Film documentar: "Din istoria Arhidiecezei de Bucureşti (1883-1954)"
Cu prilejul "Zilei Arhidiecezei" - 138 de ani de la întemeierea Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, sărbătorită la 27 aprilie 2021, Centrul "Biserica şi Istoria" şi Arhiva "Vladimir Ghika" de pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti au realizat filmul documentar "Din istoria Arhidiecezei de Bucureşti: 1883-1954", film dedicat ÎPS Aurel Percă.
Filmul a fost realizat de dr. Dănuţ Doboş şi dr. Iulia Cojocariu, care au beneficiat de colaborarea ing. Silviu Dogariu de la Episcopia Romano-Catolică de Iaşi.
Filmul reconstituie istoria Arhidiecezei sub păstorirea primilor şase arhiepiscopi de Bucureşti: Ignazio Felice Paoli, Paul Iosif Palma, Otto Zardetti, Francisc Xaveriu von Hornstein, Raymund Netzhammer şi Alexandru Theodor Cisar.
Filmul documentar "Din istoria Arhidiecezei de Bucureşti (1883-1954)" are trei părţi.
Partea I - Ctitorii
9 martie 1885, Gara Bucureşti. Soseşte trenul Expres Budapesta - Bucureşti, aducând într-un car funebru sicriul cu trupul arhiepiscopului Ignazio Felice Paoli, trecut la cele veşnice la Viena, la 27 februarie. Sicriul a fost depus apoi în Catedrala "Sfântul Iosif", măreaţa sa ctitorie, pentru funeraliile solemn, la sfârşitul cărora cortegiul funerar s-a îndreptat spre Cimitirul Bellu, unde trupul marelui păstor a fost depus în cripta Capelei "Sfânta Ana". Circa 50.000 de bucureşteni s-au aflat în acele momente pe străzile capitalei pentru a-l omagia pe ctitorul catedralei şi al arhidiecezei.
Pentru catolicii din Arhidieceza de Bucureşti vestea morţii Monseniorului Paoli a fost un moment de mare emoţie, deoarece acesta devenise extrem de iubit de către credincioşi, stimat de autorităţi şi cunoscut în toată Europa, pe care o cutreierase pentru binele diecezei sale. Cu numai un an înainte, la 15 februarie 1884 arhiepiscopul Paoli inaugurase Catedrala "Sfântul Iosif", darul cel mai de preţ pe care un păstor l-a făcut arhidiecezei, despre care marele Mihail Kogălniceanu spune că este "cel mai frumos edificiu religios din România".
La 15 februarie 1884, notează istoricul Carol Auner, Monseniorul Paoli trăise "o zi memorabilă, cea mai fericită din viaţa sa", deoarece vedea aproape împlinită opera sa de căpătâi, catedrala, casa lui Dumnezeu, un monument pe care îl considera "frumos şi demn de religia noastră sfântă".
"Osemintele lui - scria acelaşi Carol Auner - se vor muta de bună seamă în catedrală, ctitoria sa de căpetenie".
Monseniorul Paoli a fost şi ctitorul Seminarului diecezan "Sfântul Duh" fondat în anul 1870, precum şi un mare protector al şcolilor catolice, iar amintirea sa a fost mereu vie şi în Dieceza de Nicopole din Bulgaria pe care a păstorit-o timp de peste un deceniu.
Portretul arhiepiscopului Paoli, executat în anul 1880 de către pictorul Szatmary, a fost expus mereu, la loc de cinste în cele trei reşedinţe episcopale din Bucureşti.
"După moartea Monseniorului Paoli - scrie canonicul Basilio Laureri - credincioşii arhidiecezei cuprinşi de o durere profundă au înălţat spre Dumnezeu rugăciuni fierbinţi pentru a le dărui cât mai repede un păstor care să continue opera apostolică a lui Paoli". Aceste rugăciuni au fost ascultate, iar Papa Leon al XIII-lea l-a numit arhiepiscop de Bucureşti pe Monseniorul Paul Iosif Palma, fostul vicar general al Monseniorului Paoli, căruia îi oferise toată colaborarea sa în îndrăzneţele sale planuri.
Arhiepiscopul Palma a fost succesorul demn al Monseniorului Paoli, un prelat însufleţit de un mare zel pentru educaţia creştinească şi pentru splendoarea cultului divin, determinat nu numai să continue operele predecesorului său, ci şi să le perfecţioneze. Liturghia de instalare a avut loc la 26 iunie 1885 în Catedrala "Sfântul Iosif" - primul eveniment de excepţie de acest fel din Bucureşti, cu participarea Familiei Regale, a membrilor Guvernului, Corpului Diplomatic şi a unei mulţimi imense de credincioşi.
