Pe 21 septembrie, acum 18 ani, Chiara Corbella mergea pe culoarul Bisericii „San Pietro” din Assisi către soțul ei, Enrico Petrillo. Tânără, frumoasă, îndrăgostită și ea de Sfântul Francisc, entuziastă, privind spre viitor și cu o certitudine fermă: să fie fii ai unui Dumnezeu care îi iubește în slăbiciuni, în căderi, în greșeli, ai unui Dumnezeu care pune adevărul în inima fiecărei persoane; un adevăr care nu poate fi înțeles greșit. Pe 21 septembrie 2018, Dieceza de Roma a deschis procesul de beatificare pentru Chiara, care murise pe 13 iunie, cu șase ani mai devreme, la vârsta de 28 de ani, din cauza unui cancer la limbă descoperit în timp ce era însărcinată cu Francesco, al treilea copil al ei. Maria Grazia Letizia și Davide Giovanni erau copiii pe care Chiara și Enrico îi primiseră, cunoscându-le dificultățile, și pe care îi însoțiseră de-a lungul celor câteva ore de viață, botezându-i și încredințându-i „în mâinile Tatălui – spunea Chiara – cu o seninătate și o bucurie copleșitoare”. Aceasta este o poveste care uimește, fascinează, stârnește întrebări și curiozitate, devenind un teritoriu al „invaziilor barbare”, scrie Enrico Petrillo în cartea sa Solo il vino migliore (Doar vinul mai bun), publicată de San Paolo, lansată la începutul lunii septembrie. Un jurnal, un „medicament pentru durere”, în care autorul atinge temele bolii, văduviei, avortului și credinței: „Actul de a primi și de a returna totul în mâinile unui Tată care nu este un stăpân, ci Regele istoriei”.
Pentru Francesco
Există o replică din romanul Prizonierul de Giovanni Pascoli – „Pentru că durerea e mai multă durere dacă e tăcută. Dacă o ascunzi, va rodi” – care se potrivește bine cu spiritul cărții lui Enrico Petrillo, născută după o lungă reflecție și care devine o realizare clară și liberă. Nu există clarobscur în cuvintele sale; există adevărul său, cel mai bun vin al său. „Am scris acest text – se spune – gândindu-mă mai presus de toate la Francesco, pentru ca el să o înțeleagă mai bine pe mama sa, Chiara, povestea sa și, în parte, pe mine, tatăl său”. Enrico a declarat la mass-media vaticane despre geneza acestei publicații: „Sunt foarte entuziasmat, sunt surprins, sunt uimit că am reușit să scriu o carte născută din dorința de a-mi nota gândurile pentru a vindeca multele dureri pe care le aveam în interior, exact ca pe un medicament. Recitind aceste gânduri, am început să simt că poate ar putea face bine cuiva, în afară de mine, și așa am trimis acest manuscris la Edizioni San Paolo, care mi-au răspuns. «Doar vinul mai bun» se referă la episodul nunții de la Cana, prima minune a Domnului care a transformat apa în vin, dar ceea ce mi-a lovit întotdeauna inima, viața, este că Domnul îți dă întotdeauna vinul mai bun la sfârșit, aceasta este oarecum pedagogia sa. Nu te înșeală așa cum a făcut administratorul, care a oferit mai întâi vinul cel bun și apoi le-a dat bețivilor pe cel mediocru. Domnul nu te înșeală, Domnul este un Dumnezeu bun, aceasta este tema de bază pe care aș vrea să o văd în această carte. Ne luptăm toată viața cu îndoieli despre Dumnezeu atunci când se întâmplă anumite lucruri. În viață, Domnul gândește mereu ceea ce este mai bun pentru tine. Vinul este evident o metaforă a fericirii; o petrecere fără vin este ca o petrecere pentru copii astăzi fără Coca-Cola”.
Percepția este că ai rămas tăcut în pofida interviurilor și mărturiilor, chiar și în străinătate, despre povestea ta și a lui Chiara. De ce este această nevoie să clarificăm atâtea lucruri pe care le-ai trăit tu, precum și Francesco, fiul tău?
