Moto: Das Leben ist immer lebensgefährlich, weil das Leben sterben heißt...
(Viaţa înseamnă a fi mereu în pericol de moarte, căci a trăi înseamnă a muri...)
Sâmbătă seara. E Liturghia prefestivă.
Clădirea modernă a bisericii nu a trebuit niciodată să geamă.
E lume de toate culorile, care umple moderat o capelă laterală.
Media de vârstă a celor prezenţi e undeva între 60 şi 70 de ani.
În primul rând e o familie tânără,
care se chinuie cu potolirea unui băieţel şi a unei fetiţe,
încă nefamiliarizaţi cu ceea ce se petrece în jur.
Băncile în formă de amfiteatru şi tapiţeria de postav roşu
nu le mai trezesc demult pofta de joacă.
Undeva, ascunşi pe una din părţile laterale, doi tineri abia sosiţi,
chicotind şi gâfâind, în căutarea a ceva "cool" prin zonă,
parcă evacuaţi cu forţa şi aruncaţi într-un mediu ostil,
pe care nu vor avea niciodată poate suficient curaj să-l exploreze.
Se aude citindu-se scrisoarea pastorală a conferinţei episcopale,
proclamată parcă dintr-o altă lume... îndepărtată, străină, ciudată.
Mi-am frecat încetişor ochii. De aici se vede altfel...
Nu am stat prea des în biserică,
mai ales în spatele băncilor prea goale să mă ascundă,
ori după un confesional devenit depozit bun să adăpostească orice.
O bunicuţă săracă, dar încărcată cu multă răbdare,
pare că priveşte şi analizează la nesfârşit acelaşi spectacol.
Toate trec prin faţa ei, trece ea însă demult peste toate...
deşi cu o durere bine tăinuită.
În timp ce îşi mângâie bastonul de fildeş
se întreabă retoric în ultima licărire a ochilor şterşi,
cu aceeaşi familiaritate din fiecare zi a ultimului deceniu de singurătate,
ce se va alege de toate cele constatate. Oare încotro?!
Şi în faţa acestei întregi agitaţii de toate culorile
descoperă noutatea acelei seri: un preot nou la altar!
Un vicar tânăr, simpatic... cu nu prea mulţi ani de preoţie în spate!
Va putea el trăi cu sentimentul împovărător şi devastator
că, în pofida entuziasmului său juvenil, este slujitorul unei Biserici în agonie?
Oare ce-l face să supravieţuiască încă? Cine e în spatele său?
Cum de încă mai crede că poate ajuta cu ceva acest trup muribund?
Ce îi întărâtă şi mai multă ambiţia inexplicabilă
de a crede în renaşterea unei lumi demult apuse, ori, cel puţin, amorţite?
Pare că poartă mult... ori pe mulţi în spate. Şi nu sunt doar amintiri.
Se aude din adâncuri ecoul unei melodii, cântate în surdină...
Un cânt sugrumat înainte de a ajunge la punctul său culminant?
E un cânt de jale. Cineva suferă, inima îi plânge... dar nimeni nu ştie de ce!
O rană probabil încă necicatrizată...
sau trecerea dureroasă de la revoltătorul "de ce?" la decisivul "cum?"
Totul se revarsă însă în jurul său în valuri de bună-dispoziţie molipsitoare.
E siguranţa unei gratuităţi şi spontaneităţi în care a crezut mereu,
arme ce au spart şi altădată gheaţa atâtor fiinţe ferecate în ele însele,
inimi zăvorâte în teamă, suspiciune, neîncredere sau poate doar în neîmplinire.
Restul pare că nici nu-l interesează. De încredere are nevoie, doar atât!
Ce altceva ar cerşi oare sufletul celui înşelat atât de des de colţii efemerului?
Să fie doar un truc nou? Ori poate prea vechi ca să-şi amintească cineva de el...
Ar vrea să cuprindă naiv toată lumea. Şi nu are decât două braţe...
deşi sunt suficiente pentru a ţine, preţ de câteva minute, Totul... în mâinile sale.
A dus deja multe bătălii; e mândru de ele! Multe îl mai aşteaptă încă!
Dar satisfacţia luptelor trecute îi înseninează chipul şi-l fac să zâmbească.
E convins că ştie ceva ce alţii încă nu ştiu, un adevăr ce i-a călăuzit până aici paşii,
ceva ce nimeni nu i-a putut fura vreodată, convingerea supremă a vieţii lui.
Sunt rândurile unei poveşti vechi, deşi cuvintele lui par atât de noi!
Nu... cu siguranţă, nu! Cuvintele nu fac decât să ascundă firul poveştii...
Şi atunci unde e povestea? A ascuns-o mult prea bine... printre rânduri.
O fi povestea vieţii lui, întreţesută cu a altcuiva! Cine e acest Altcineva?
Vrăjeală... chestii siropoase... Despre asta îl vom asculta altădată...
Cum? Mai e încă aici? Hm... Nu e prima oară că i se fredonează acest refren.
Şi totuşi... are ceva de dat? Oferta e atât de largă astăzi... Dar preţul?!
Un colos adus de propriile mădulare la agonie şi un tânăr aventurier deloc la modă...
Ce spirit care dăinuie peste timpuri şi veacuri s-ar lăsa astăzi
pe mâinile cuiva care nu are decât o singură inimă şi două braţe?
Cine ar îndrăzni să afirme clar şi răspicat, sfidând logica şi gravitaţia,
că timpul nu a fost şi nici nu va fi vreodată o problemă?
E o altă luptă între peren şi vremelnic? Va tăinui din nou efemerul veşnicia?
Ori să fie doar o nouă însoţire ciudată, cu un happy end?!
Cine mai crede oare în el, în aceste timpuri febrile, veşnic în criză?
Şi tu, care găseşti timpul atât de preţios, stai să citeşti asta...
Pr. Claudiu Budău
