Sunt convins că mai fiecare preot îşi leagă propria vocaţie de figura unui alt preot, în general de figura parohului din copilărie. Mă leagă foarte multe lucruri şi detalii din viaţa personală de părintele Ştefan. Mă leagă botezul pe care mi l-a dat abia venit la Faraoani; mă leagă apropierea de altar, prin "acceptarea" mea, în primăvara lui 1987, în grupul ministranţilor, deşi, canonic vorbind, nu eram "fărăonean" de drept, deşi mă născusem în Faraoani (tatăl meu fiind de aici), fusesem botezat acolo, dar între timp ne mutasem "pe graniţă". Ca să nu mai spun că mă leagă de dânsul ceea ce sunt azi. Căci, dacă nu era părintele Ştefan, cu foarte mare probabilitate azi nu eram preot. Şi nu exagerez deloc. Dar nu voi intra în prea multe detalii, căci ele trebuie să rămână în memoria mea.
Sunt, însă, convins că sunt mulţi din generaţia mea care împărtăşesc cu mine ideea că părintele Ştefan a fost un preot cu totul deosebit. Cel puţin pentru noi şi pentru alţi mulţi fărăoneni. Câţi tineri a încurajat să facă facultate! Ba chiar i-a şi susţinut financiar pe foarte mulţi dintre ei! Îmi amintesc cum înainte de '90 ne încuraja să citim, "pasându-ne pe sub mână" cărţi dactilografiate. Cine dintre noi nu-şi aminteşte, spre exemplu, de viaţa sfântului Alois Gonzaga, a sfântului Anton de Padova sau cea a fericitului Ieremia... cărţuliile acelea cu copertă fie de hârtie violet sau cu coperţile acelea din plastic, cărţi dactilografiate la maşina de scris, care mai miroseau încă a cerneală? Sau cine din generaţia noastră nu-şi aminteşte de ecranul de proiecţie acela mare, plasat pe altar seara, unde vedeam diapozitive cu vieţile sfinţilor sau scurte filmuleţe? Sau cine dintre noi nu-şi aminteşte de Liturghia copiilor de duminică dimineaţa de la 7.30, când părintele ne povestea mereu câte o pildă? Sau cine nu-şi aduce aminte de sărbătorile de Crăciun, Paşti sau hram... atât de încântătoare? Căci părintelui îi plăcea tare mult ca liturghiile să fie bine pregătite, atât cât priveşte celebrarea liturgiei, dar şi cântarea. Îmi amintesc că la Crăciun şi Paşti biserica din Faraoani, aşa, mare cum e ea, era ticsită de oameni... veniţi şi din satele vecine, căci toţi ştiau că părintele predica aşa de frumos... de la amvonul acela înalt care era în biserica noastră. Apoi de primele campusuri organizate de surorile Maria Bambina, aduse de dânsul la Faraoani: şi era, dacă ţin bine minte, 1994, când s-a făcut primul campus, unde participau deja mai bine de 400 de copii.
Sunt multe alte lucruri pe care aş putea să le pomenesc acum când părintele a trecut "în partea cealaltă". Pentru mine şi pentru mulţi din generaţia din care fac parte, părintele Ştefan va rămâne "părintele paroh". Pentru mine, într-un chip cu totul special, ţinând cont de circumstanţele vieţii personale. E cel care ne-a crescut, e cel care prin exemplul său şi, mai ales, prin calmul şi zâmbetul său, ne-a inculcat ideea de fericire şi dorinţa de a face ceva măreţ în viaţă. Eu îi rămân recunoscător pentru ceea ce mi-a zis în decembrie 1997: "Fii tu însuţi! Vei avea de suferit pentru asta, dar fii tu însuţi! Căci la Dumnezeu asta contează!"
Cred că mulţi confraţi preoţi îşi amintesc de capacitatea lui exemplară de a te primi în parohie: eu ştiu episoade când părintele a dormit în maşină, pentru ca oaspeţii să doarmă în camera dânsului; ca să nu mai spun de formula prin care încerca să te convingă să prezidezi celebrarea, indiferent când ai fi venit în biserică: "Frate dragă, se supără babele dacă nu celebrezi tu. Că babele vor să audă şi alt glas". Ca să nu mai spun de "şugubeţenia-i" aproape proverbială legată de culturile exotice din fundul grădinii parohiei din Faraoani, unde unii au chiar mers să verifice. Sau cea legată de seturile de farfurii şi pahare! Pfiu, ce copios şi ce mult timp s-a distrat pe seama acestor întâmplări!
Sigur, mi-am trăit primele momente din preoţie alături de el, la Barticeşti: acolo am făcut primele sfinţiri de casă, diacon fiind; acolo am celebrat primele spovezi şi primele Liturghii ca preot. Nici nu se putea altfel! Şi el m-a dus cu maşina sa, în dimineaţa zilei de 3 iulie 2005, spre Faraoani, pentru a celebra prima sfântă Liturghie în satul natal.
Pentru aceste lucruri şi pentru multe altele, ţin să-i mulţumesc lui Dumnezeu că l-a pus pe părintele Ştefan în viaţa mea. Încă o dată o spun: sunt aproape sigur că altfel şi altceva ar fi fost viaţa mea fără părintele. Şi numai dacă nu ar fi avut luciditatea de a mă scăpa de "domnii în negru" din luna august a anului 1988. Sigur, cât timp eram seminarist, fiind atât de prezent în preajma lui, am putut vedea şi anumite slăbiciuni ale părintelui. Dar acestea - şi altele pe care mai apoi le-am descoperit sau de care a trebuit să mă izbesc - nu vor anula niciodată recunoştinţa mea pentru multul bine pe care mi l-a făcut, cu discreţie, cu inteligenţă şi ... cu "boala de familie" cum numea el "smerenia", atitudine pe care el o lua în glumă, dar care chiar îi era caracteristic, dincolo de orice. Şi sunt multe episoade care pot demonstra acest lucru.
Frate dragă... sau mai bine zis, părinte drag, Dumnezeu să vă răsplătească pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine, pentru noi, cei din generaţia care a avut prilejul să vă cunoască atunci când eraţi aşa de activ, de energic şi de voios. Căci vieţile noastre sunt marcate de exemplul celui care, pentru noi, va rămâne părintele paroh Ştefan Vacaru!
Dumnezeu să-l aşeze printre sfinţii săi!
Pr. Edi Patraşcu
* * *
A trecut la Domnul pr. Ştefan Vacaru
