2 februarie - A XXVI-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate
Icoană a sinodalităţii
de Mons. José Rodríguez Carballo
arhiepiscop secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică
În decursul istoriei Bisericii, viaţa consacrată, îndeosebi institutele călugăreşti, a fost expresie a vieţii sinodale. Deja conform Regulii Sfântului Benedict, călugării trebuiau să se reunească zilnic pentru a trata despre viaţa mănăstirii. Ordinele cerşetoare se prezintă ca o fraternitate în care toţi sunt consideraţi fraţi şi deciziile sunt luate în capitul, în general prin consens. În celelalte institute posterioare capitulul rămâne autoritatea ultimă.
Sinodalitatea cere ca să se meargă în respiraţia Treimii. Or, viaţa fraternă în comunitate, în virtutea căreia persoanele consacrate încearcă să trăiască în Cristos cu "o singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32), este propusă ca o elocventă "mărturisire trinitară" (Vita consecrata, 21). În aceeaşi linie, viaţa consacrată este prezentată ca signum fraternitatis deoarece este spaţiu uman locuit de Treime. În acest mod, viaţa consacrată, îndeosebi viaţa călugărească, se arată ca icoană a sinodalităţii. Putem spune acelaşi lucru despre viaţa consacrată ca despre Biserică: ambele sunt de natură sinodală. Consacraţii realizează modul lor autentic de a fi şi de a trăi în arta relaţiei, cultivând întâlnirea. În relaţiile fraterne, trăind "mistica trăirii împreună", ascultându-i pe ceilalţi şi căutând împreună drumul de urmat, totul animat de Duhul Sfânt, consacratul ratifică şi plăsmuieşte identitatea sa şi o viaţă cu stil sinodal.
În viaţa consacrată, îndeosebi în viaţa călugărească, există multe domenii în care este chemată să trăiască şi să manifeste sinodalitatea.
Viaţa fraternă în comunitate
Viaţa fraternă în comunitate este modul privilegiat de a trăi şi a manifesta stilul sinodal în viaţa consacrată. Pentru a realiza acest stil sinodal, este necesar să se treacă de la simpla viaţă comunitară la viaţa fraternă în comunitate, în aşa fel încât să se înlocuiască un sistem reprezentat de piramidă, în vârful căreia este cel care deţine puterea, cu un alt sistem bazat pe cerc, în centrul căruia nu este superiorul, ci Cristos. Nu este suficient a trăi în comunitate. S-ar putea trăi ca nişte holtei (Papa Francisc), fără a-l cunoaşte pe fratele care este alături. Este necesar să se simtă şi să trăiască drept fraţi şi surori, să trăiască o autentică viaţă fraternă în comunitate.
Asta comportă o schimbare de mentalitate pentru ca toţi să fie conştienţi că "toţi suntem în aceeaşi barcă" (Papa Francisc); că toţi suntem chemaţi să construim fraternitatea şi nu pur şi simplu s-o consumăm. O viaţă fraternă în stil sinodal implică şi ca autoritatea să fie în slujba construirii unei adevărate fraternităţi prin: "slujirea ascultării şi a dialogului; crearea unui climat favorabil împărtăşirii şi coresponsabilităţii; participarea tuturor la lucrurile tuturor; o slujire echilibrată a persoanelor şi a comunităţii; în sfârşit, discernământul şi promovarea ascultării fraterne" (Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică [CIVCSVA], Slujirea autorităţii şi ascultarea, 20). Numai aşa va fi posibil discernământul, rod al contribuţiei tuturor pe calea adevărului.
Toate acestea cer, în multe cazuri, o evanghelizare a slujirii autorităţii în aşa fel încât ea să fie marcată de docilitatea faţă de Duhul Sfânt care conduce la unitate, şi care să trăiască şi să promoveze între fraţi şi surori o spiritualitate de comuniune şi de sfinţenie fraternă.
