"Christianus alter Christus" (Sf. Augustin)

De ce ascultarea e dificilă?

Exerciţiul ascultării e într-adevăr dificil (cel puţin pentru laici) şi iată de ce:

- aparţinem unui tip de cultură occidentală, care se bazează pe structurarea, dezvoltarea şi exacerbarea individualităţii fiecăruia, în ideea că numai individul contează şi, implicit, satisfacerea propriilor necesităţi-dorinţe-capricii, aici şi acum. Aceasta exprimă în fapt esenţa consumismului;

- ascultarea implică "supunere", deci "constrângere" - or, noi trăim considerându-ne oameni liberi;

- ascultarea implică "umilinţă".

Prin urmare, ascultarea e dificilă fiindcă subînţelege recunoaşterea autorităţii şi corolarul comportamental al acestei recunoaşteri: umilinţă şi "depersonalizare". Ca oameni, suntem conştienţi de valoarea proprie, iar recunoaşterea valorii celuilalt şi implicit a autorităţii sale, generează sentimentul de neîmplinire, de "mai mic decât"..., "mai puţin decât"... prin urmare "nesemnificativ", iar ceea ce e "nesemnificativ" e supus distrugerii. În acest sens, ascultarea ar însemna acceptarea disoluţiei propriei personalităţi, a contopirii cu voinţa şi personalitatea celuilalt - într-un fel, propria dispariţie ca entitate umană semnificativă, adică moartea ca individualitate. Acumularea, înfruntarea pentru întâietate, originalitatea cu orice preţ nu reprezintă decât căutarea împlinirii în viaţa noastră a unei certitudini: aceea pe care fiecare om o are - certitudinea nemuririi.

Numai că e o căutare aberantă: ce-i drept, se structurează în jurul unui adevăr absolut - acela că omul este nemuritor -însă are la bază înţelegerea sa distorsionată şi recurge la mijloace inadecvate de a-l atinge. În fond, tot aşa a procedat şarpele biblic, căruia îi "datorăm" excursia noastră terestră. Şi el, tot din neascultare se născuse. Aşa că partea "diabolică" din noi de acolo vine şi se traduce prin... neascultare. Fiecare dorim să fim "ca Dumnezeu" şi Dumnezeu însuşi ne-a făcut darul cel mai de preţ: liberul arbitru, adică libertatea absolută, lăsându-ne pe noi, după ce am muşcat cu poftă din mărul cunoaşterii, să ne exercităm discernământul. Iar baza discernământului divin este iubirea.

Din iubire Dumnezeu s-a făcut om şi s-a răstignit pentru noi; din iubire Fecioara Maria a spus acel "Da" mântuitor , din iubire îngerii au venit şi-i slujeau lui Isus după ce el, Dumnezeu făcut om, a fost ispitit de diavol, din iubire se naşte statornicia îngerilor şi curajul martirilor, din iubire se naşte umilinţa, jertfa, slujirea şi ascultarea. Noi, oamenii epocii actuale, ne temem ca nu cumva, practicând ascultarea, să ne umilim! Dar există o adevărată umilinţă şi o falsă umilinţă, o ascultare adevărată şi o falsă ascultare, o iubire adevărată şi o iubire falsă. Şi poate că uneori nici noi înşine nu suntem conştienţi în mod absolut de ceea ce e în sufletul, în mintea şi în comportamentul nostru - ce e adevărat, ce e fals... fiindcă, de la şarpele biblic încoace, totul pare să aibă două feţe...

În mod sigur ştim însă şi recunoaştem un lucru: nu când iubim, ci când suntem iubiţi. Şi acest sentiment nu se poate descrie. Poate fi doar aproximat: încredere, siguranţă, înseninare, linişte, pace interioară, bucurie, înveşnicirea şi îndumnezeirea clipei. Acestea sunt aripile sufletului, pe care tot Dumnezeu ni le dăruie ca să ne susţină zborul spre el. De aceea, sub toate aspectele ei, iubirea nu este decât ascultare: ascultarea poruncii de a-l iubi pe Dumnezeu, în noi înşine, în aproapele, în fiecare făptură, în întreg universul - toate fiind tot atâtea modalităţi de manifestare a lui Dumnezeu. Iar perfecţiunea pe care o poate atinge omul este iubirea: "Iubire - cât de perfect e făcută inima noastră pentru ea!" (spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus). Iubirea este impulsul natural al omului, prin urmare nu e resimţită ca o "poruncă " - e o necesitate firească, vitală, a existenţei noastre. Şi atunci tot ce decurge din iubire devine firesc şi acceptat fără constrângere. Nu mai există teama de depersonalizare, nici ideea de umilinţă.

Ascultarea adevărată înseamnă ascultarea din iubire.

