Nu puterea succesului, ci umilinţa dăruirii de sine
Opinii în comparaţie cu privire la cel mai vestit mag din lume
Paolo Gulisano
Legenda lui Harry Potter a ajuns la sfârşitul său: şi în Italia a fost publicată traducerea a ceea ce a fost vestit ca ultimul din seria de şapte volume care povestesc aventurile dar şi creşterea evolutivă (de la 11 la 18 ani) a personajului principal Harry, în timpul perioadei şcolare în Şcoala de magie şi vrăjitorie din Hogwarts, unde fiecare volum povesteşte un an de şcoală. Această legendă de genul fantasy, destinat copiilor şi adolescenţilor, unei generaţii care citeşte puţin mai mult decât SMS-uri, a obţinut un succes extraordinar şi a implicat şi milioane de cititori adulţi.
"Există mai mult adevăr şi mai multă înţelepciune în lumea basmelor decât în lumea pretinsului raţionalism", scria Gilbert Keith Chesterton, marea conaţională a autoarei engleze a lui Potter, Joanne Kathleen Rowling, şi în basmul tânărului mag din Hogwarts nu-i lipseşte înţelepciunea. În spatele aventurilor uimitoare ale diferitelor personaje se poate întrevedea o viziune antropologică a autoarei, care descrie contextul lumii actuale postmoderne ducându-l pe cititor de la o viziune de om individualist spre o viziune de om condus de valori morale, cum sunt alegerea binelui, dăruirea, sacrificiul, prietenia, iubirea. Autoarea scrie un text pentru copii, încercând să comunice micului cititor adevărurile de bine în care ea crede, însă fără a folosi discursuri moraliste, ci încercând să-l facă pe cititor să înţeleagă că "a face binele" este lucrul cel mai just ce trebuie făcut. Astfel este scos în evidenţă că succesul obţinut fără trudă, bogăţia, o viaţă veşnică pe acest pământ, nu sunt nimic, sunt numai iluzii şi că ceea ce contează cu adevărat sunt angajarea, prietenia, iubirea.
Istoria este situată în Anglia contemporană şi eroul istoriei este un băieţel orfan de la vârsta de un an de ambii părinţi, ucişi de nelegiuitul Voldemort, un mag puternic a cărui ambiţie este aceea de a domina lumea, dar care găseşte chiar în familia Potter obstacolul decisiv în calea proiectelor sale, îndeosebi în iubirea mamei faţă de Harry, care îşi dăruise viaţa pentru el. Autoarea scoate în evidenţă în legenda sa faptul că omul postmodern, care caută siguranţă în lucrurile materiale, care îi foloseşte pe alţii ca obiecte la propria dispoziţie, care etalează superioritate căutând să se afirme pe el însuşi, pentru că până la urmă îi este frică de tot ceea ce depăşeşte mica lui grădiniţă. Îi este frică, deoarece mitul raţiunii din secolele precedente l-au dezamăgit: de la marile ideologii precedente au rezultat lagărele de concentrare naziste şi gulagurile ruseşti, pentru a ajunge la un timp în care e suficient ca un preşedinte al unui stat puternic să apese un buton pentru a duce la un război mondial nuclear şi la sfârşitul vieţii pe planeta Pământ. Este omul care l-a pierdut pe Dumnezeu şi deci nu se mai cunoaşte nici pe sine însuşi. Crede că se posedă şi în schimb este posedat chiar de lucrurile pe care le are. Este omul care nu mai ştie să spere, pentru că nu mai are un cer la care să privească. Este omul care nu mai ştie că este creatură a unui Creator, pentru că l-a tăgăduit. Este omul care face din indiferenţă unitatea sa de măsură, adică nu se măsoară, nu-şi pune întrebări cu privire la originea sa, cu privire la viitorul său, trăieşte ziua de azi construindu-şi necesităţi noi, deoarece consumismul l-a redus să fie considerat numai consumator de bunuri.