Arhiepiscopul Palma rămâne în istoria arhidiecezei prin alte realizări importante printre care se numără finalizarea lucrărilor interioare la catedrală, instituirea în anul 1887 a Capitulului canonicilor Catedralei "Sfântul Iosif" şi edificarea a şapte biserici. Tot lui i se datorează şi organizarea în august 1885 a primului pelerinaj românesc la Lourdes, prilej cu care a fost depus la sanctuarul marian impresionantul steag românesc şi a fost adusă la Bucureşti statuia Sfintei Fecioare, aşezată în anul 1893 în Catedrala "Sfântul Iosif". Programul său pastoral era copleşitor, însă Dumnezeu avea alte planuri. În 1889, arhiepiscopul s-a îmbolnăvit grav, trecând la cele veşnice la 2 februarie 1892, la Viena, după doi ani de suferinţe.
Pe durata anilor de boală ai Monseniorului Palma, conducerea arhidiecezei a fost încredinţată de Papa Leon al XIII-lea episcopului coadiutor Constantin Costa, administrator apostolic, ultimul episcop al arhidiecezei provenit din Congregaţia Pasioniştilor.
Monseniorul Costa are meritul de a fi reactivat proiectul mai vechi al arhiepiscopilor Paoli şi Palma, precum şi al arhitectului Friedrich Schmidt, proiectantul Catedralei "Sfântul Iosif", privind construirea alături de catedrală a unei clădiri proprii pentru Seminarul diecezan. Ridicată în anii 1891-1892, clădirea Seminarului ("Palatul Costa") a permis în anul 1893 unificarea celor două cursuri seminariale - Seminarul Mare de la Cioplea şi Seminarul mic de la Bucureşti.
În anul 1892 episcopul Constantin Costa a fost nevoit să se retragă de la conducerea arhidiecezei, astfel încât lucrările interioare la imobilul Seminarului au fost finalizate de canonicul Basilio Laureri, noul administrator apostolic.
Păstorirea celui de-al treilea arhiepiscop de Bucureşti, Otto Zardetti, aparţinând Ordinului Benedictin, a fost scurtă, acesta demisionând şi declarându-se depăşit de "marile dificultăţi economice" pe care le înregistra în anii 1894-1895 Arhidieceza de Bucureşti. Cu toate acestea, numele său rămâne legat de fondarea în anul 1895 a Parohiei Catedralei "Sfântul Iosif" şi de multe alte proiecte administrative şi pastorale rămase însă nefinalizate.
I-a succedat la conducerea arhidiecezei episcopul de Iaşi, Dominic Jaquet, în calitate de administrator apostolic. În timpul scurtei sale păstoriri s-a încercat o rezolvare, fără succes însă, a situaţiei canonice a regelui Carol I şi a principelui moştenitor Ferdinand, excluşi de către Sfântul Scaun de la sacramente în urma încălcării grave a canoanelor Bisericii.
Arhiepiscopul Francisc Xaveriu von Hornstein, benedictin - a scris o pagină glorioasă în istoria Arhidiecezei de Bucureşti, pe care a păstorit-o timp de un deceniu. Este ctitorul noii reşedinţe episcopale de lângă Parcul Cişmigiu, actuala reşedinţă a Nunţiaturii Apostolice, precum şi al Şcolii arhiepiscopale de băieţi "Sfântul Andrei" din Calea Călăraşilor. S-a preocupat în mod deosebit de pastoraţia celor 60.000 de catolici din arhidieceză, pe care a dorit să-i cunoască prin vizitele canonice, prilej cu care a realizat o prioritizare a urgenţelor pastorale - fondarea de noi parohii, edificarea şi restaurarea bisericilor şi a caselor parohiale, înfiinţarea de noi şcoli parohiale. Totodată, arhiepiscopul Hornstein a sprijinit institutele şcolare de fete conduse de surorile din Congregaţia "Damele Engleze", chemându-le la Bucureşti, cu acelaşi scop, în anul 1898 pe surorile sioniste. În acelaşi an au revenit la Bucureşti şi Fraţii Şcolilor Creştine pentru a prelua conducerea Şcolii arhiepiscopale de băieţi.
Un proiect de suflet pentru arhiepiscop, cel al construirii unei biserici greco-catolice la Bucureşti a trebuit totuşi amânat ca urmare a demisiei sale, deşi reuşise cea mai amplă mobilizare de binefăcători externi de după cea organizată în scopul atragerii de fonduri necesare construirii Catedralei "Sfântul Iosif".
Partea a doua. In verbo tuo
3 iulie 1924. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer şi-a înaintat demisia ca urmare a solicitării Papei Pius al XI-lea, veste primită cu profundă emoţie şi tristeţe de credincioşi şi cu totală surprindere de regele Ferdinand I şi prim ministrul liberal Ionel Brătianu. Un an mai târziu a realizat însă că reproşurile care îi fuseseră aduse arhiepiscopului Netzhammer nu corespundeau adevărului, însă faptul era deja consumat.
În cei 19 ani de păstorire ai Monseniorului Netzhammer, arhidieceza a cunoscut o perioadă de stabilitate a structurilor deja create de întemeietori, priorităţile arhiepiscopului fiind învăţământul şi cultura catolică, pe care le-a integrat cu succes în societatea românească. Mutarea seminariştilor în anul 1906 în reşedinţa episcopală - Palatul Hornstein -, fondarea în imobilul Seminarului a Şcolii episcopale de băieţi nr. 2 "Sfântul Iosif", edificarea imobilelor pentru Gimnaziul şi Liceul arhiepiscopal, a Convictului "Sfântul Andrei" şi a Saloanelor "Tomis" sunt numai câteva dintre realizările acestuia în domeniul educaţiei.