Ascultare activă / ascultare pasivă

Ascultarea este, de fapt, exerciţiul suprem de iubire. Şi e o ascultare activă: implică urmarea celui iubit, împlinirea voinţei sale, contopirea în lumina sa, sacrificiul. Adică, umilinţa - de care ne temem atât de mult ca ne-ar lipsi de condiţia noastră de fiinţă inteligentă. Înaintarea pe orice cale spirituală presupune exercitarea umilinţei. Joseph Tetlow, SJ, în cartea Making Choices in Christ. Foundations of Ignatian Spirituality, spunea că adevărata umilinţă se poate exercita pe trei căi:

- a nu lăsa nimic, dar absolut nimic să ne despartă de Isus. Iubind, urmăreşti să împlineşti cât mai exact voia lui - a iubi înseamnă în primul rând a înfăptui;

- iubirea faţă de Isus exprimată în atitudinea: "Vreau tot ceea ce tu vrei", luându-ne crucea iubirii, umilinţei şi iertării în fiecare zi;

- renunţarea completă la propriul "eu", în atitudinea de slujitor umil, care cere lui Dumnezeu un singur lucru: "Poartă-te şi cu mine cum te-ai purtat cu Fiul tău".

Aceasta este ascultarea activă, adică viaţa în Dumnezeu.

Şi cuprinde întregul registru de activităţi umane: în fapte, în cuvinte, în gândire, în inimă. Porneşte din inimă, se întoarce în inimă şi luminează fiecare clipă a zilei, fiecare acţiune, indiferent de felul de viaţă pe care l-am ales: persoană consacrată sau laică.

Dar mai este şi o altă ascultare: ascultarea pasivă. E mai comod să te supui autorităţii altuia: celălalt ia hotărâri, tu nici nu le aprobi, nici nu le dezaprobi, ţi-e lene să gândeşti, ţi-e lene să simţi, ţi-e lene să iei atitudine sau... ţi-e frică. Nu faci nimic (aşa consideri tu), doar lucrezi pentru împlinirea voinţei celuilalt şi pentru propria siguranţă. Vrei să fii lăsat în pace, fiindcă aşa e mai comod şi mai sigur. Numai că din acest fel de ascultare se nasc crimele, iar afirmaţia "am făcut ce mi s-a ordonat" nu a constituit niciodată o apărare validă... nici in procesul de la Nürnberg.

În viaţa de zi cu zi, poate că e mai simplu să ascultăm de "ordinele" oamenilor, dar, în cele din urmă, tot legea oamenilor dă pedeapsa. Dar mai presus de ea, pedeapsa o dă legea morală sădită în conştiinţa fiecăruia, fiindcă în inima fiecăruia, fie că ştim sau nu, există o singură poruncă: aceea a lui Dumnezeu - legea iubirii.

Ascultarea adevărată se bazează pe iubire: atunci nici măcar nu-ţi mai dai seama că exerciţi "ascultarea", cu toată reverberaţia ei psihică de frustrare, umilinţă prost înţeleasă, revoltă, individualism, egoism - ci slujirea şi ascultarea devin elanul pur de iubire şi bucurie. Pe acest tip de ascultare se întemeiază deopotrivă familia şi societatea, comunităţile persoanelor consacrate, inclusiv a institutelor seculare - pe acest tip de ascultare sunt făcute comunităţile oamenilor să dureze. "Timpul este corabia şi nu locuinţa noastră" - scria sfânta Tereza a Pruncului Isus. Pe o corabie, toţi ascultă de căpitan - altfel corabia nu mai ajunge niciodată în port.

Copilăria spirituală ca ascultare

În iubire şi din iubire, prin ascultare, fiecare îşi ştie locul şi datoria, iar împlinirea propriei misiuni dăruita lui Dumnezeu aduce bucuria, liniştea şi sporeşte iubirea între membrii aceleiaşi comunităţi. Astfel creşte iubirea faţă de Dumnezeu şi fiecare act făcut din ascultare este deopotrivă ofranda proprie şi a întregii comunităţi făcută lui Dumnezeu - adică rugăciunea perpetuă. Aceasta e de fapt copilăria spirituală. Şi când am putea vorbi mai bine despre copilăria spirituală exprimată în ascultare şi iubire, dacă nu acum - în Advent?! "Cât timp ai să te mai târăşti la picioarele lui?! spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus: ridică-te şi aruncă-te în braţele lui, copil iubit, fiindcă acolo ţi-e locul". "Isuse, mă încred în tine" - scrie sfânta Faustina Kowalska pe icoana Divinei îndurări. Iubire, încredere, bucurie...copil şi părinte în îmbrăţişarea iertării.... Ascultarea din supunere filială, din iubire, încredere şi respect - dar mai ales, din dăruire de sine necondiţionată - şi speranţă, iată drumul de zi cu zi înspre casa Tatălui.

Odihnă şi libertate în ascultare

De fapt, Isus a venit ca să ne aducă liniştea mântuirii, împăcarea cu Tata şi să ne cheme la odihnă: "Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară" - spunea el - fiindcă în iubire, jugul - adică ascultarea - nu înseamnă decât apartenenţa la cel iubit, unirea cu cel iubit - întotdeauna, la jug trag doi - şi ce bucurie mai mare poate fi decât, împlinindu-ţi misiunea ta, oricât de umilă, de tristă, de dificilă sau chiar neplăcută ar fi ea - zi de zi, zi după zi, să simţi mereu alături, în acelaşi jug, umărul lui Isus, iar pe fruntea ta să lunece blând, în respiraţia timpului.... buclele lui?!

Dr. Ecaterina Hanganu