Da, dorința este de a oferi parametrii potriviți pentru a nu induce în eroare pe nimeni cu diferite interpretări. Este povestea căsătoriei mele cu Chiara, așa că am vrut să împărtășesc ceea ce am trăit tocmai pentru că am considerat-o o comoară prețioasă, nu numai eu, ci și prietenii mei, cei care o cunoscuseră pe Chiara. Uimit de atâtea lucruri care s-au întâmplat, am simțit nevoia să spun povestea noastră cu prima mea carte – „Ne naștem și nu vom mai muri niciodată” – și acum, pentru că de-a lungul anilor am trăit atâtea invazii de teren, atâtea neînțelegeri. Permiteți-mi să vă dau un exemplu. Francesco era la gimnaziu. Și-a deschis manualul de religie și a găsit o secțiune dedicată lui Chiara. Acolo, scria că ea renunțase la tratament pentru a-l naște. Un copil care citește așa ceva se duce acasă devastat pentru că nu este adevărat că a renunțat la tratament, l-a amânat. Au fost atâtea situații, cărți care urmau să fie publicate, de care m-am disociat. Toată lumea o iubește pe Chiara, acesta este un punct de vedere minunat, pentru că poate Chiara și-a primit copiii, a primit totul, m-a primit și pe mine, dar asta nu-ți dă dreptul să spui ce vrei, mai ales fără a lua în considerare consecințele pentru un copil în creștere. Astăzi Francesco are 15 ani, deci este mai puțin vulnerabil decât înainte, dar a-l proteja nu a fost ușor, mai ales a-l proteja de noi, catolicii. De fapt, când mergeam la unele mărturii, oamenii îl atingeau pentru că era fiul lui Chiara, iar el se întreba de ce, exprimând disconfort. Pe de o parte, această credință, care necesită ceva tangibil, este frumoasă, dar trebuie să ne cufundăm mai mult în realitate, în sensibilitățile celorlalți. Deci există această durere de fond în această carte, care m-a determinat să spun că trebuie să scriu aceste gânduri.
Se pune un accent deosebit pe văduvie; simți că unii oameni au vrut să îți pună o haină care ți se potrivea cam strâmt. A fi văduv – așa scrie – nu este o vocație, ci mai degrabă o condiție.
M-am maturizat prin propria experiență, prin luptele mele, prin ceea ce am scris de atunci, și da, o spun cu un anumit grad de certitudine, și pentru că însăși Biserica Catolică acordă permisiunea de a te recăsători. Mulți mi-au spus că, după o iubire atât de mare, nu a fost posibil să mă deschid către o experiență nouă. Știu că împreună cu Chiara a fost minunat, dar poate tocmai de aceea am parametri diferiți. Desigur, nu a fost ușor pentru persoanele cu care am fost logodit în trecut, pentru că nu a fost ușor pentru ele; se simțeau pe locul doi. Dar Chiara face parte din povestea mea; cu siguranță nu o pot uita.
În cartea ta, scrii că mariajul tău s-a împlinit odată cu moartea Chiarei.
În căsătorie, soțul/soția, bărbat sau femeie, este calea către celălalt. Asta înseamnă că i-am dăruit iubirea mea și, prin aceasta, pot întâlni iubirea lui Dumnezeu. Nu o pot găsi în altă parte, pentru că este un sacrament. Căsătoria poate fi adesea un loc dificil; nu este întotdeauna ușoară, dar este o relație de iubire constantă. Așadar, odată ce căsătoria este împlinită, este împlinită. Eu am fost calea pe care a parcurs-o Chiara pentru a ajunge la veșnicie. Chiara a fost tovarășa mea de călătorie până la un anumit punct. Acum nu am nicio îndoială că din cer se roagă pentru noi într-un fel și veghează asupra mea, dar acesta nu mai este drumul meu. Sunt din nou în procesul de discernere a vocației mele și de aceea văduvia este o condiție. Dumnezeu ne dă libertate, iar libertatea de a iubi este frumoasă, Dumnezeu vrea fericirea ta.
Te referi adesea la pedagogia iubirii, care este „o nedreptate minunată”. „Am fost consolați – scrii tu – în istoria noastră de un Dumnezeu care ne ține alături”. Te referi și la o inimă frântă, o imagine pe care ți-a sugerat-o Francesco, o inimă care se deschide, care se rupe, întinzându-se către alta, gata să iubească, dar mai presus de toate gata să fie iubită.