Voldemort este simbolul omului care se pune în centrul universului şi din creatură a lui Dumnezeu încearcă să se facă el însuşi creatorul său, înşelându-se că totul îi este cu putinţă, cel puţin în potenţă. Voldemort are însă un punct slab, care se va manifesta de-a lungul povestirii şi a celorlalte volume: are o mare frică de moarte, pentru că, după aceasta din urmă, vede numai nimicul. Şi acest lucru este tipic pentru omul care a pierdut un orizont care îl transcende.
De aici provine căutarea neliniştitoare a mitului plăcerii, a unei vieţi lungi pe acest pământ şi teroarea morţii. Dorinţa unei vieţi nemuritoare, la care tânjeşte Voldemort, este aceeaşi a multor oameni de ştiinţă, cercetători moderni: ne gândim de exemplu la promisiunile utopice de rezolvare a problemelor din partea biologiei, a biotehnologiilor, a ştiinţei computerelor, a roboticii.
Rowling porneşte de la această claritate tragică a postmodernităţii pentru a se depărta de ea şi a încerca să ilustreze viziunea sa despre om şi despre viaţă, folosind un stil deosebit de adaptat şi comprehensibil pentru publicul de copii căruia îi este adresată cartea.
Harry, protagonistul principal al cărţii, după ce a trăit o copilărie fără adevărate relaţii semnificative, mereu supus la samavolnicii, nu cunoaşte adevărata sa identitate şi până când nu se întâmplă ceva deosebit (sosirea scrisorii care-l invită la Hogwarts) care dă început unui adevărat parcurs de formare. Fundamental pentru dezvoltarea lui Harry este oportunitatea de relaţii pe care i-o prezintă noua viaţă: de la cele cu persoanele care-l iubesc, prietenii, paznicul de vânătoare Hagrid, preşedintele Silente, la cele cu persoanele care-l dispreţuiesc, profesorul Piton, familia Malfoy. Harry învaţă din aceste raporturi să se cunoască, să se aprecieze, şi să lupte pentru a se apăra pe sine însuşi şi pe ceilalţi. Descoperă o parte din el pe care n-o cunoştea, o lume de sentimente care îl îmbogăţesc în drum şi-l ajută să crească în conştiinţa a cine este el în faţa sa şi în faţa celorlalţi.
Pe acest drum de perfecţionare a naturii sale, aceste valori au un rol absolut mai decisiv decât cel al magiei, care reprezintă elementul cel mai spectaculos din istorii (şi care a trezit îngrijorări în mulţi educatori), care desfăşoară o funcţie spectaculoasă şi încântătoare în ochii micilor cititori, dar care nu este totul. Harry, intrând în lumea magilor, descoperă că magia nu este un mic joc pentru copii, nu e suficient a avea o baghetă magică pentru a rezolva problemele, ci este mult de studiat şi de trudit pentru a învăţa arta magiei. Însăşi autoarea scoate bine în evidenţă acest lucru încă de la primul roman, Harry Potter şi piatra filozofală, unde Hagrid îi explică lui Harry că există un Minister al Magiei şi Harry întreabă: "Dar ce face Ministerul Magiei?". "Ei, misiunea cea mai importantă este ca Babbanii să nu afle că prin ţară mai există încă vrăjitoare şi magi". "Şi de ce?". "De ce? Hai, măi Harry, pentru că atunci toţi vor să rezolve problemele lor cu magia" (pag. 65-66). Sau mai departe, când se spune: "Aşa cum Harry a descoperit destul de repede, magia era cu totul altceva decât simpla agitare a baghetei magice rostind cuvinte incomprehensibile" (pag. 127-130).