Presa şi cultura catolică au cunoscut, de asemenea, o dezvoltare fără precedent, apt ce i-a permis istoricului Nicolae Iorga să evidenţieze mişcarea culturală în cadrul Bisericii Catolice susţinută de arhiepiscopul cărturar Raymund Netzhammer.
De numele său se leagă şi construirea Bisericii greco-catolice "Sfântul Vasile" şi a bisericilor "Sfânta Elena" şi "Preasfântul Mântuitor" din Bucureşti, a Bisericii "Sfântul Anton de Padova" din Câmpina şi "Sfântul Iosif" din Buzău. Arhiepiscopul Netzhammer a făcut proba unui mare păstor în anii Primului Război Mondial, atunci când rămas la Bucureşti în timp ce majoritatea preoţilor şi fraţilor şcolari fuseseră arestaţi şi internaţi în Moldova, a reuşit să rezolve situaţiile grele în care se afla arhidieceza, iar în final să obţină eliberarea preoţilor şi a fraţilor şcolilor creştine.
După război, din păcate, aceste merite nu i-au fost recunoscute, arhiepiscopul devenind o victimă a pasiunilor vechi naţionaliste şi a delaţiunilor venite inclusiv din interiorul Bisericii cu scopul compromiterii imaginii şi activităţii sale.
Rămâne în istoria Bisericii locale prin marile sale realizări pastorale, dar şi pentru nedreptatea suferită, iar în cultura română rămâne drept cel mai important scriitor şi savant catolic, precum şi autorul uneia dintre cele mai importante şi consistente volume de călătorie intitulate "Din România". A fost aceasta dovada iubirii sale pentru a doua sa patrie, cultura şi limba română!
Partea a III-a. "In odium fidei"
25 noiembrie 1953. Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar (1924-1954) îşi anunţa credincioşii cu privire la repunerea sa în drepturile arhiepiscopale după trei ani de "domiciliu obligatoriu" impus de către comunişti. Arhiepiscopul şi-a manifestat totodată bucuria faţă de "fapta bună" a asupritorilor săi, precum şi satisfacţia faţă de starea optimă a sănătăţii sale, care-i permitea să-şi reia atribuţiile de Păstor al Arhidiecezei.
Nu bănuia însă că forţele răului aveau alte planuri, astfel că bucuria sa a fost de scurtă durată. La 7 ianuarie 1954 Monseniorul Cisar a trecut la cele veşnice, în condiţii vădit suspecte, iar la scurt timp dictatorul comunist Gh. Gheorghiu-Dej recunoştea într-o şedinţă secretă cu liderii Securităţii şi ai Partidului Comunist faptul că arhiepiscopul Cisar fusese ucis şi că asasinatul nu avea să fie investigat! Îşi încheia astfel existenţa pe pământ cel de-al şaselea arhiepiscop de Bucureşti de numele căruia se leagă evenimente şi fapte remarcabile din istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Astfel, sub păstorirea sa de trei decenii arhidieceza a cunoscut o perioadă înfloritoare în contextul perioadei interbelice când România a ajuns la o dezvoltare fără precedent în toate domeniile.
Realizările pastorale ale arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar sunt zecile de edificii - biserici, case parohiale, şcoli, institute caritative şi de educaţie, inclusiv noul Palat Arhiepiscopal de lângă Catedrala "Sfântul Iosif", la care se adaugă realizările din domeniul cultural, al presei şi al învăţământului catolic. Exemplul cel mai edificator este cel al Seminarului diecezan "Sfântul Duh" aflat sub conducerea rectorului Anton Durcovici, vicarul general al arhiepiscopului Cisar.
Începând cu anul 1940 arhiepiscopul Cisar a fost nevoit să facă faţă provocărilor războiului mondial care a îndoliat întreaga lume, iar timp de un deceniu el a fost liderul rezistenţei prin credinţă şi oponentul principal al regimului ateu comunist instaurat în România de ocupanţii sovietici, motiv pentru care arhiepiscopul a devenit una dintre victimele acestuia.
Rămâne în istoria Bisericii locale după cum menţiona canonicul Stanislau Traian Jovanelli, "Preotul, episcopul şi arhiepiscopul mitropolit de o rară credinţă şi iubire adâncă în Dumnezeu, înzestrat cu rare virtuţi naturale şi suprafireşti, cu o inimă preaiubitoare faţă de semeni, clerul şi credincioşii săi, prea supus şi ascultător fiu al Bisericii lui Cristos şi locţiitorului său pe pământ (...) cu o grijă arzătoare spre binele şi propăşirea întregului popor".
Deo gratias!
Preluare www.arcb.ro
* * *
Din arhiva ercis.ro:
La Mulţi Ani! Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (un articol semnat de pr. Alois Moraru şi publicat la 27 aprilie 2020).