Din păcate continuăm să constatăm situaţii în care se tinde la o centrare de sus în jos în exercitarea autorităţii, neglijând subsidiaritatea necesară şi favorizând astfel orice tip de abuz de putere, atât spirituală cât şi de conştiinţă. Trebuie să trecem de la o concepţie despre autoritate în care totul se roteşte în jurul celui care deţine puterea la o slujire a autorităţii în care autoritatea să fie în slujba creşterii celorlalţi. Trebuie să trecem de la o concepţie despre autoritate în care sfaturile şi capitulele (general, provincial şi local) sunt practic golite de conţinutul lor, la o autoritate participativă, care să recunoască fiecăruia locul său în construirea vieţii fraterne. O autoritate în slujba unui stil sinodal este aceea care pune comunitatea într-o atitudine de discernământ şi favorizează o ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu percepută de toţi. Nici supunere, nici autoritarism. Pe cât posibil, ascultare participată, autoritate subsidiară. Superiorul, în situaţii foarte concrete, va avea ultimul cuvânt, dar niciodată unicul.
Provocarea este de a trece de la comunitate zombi, în care fiecare merge în propriul ritm, la comunitate îmbrăţişare, în care fraţii şi surorile merg împreună, primindu-se aşa cum sunt şi exercitând ascultarea inimii, o comunitate în care toţi învaţă să fie fraţi; de a trece de la comunitate de simplă respectare, de simplă autorealizare, de la comunitate firmă, la comunitate de comuniune, cu un proiect fratern elaborat de toţi membrii fraternităţii în aşa fel încât să fie un proiect împărtăşit.
Pornind de la o viziune sinodală a vieţii fraterne în comunitate, trebuie reafirmat cu forţă necesitatea unei convertiri de la "eu" (individualism) la "noi", în care fiecare membru să se simtă responsabil de creşterea celuilalt. O viaţă fraternă în comunitate care vrea să se prezinte în stil sinodal trebuie să fie deschisă la participarea tuturor, la ascultarea tuturor, la bazarea pe toţi când este vorba de discernământ.
Inter-congregaţionalitatea
Un alt domeniu în care viaţa consacrată este chemată să manifeste un stil sinodal este inter-congregaţionalitatea. Viaţa fraternă în comunitate ad intra este chemată să fie trăită şi ad extra. Viaţa consacrată este chemată să meargă în pelerinaj cu alte persoane consacrate, în mod inter-congregaţional, într-o atitudine de dialog carismatic care face posibil ca bogăţiile unei carisme să îmbogăţească pe ceilalţi. Fiecare carismă este un dar pentru Biserică şi în Biserică un dar pentru ceilalţi.
Este momentul de a uni forţele pentru a duce înainte proiecte comune, pentru a căuta răspunsuri la provocările momentului istoric pe care-l trăim. Orizontul viitorului este a merge împreună, primind diferenţele noastre şi valorizând ceea ce este mai bun are fiecare pentru a construi, pornind de la fraternitatea inter-congregaţională, un proiect de misiune comună.
Misiunea împărtăşită
Chemaţi să evanghelizăm, suntem chemaţi să evanghelizăm în misiune împărtăşită, cu celelalte persoane consacrate, aşa cum tocmai am spus, dar şi cu clerul diecezan şi cu laicii.
În acest sens, inserarea comunităţilor călugăreşti în dieceze este fundamentală în domeniul misiunii. Diecezele au nevoie de carisme şi consacraţii au nevoie de o adevărată inserare în dieceze. Avem nevoie să reîntinerim relaţiile reciproce, aşa de des ruginite de rutină şi de conflictele care nu au nimic de-a face cu binele comunităţilor la care am fost trimişi, unii şi alţii, pentru a duce vestea cea bună.
Într-o Biserică sinodală, episcopii trebuie să recunoască şi să respecte carismele, aşa cum persoanele consacrate trebuie să recunoască şi să respecte carisma episcopilor şi să lucreze în comuniune afectivă şi efectivă cu păstorii, îndeosebi cu papa, centru de unitate a Bisericii. Acesta este un mod concret de a aplica acel a simţi cu Biserica.
Pentru a favoriza această sinergie între consacraţi şi comunitatea prezbiterală diecezană este tot mai urgent ca în centrele de formare sacerdotală să se studieze teologia vieţii consacrate, iar consacraţii să studieze şi să cunoască spiritualitatea sacerdotală. Numai cunoscându-ne ne vom iubi mai mult şi mai bine şi vom lăsa deoparte suspiciuni şi prejudecăţi care ne împiedică să mergem împreună.