Francesco se juca cu mașinuțe. L-am strâns în brațe și i-am spus, printre altele, că există un tată care îl iubește mai mult decât mine. La un moment dat, s-a uitat la mine și a spus: „deci trebuie să o rupi”, dar nu am înțeles ce trebuia rupt; a insistat că, pentru a intra în mașinuța de jucărie, aceasta trebuia ruptă. Deodată, am înțeles ce spunea: că pentru a lăsa iubirea să intre în inima ta, trebuie să o rupi. S-a uitat la mine și mi-a spus că exact acesta era sensul. Desigur, nimănui nu-i place să sufere, dar pentru a lăsa iubirea să intre, suferința este de fapt necesară.
În carte, ceri ca Chiara să nu fie transformată într-o campioană a luptei împotriva avortului. „Acesta nu este centrul vieții ei; nu o folosi pentru propagandă politică. Politica este o altă formă de caritate doar atunci când îi slujește pe cei slabi, nu atunci când îi folosește”. Povestea voastră este despre pierderea a doi copii, ambii cu dificultăți, pe care i-ați primit și apoi i-ați lăsat să plece.
I-am primit pe copiii noștri pentru că Domnul ni i-a dat și, în consecință, i-am însoțit acolo unde el a vrut să fie. Nu am folosit îndârjirea clinică asupra lor; i-am însoțit pentru că l-am întâlnit pe Domnul. Pentru mine, aceasta este o diferență importantă, pentru că accentul nu este pus pe Chiara ca o campioană a luptei împotriva avortului; accentul este pus pe experiența lui Chiara ca fiică, iar din această filiație vine un mod de a fi. Aduce cu sine faptul că nu ar trebui să furi, să ucizi sau să avortezi, că trebuie să fii primitor. A face din Chiara un steag înseamnă a privi în altă parte. Sfinții sunt utili pentru că sunt căi spre paradis. Așadar, dacă Chiara este atât de sfântă pe cât pare, înseamnă că a-i imita viața, a imita viața sfântului Francisc, înseamnă a ajunge în paradis. Noi nu am participat niciodată de bunăvoie la proteste împotriva avortului, pentru că există o diferență între a evangheliza și a face politică. Evanghelia se trăiește; cu cât folosești mai puține cuvinte, cu atât mai bine. Aș adăuga, de asemenea, că Chiara era prietena tuturor. Printre cele mai bune prietene ale ei era o fată budistă, erau prietene nebotezate, atee, dintre care niciuna nu se simțea jenată în fața lui Chiara; în schimb, se simțeau binevenite. Când punem un banner politic sau o ștampilă, cumva blocăm o cale, excludem pe cineva. În schimb, Chiara îi primea pe toți și aș vrea ca toți să continue să se simtă bineveniți de Chiara pentru că, în cele din urmă, în această îmbrățișare, există Domnul, care este rațiunea a toate. Chiara este o oglindă care ne permite să întrezărim altceva.
Acum paisprezece ani, Chiara s-a născut în ceruri, iar de atunci faima ei de sfințenie a crescut. Cum se trăiește așteptarea unei viitoare beatificări, dacă va veni vreodată?
Personal, nimic nu s-a schimbat. Pentru mine, Chiara a fost mai întâi o prietenă, soția mea este acum o dulce tovarășă de călătorie. Fie că este sfântă sau nu, Chiara rămâne Chiara. O cunosc profund, iar darul pe care l-am primit este un dar imens, debordând de iubire până la punctul de a fi iubire pentru întreaga lume. Nu știu dacă sunt demn de ea, dacă mă simt capabil.
În acești ani, în ciuda numeroaselor manipulări, cred că ai primit un val de afecțiune și iubire. E ceva anume care te-a frapat? Simți că e cineva care te-a înțeles profund?
Dincolo de numeroșii prieteni cu adevărat apropiați, de frații cu care am plâns atât de mult și cu care încă mai merg, cea mai mare mângâiere din inima mea vine de fiecare dată când văd atâția oameni care, deși călătoresc departe, vin la aniversări, fac pelerinaj la mormântul lui Chiara, dar cu adevărat nu știu cine a organizat aceste lucruri. Toate acestea mă uimesc și îmi permit să întrezăresc nu propriile mele planuri, ci pe ale altcuiva, pentru că mi se pare că această poveste continuă să se construiască.
