Imnuri din Săptămâna Sfântă: "Vexilla regis prodeunt"
În tron pe lemn
de Inos Biffi
Începem cu Săptămâna Sfântă zilele contemplării prelungite şi pasionate a crucii. Răsună în ea, îndeosebi, marele imn Vexilla Regis. Autorul, Venantius Fortunatus - născut la Valdobbiadene (530/540) şi mort ca episcop de Poitiers (600/610) - este considerat ca şi "creatorul misticii simbolice a crucii, a cărei cântători inspiraţi vor deveni mai târziu sfântul Bonaventura sau Iacopone din Todi" (Henry Spitzmuller).
Compoziţia, în dimetri iambici acataleptici, a fost cântată pentru prima dată la Poitiers, în anul 568, cu ocazia depunerii unui fragment din sfânta cruce în biserica mănăstirii dedicată ei, condusă de abatesa Radegonda, care primise acel fragment de la împăratul Iustin al II-lea.
Versurile, deşi nu sunt lipsite de ceva emfază şi retorică, sunt animate de o credinţă arzătoare şi pătrunse de o profundă inspiraţie. Şi iese în evidenţă imediat cu claritate sensul mântuitor al crucii, în acelaşi timp dureroasă şi glorioasă.
După evaluarea noastră pământească, crucea apare un ruşinos instrument de moarte, o oribilă pecete de infamie, un semn de nebunie şi de neputinţă. Aici, în schimb, crucea este preamărită ca "stindard al Regelui" (vexilla Regis), ca "un mister luminos" (fulget crucis mysterium).
Gândul merge la "cuvântul crucii", despre care vorbeşte Paul, care este "nebunie pentru cei care se pierd", dar "putere a lui Dumnezeu" "pentru cei care se mântuiesc". "Iudeii cer semne şi grecii caută înţelepciune - declară apostolul - noi însă îl vestim pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni" (cf. 1Cor 1,18 ş.u.). Crucea, cu profil uman, este ceea ce poate fi gândit mai slab şi josnic; şi, totuşi, Dumnezeu a ales-o pentru a manifesta înţelepciunea sa şi puterea sa. Dumnezeu a ales acel lemn funest ca tron al regalităţii Fiului său.
Pilat credea că-şi bate joc de Isus, prezentându-l cu o "coroană de spini" şi îmbrăcat cu "o mantie de purpură" (In 19,5); în realitate, nu făcea decât să exprime planul surprinzător al lui Dumnezeu, care din veşnicie îl predestinase ca Rege al universului pe Răstignitul înviat şi ca exemplar al omului omenitatea glorioasă a Fiului mort pe cruce.
În mod surprinzător, pe cruce nu eşua, ci dimpotrivă, dincolo de orice aşteptare raţională, se împlinea şi avea succes exact alegerea divină, prezentă din totdeauna în inima Treimii. Lui Dante, care contempla în extaz "lumina veşnică", i s-a părut că întrevede pictată în "lumină reflexă" cuvântul, "efigia noastră" (Paradisul, 33, 131): adică misterul Întrupării. Am putea preciza: în acea "lumină reflexă" era imprimat misterul pătimirii şi învierii Domnului, sau Răstignitul glorios.
De fapt, regalitatea Celui Înviat din morţi - pentru care totul fusese şi era voit - nu s-a juxtapus pentru a repara un neprevăzut divin, datorat omului, ci era motivul pentru care totul a fost creat de la început. Pentru aceasta Venantius Fortunatus poate să înceapă în mod fericit imnul său, cântând lumina care se află şi provine din misterul crucii.
De lemn - continuă poetul, fixându-şi privirea evlavioasă asupra amănuntelor acelei răstigniri - este atârnat trupul "Creatorului lumii": "Sfâşiat în trup / cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie / s-a jertfit pe el ca victimă a răscumpărării noastre" (redemptionis gratia / hic immolata est hostia).
Apoi vine "lovitura de suliţă crudă", care "străpunge coasta sa" (Quo vulneratus insuper / mucrone dirae lanceae): "curge din ea sânge şi apă", ca din izvor "care spală orice delict" (ut nos lavaret crimine / manavit unda, sanguine). Asupra faptului se oprise atenţia evanghelistului Ioan, care-l atestă cu autoritate specială: tradiţia creştină a citit în el un eveniment bogat în simboluri: din Răstignit, adevărat Miel pascal, provine Duhul, şi izvorăsc sacramentele, îndeosebi baia botezială şi sângele euharistic.