Pe de altă parte, consacraţii trebuie să înţeleagă că au nevoie de laici. Trebuie să scoatem toate consecinţele doctrinei conciliare despre ecleziologia poporului lui Dumnezeu: popor mesianic, sacerdotal şi chemat de Dumnezeu. Nimeni nu este mai creştin decât altul, chiar dacă funcţiunile sunt diferite. Laicii nu sunt numai mână de lucru, ajutători sau material de sprijin. Sunt agenţi necesari de evanghelizare în Biserică şi nu numai subiecţi de evanghelizat. Dacă Biserica trebuie să fie "o comunitate cu uşile deschise" (Papa Francisc), şi comunităţile de viaţă consacrată trebuie să deschidă uşile lor pentru misiunea împărtăşită cu laicii.
Asta cere o formare adecvată a persoanelor consacrate în domeniul teologiei laicatului şi, din partea laicilor, o formare care să ţină cont de spiritualitatea şi de carisma institutului. Este necesar şi mult dialog. Numai în acest mod va fi posibil să se exploateze la maxim diversitatea darurilor cu care este îmbogăţită Biserica.
Mână în mână cu laicii, va fi mai uşor pentru consacraţi să străbată graniţele pentru a contempla cu ochii lui Dumnezeu realitatea fiecărui popor şi situaţiile în care este necesară lumina Evangheliei; va fi mai uşor să deschidă ochii pentru a găsi locurile unde viaţa continuă să fie ameninţată de moarte şi să fie purtători ai unui cuvânt şi ai unei mărturii care să permită să se opteze pentru dreptate, să se motiveze la iertare şi să se exprime cu gesturi de duioşie iubirea Tatălui pentru omenirea rănită; va fi mai uşor să luăm un angajament profetic, să deschidem inima noastră la săraci şi să ne lăsăm provocaţi, "deranjaţi" şi convertiţi de cuvântul lor.
Toţi - preoţimea diecezană, consacraţi şi laici - suntem teren sacru, posibilitate şi comoară. Toţi, conform vocaţiei la care am fost chemaţi, suntem necesari în misiunea de evanghelizare în stil sinodal.
Structuri sinodale
În viaţa consacrată există multe structuri care sunt sinodale în ele însele, structuri de participare, de ascultare şi discernământ comunitar.
Între altele, merită de menţionat: capitulele generale, provinciale sau locale; consiliile generale, provinciale şi locale; comisiile în diferitele domenii de animare a vieţii consacrate.
În toate aceste cazuri este important să fie implicaţi cel mai mare număr posibil de fraţi şi surori în discernământ şi în procesul decizional, ţinând cont mereu de competenţele juste ale slujirii de autoritate, căreia în multe cazuri îi revine decizia finală. Nimeni nu poate să fie exclus, pentru că Domnul poate revela celor "mici" ceea ce ascunde celor "mari", conform lumii.
Pentru ca toate aceste instituţii să aibă un stil sinodal, este esenţial să se asigure un climat de dialog, de rugăciune şi să se izoleze "politica" de partid în luarea deciziilor.
Pentru a conclude
Biserica, la fel şi viaţa consacrată, sunt sinodale în ele însele, deoarece pentru ele sinodalitatea face parte din identitatea lor cea mai profundă. Pentru ele, sinodalitatea este o provocare, o vocaţie şi o chemare constantă.
Sinodalitatea este posibilă numai pe baza încrederii între toţi membrii Bisericii - păstori, consacraţi şi laici - într-un climat în care dezbaterea să se poată desfăşura în pace, libertate şi onestitate, şi în măsura în care dialogul să poată avea loc cu privire la toate problemele fierbinţi proprii ale misiunii ecleziale sau ale vieţii consacrate într-o atitudine de deschidere la Duhul Sfânt, pentru a crea un consens în linie cu tradiţia de credinţă. Acest ultim aspect este fundamental pentru că sinodalitatea este un exerciţiu de ascultare şi docilitate faţă de Duhul Sfânt care îi ajută pe toţi cei botezaţi să discearnă cu adevărat ceea ce vine de la Dumnezeu şi ceea ce îi este contrar.
A merge spre un stil sinodal este o invitaţie care ne vine de la Biserică, îndeosebi în acest moment în care am intrat pe deplin în Sinodul Episcopilor despre sinodalitate. Biserica ne invită pe toţi să participăm într-un climat de rugăciune şi de convertire, cu entuziasm, creativitate şi parresia. Asta este ceea ce se aşteaptă de la toţi şi îndeosebi de la consacraţi. Mâinile la muncă! (cf. Ag 2,4).
(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
