fie în slujba acestui rege. Irod - noul faraon persecutor - este tulburat de întrebarea acelor magi: el îşi imaginează că regalitatea căutată pentru adorare este o regalitate din lumea aceasta, concurenţială cu a sa. Cu Irod este cuprins de tulburare întreg Ierusalimul şi referitor la arhierei şi cărturari: cunosc Scripturile şi ştiu, dar nu recunosc.
Matei prefigurează astfel drama respingerii lui Isus care într-o zi se va consuma chiar la Ierusalim. Căutarea lui Cristos, primirea vocaţiei, într-un cuvânt credinţa, nu sunt niciodată uşoare şi paşnice. Cer mereu o decizie curajoasă a libertăţii, care atinge interiorul conştiinţei, unde Evanghelia se înscrie şi devine lumină şi atracţie, fără să fie constrângere. Pentru a completa discursul amintit mai sus despre misiune trebuie adăugat că - pe căile pe care Dumnezeu le cunoaşte şi pe care nu este obligate să ni le reveleze - în conştiinţa fiecărui om se aprind semnele lui Dumnezeu, care cer consens şi convertire, alegere şi dezlipire, pentru că nici un om - care din veşnicie este predestinat în Cristos - nu este abandonat sieşi de Tatăl, propriului întuneric natural şi propriilor imposibilităţi şi nenorociri. Dumnezeu nu iubeşte în mod parţial: fiecare om se naşte prevenit de iubirea imensă a Tatălui. Va reveni credincioşilor să predice cum această iubire a luat formă istorică în Isus.
Predica sfântul Bernard: "Priviţi şi vedeţi ce vedere pătrunzătoare are credinţa; analizaţi cu multă atenţie ce ochi pătrunzător are cel care-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu în timp ce suge laptele, cel care-l recunoaşte atârnat de o cruce şi muribund. Tâlharul îl mărturiseşte pe lemn, magii în stea; acela pironit cu cuie, aceştia înfăşat în scutece. Nu vă deranjează, magilor, locuinţa umilă din grajd, leagănul sărac din iesle? Nu vă scandalizează prezenţa unei sărmane mame, nici copilăria unui prunc care suge lapte?".
Probabil că Isus nu mai era atunci într-un grajd, dar cu siguranţă nu se afla într-un palat. Există mereu disproporţie între ceea ce credinţa vede imediat şi ceea ce crede cu încredere.
Matei spune despre magi că revăzând steaua "au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare". Credinţa, care încă aşteaptă şi doreşte viziunea beatifică, ştie să facă să se preguste bucuria de care este pătrunsă Evanghelia: o bucurie interioară, dincolo de tulburare, capabilă să domine desele vicisitudini dureroase cu certitudinea speranţei în Providenţă. Este bucuria mesianică, ce începe aici pe pământ şi care în mod straniu poate convieţui cu pătimirea. Tereza de Lisieux are această reflecţie singulară despre stea: "Uneori, când cerul este acoperit cu nori, seara fără lumini este tristă pentru Isus, în umbră. Pentru a-l îmbucura pe Pruncul Isus, fă-te arzător de lumină, străluceşte cu toate virtuţile tale, ca o stea".
(După L'Osservatore romano, duminică 6 ianuarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