Apoi privirea este îndreptată spre lemnul crucii, a cărei luminozitate, preţ, parfum, dulceaţă şi rodnicie este elogiată, cu abundenţă de imagini un pic barocă. În aparenţă este un lemn dezolant; în realitate este un "pom îmbrăcat în frumuseţe şi în strălucire", "împodobit cu sânge ca de purpură regală" (Arbor decora et fulgida / ornata regis purpura), "ales între toate pentru a fi trunchi vrednic / să poarte membre atât de sfinte" (electa, digno stipite / tam sancta membra tangere!). Un "pom fericit, pe ale cărui braţe deschise / a fost atârnat preţul răscumpărării lumii" (Beata, cuius bracchiis / pretium pependit saeculi!), asemenea "cântarului", pe care este cântărit trupul lui Cristos, şi care a smuls iadului prada. Un pom care emană un parfum suav şi răspândeşte o dulceaţă mai gustoasă decât mierea şi pe care se coc roade îmbelşugate.
Urmează, în încheiere, salutul solemn adresat crucii şi victimei sacrificată pe ea ca pe un altar: loc unde viaţa îndură moartea, iar moartea dăruieşte viaţa: "Te salut, cruce adorabilă! / Pe acest altar moare / viaţa şi murind redă / oamenilor viaţa" (Salve ara, salve victima / de passionis gloria / qua vita mortem pertulit / et morte vitam reddidit).
Este paradoxul proiectului mântuitor: experimentată de Fiul lui Dumnezeu, moartea devine izvor de viaţă: atotputernicia divină transformă în mod minunat un instrument de ruină în mijloc de răscumpărare.
"Te salut, cruce adorabilă - repetă cu elan reînnoit poetul - singura noastră speranţă!" (O crux, ave spes unica); "Dă iertare celor vinovaţi / măreşte în cei drepţi harul" (piis adauge gratiam / reisque dona veniam).
Când a apărut conţinutul "misterului ascuns de secole şi de generaţii" (Col 1,26), s-a revelat ca gloria Celui Răstignit şi ca regalitate a lui Cristos pe tronul crucii. Însuşi Isus a declarat că, odată înălţat, va atrage totul la el (cf. In 12,32). Şi, de fapt, toate creaturile, cele din cer şi cele de pe pământ, poartă amprenta lui Isus înviat din morţi, ele fiind proiectate de Tatăl încă de la origine după imaginea sa. "Pe lemn are loc regalitatea lui Dumnezeu", cântă un vers splendid al lui Venantius (Regnavit a ligno Deus).
Nu uimeşte, deci, că sfântul Maxim din Torino, cu exegeză fantezistă şi, totuşi, acută şi sugestivă, a căutat şi a găsit "sacramentul crucii" şi prezenţa semnului ei în întregul univers: în "vela agăţată de marinar de catarg", în "structura plugului, cu lama sa, urechile sale şi mânerul", în dispunerea "cerului în patru părţi", în "poziţia omului atunci când îşi ridică mâinile": "De acest semn al Domnului este brăzdată marea, este cultivat pământul, este condus cerul, sunt mântuiţi oamenii".
Tot misterul care ne învăluie este cuprins în Răstignitul glorios. Toată aspiraţia noastră este de a-l putea înţelege, pentru a putea trăi.
Textul imnului
Vexilla regis prodeunt fulget crucis mysterium quo carne carnis Conditor suspensus est patibulo Confixa clavis viscera tendens manus, vestigia; redemptionis gratia hic immolata est hostia Quo vulneratus insuper mucrone dirć lanceć; ut nos lavaret crimine, manavit unda, sanguine Impleta sunt quae concinit David fideli carmine dicendo nationibus: "Regnavit a ligno Deus". Arbor decora et fulgida ornata Regis purpura selecta, digno stipite tam sancta membra tangere! Beata, cuius bracchiis pretium pependit sćculi! Statera facta est corporis praedam tulitque Tartari Fundis aroma cortice vincis sapore nectare iucunda fructu fertili plaudis triumpho nobili Salve ara, salve victima de passionis gloria qua Vita mortem pertulit et morte vitam reddidit O Crux, ave, spes unica! hoc passionis tempore piis adauge gratiam reisque dona veniam.
(După L'Osservatore romano, 29-30 martie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