Există noutăți despre procesul de beatificare?
Există atâta entuziasm, atâta dorință și așteptare pentru acest lucru. Pot spune asta acum pentru că postulatorul a spus-o pe 13 iunie, la aniversarea morții lui Chiara: există o minune foarte, foarte frumoasă în America, se fac toate evaluările necesare, o vindecare minunată.
„Chiara – scrii tu – este acum o figură publică. Nu m-am opus faimei sfințeniei ei pentru că vreau să o cunoașteți mai bine, să-l cunoașteți mai bine pe cel care a iubit-o. Nu regret, chiar dacă a durut uneori, aș face-o din nou.” Ce a durut?
Multe lucruri au durut, am învățat că înainte de Conciliul al II-lea din Vatican II, era necesară o așteptare de 50 de ani pentru a deschide un proces de beatificare, o modalitate de a respecta durerea. Acest lucru nu s-a întâmplat cu mine. Pe de o parte, are sens să așteptăm, dar pe de altă parte, Dumnezeu își dăruiește sfinții în ritmul său. Astăzi, poate că Chiara, cu viața ei, ajută la clarificarea multor probleme etice cu care ne confruntăm, multor nuanțe foarte dificile pe care noi, oamenii timpului nostru, trebuie să le înfruntăm. Sunt fericit că s-a întâmplat astăzi și sunt, de asemenea, onorat că Dumnezeu m-a ales cumva pentru asta, în cele din urmă, iubirea vine la mine, dar nu neg că a fost atât de multă suferință. Această carte mă sperie și pentru că, în anumite privințe, m-am expus. În acești 14 ani, am încercat să mă protejez pe mine și pe Francesco. De asemenea, cred că omul este atras spontan de frumusețe și fericire, chiar dacă nu le înțelegi pe deplin. Când o vezi pe Chiara în fotografia aceea cu legătura la ochi, cu acel zâmbet ciudat care te tulbură, te uiți la ea și te întrebi de ce râde în pofida a ceea ce s-a întâmplat. În adâncul sufletului, îți spune că înțelege, că a prins sensul.
Cum gândește Francesco despre viitor, care va implica și posibila beatificare a mamei sale?
Sper că l-am pregătit. Pe măsură ce a crescut, evident că și-a pus întrebări mai profunde, așa că am încercat să le răspund în mod corespunzător. Mi-a împărtășit un gând – sper că nu se va supăra dacă îl împărtășesc – acum câteva luni mi-a spus că îl deranjează când oamenii spun că seamănă cu mama lui, Chiara; fizic arată identic cu ea. Îl deranjează pentru că se crede demn nu pentru că seamănă cu mama lui, Chiara, ci pentru că este Francesco. Spune că nici măcar nu și-o amintește. Are 15 ani și cred că este sănătos să aibă aceste gânduri. Sper să continui să-l ajut să crească în acest fel, cu doza potrivită de detașare.
O revendicare a identității...
E corect să fie așa. Dacă eu continui să fiu soțul lui Chiara, dacă părintele Vito continuă să pretindă că este părintele ei spiritual, nu spune adevărul. Nu mai sunt soțul ei; el a fost părintele ei spiritual, iar acum nu mai este. Continuând să ne etichetăm, ne închidem de orice altceva. Francesco este mult mai mult; trebuie să descopere relația sa de fiu cu Tatăl care l-a creat.
Și cine este Enrico astăzi?
Cineva care nu înțelege nimic. Am primit atâtea lovituri de la viață. Părintele Fabio Rosini mi-a spus odată: „Desigur, Enrico, când Domnul te lovește, te lovește foarte tare”. Așa este! Sunt foarte greu de înțeles; până la urmă, Domnul știe unde mă duce. Mi se pare că viața mea este o cale dreaptă, clar definită, dar mă lovesc ici și colo, și până la urmă, primind atâtea lovituri, ajung cumva la linia de sosire. Sper să continui așa, pentru că important nu este de câte ori cazi, ci să existe cineva acolo care să-ți ofere o mână de ajutor pentru a te ridica mereu.
Benedetta Capelli
(După Vatican News, 21 septembrie 2026)
Link: https://www.vaticannews.va/it/chiesa/news/2026-09/chiara-corbella-petrillo-libro-marito-fede-aborto-beatificazione.html
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