Aşa cum scria marele scriitor irlandez Clive Staples Lewis, autor operei Cronicile din Narnia, există "o magie mai mare" decât aceea a vrăjitorilor şi ghicitorilor. Într-o lume cum e cea contemporană, unde pare să nu existe un adevăr obiectiv la care să se tindă şi să se adere, ci numai adevăruri subiective pe care şi le creează fiecare, şi Rowling prezintă conceptul său de adevăr. Adevărul este prezentat ca un lucru minunat şi teribil care trebuie tratat cu atenţie, ca un lucru preţios care nu poate fi manipulat după propria plăcere, conform propriilor interese.
Există un alt aspect pe care autoarea vrea să-l comunice: nu marile gesturi eroice contează, au valoare, ci gesturile mici făcute din altruism chiar de persoane "mai puţin dotate" sunt mult mai preţioase. Accentul nu este pus pe puterea succesului, ci pe umilinţa dăruirii de sine; slăbiciunea învinge, nu forţa muşchilor. Este clar referinţa la un alt mare autor creştin din Anglia din secolul al XX-lea, John Ronald Reuel Tolkien, ai cărui eroi sunt micii, umilii Hobbit, contrarul exact al super-eroilor mândri, care au pretenţia să se facă total de la sine şi să domine lumea. Şi ca în Tolkien, şi în Rowling este prezentă cu forţă tema morţii. Această temă la prima vedere surprinde într-o carte pentru copii, şi pentru că în contextul de astăzi moartea este adesea ascunsă copiilor de către cei mari. În schimb în această istorie ea are un loc bine definit şi "central". Se vorbeşte despre realitatea morţii, despre nemurire, şi se încearcă să se intuiască faptul că poate exista o lume de dincolo.
Cu expresia "locul central al temei moarte" se înţelege că episodul fundamental care este un fond pentru istorie este dăruirea propriei vieţi din partea mamei pentru a-l salva pe fiul Harry. De mai multe ori acest episod este reluat pentru a evidenţia forţa iubirii unui astfel de gest. În mitul lui Harry Potter se poate întâlni deci o lectură inteligentă a epocii pe care o trăim. Sub formă de simboluri, metafore, referinţe directe şi indirecte, folosind şi mitologia, rezultă o lectură sapienţială a timpului de astăzi. Nu puterea, nu succesul, nu viaţa uşoară duce la bucuriile cele mai adevărate şi mai profunde, ci prietenia, dăruirea de sine, sacrificiul, adeziunea la un adevăr neconstruit după imaginea omului însuşi.
Omul are dorinţe mari (vezi oglinda dorinţelor), dar nu poate să le transforme în necesităţi ce trebuie satisfăcute imediat: dacă încearcă să facă asta îşi pierde însăşi identitatea de om; el în schimb este chemat să adere la un proiect care-l depăşeşte. De la cine vine acest proiect? Rowling nu explică în mod clar, dar lasă în suspensie o întrebare, aceea care se naşte ori de câte ori omul încearcă să înţeleagă sensul existenţei sale.
* * *
O imagine greşită a eroului
Edoardo Rialti
În succesul lui Harry Potter de Joanne Kathleen Rowling mulţi au voit să vadă o paralelă cu marile opere fantastice ale lui John Ronald Reuel Tolkien şi Clive Staples Lewis, autorii creştini ale basmelor cele mai iubite din secolul al XX-lea, doi oameni care cu frumuseţea limpede a operelor lor au făcut pentru un număr infinit de persoane ceea ce atâţia alţii nu au ştiut sau nu au voit să facă: i-au expus în faţa transcendenţei, a frumuseţii infinite a marii istorii providenţiale în care "trăim, ne mişcăm şi existăm".
Totuşi, deşi suprafaţa prezintă multe aparente puncte în comun, izvorul imaginativ şi propunerea educativă pe baza romanelor lui Rowling este foarte diferit de cel al lui Tolkien şi Lewis şi comunică o viziune despre lume şi despre om plină de erori profunde şi de sugestii periculoase, cu atât mai seducătoare pentru că sunt puse în mijlocul unor jumătăţi de adevăruri şi al unei scrieri implicatoare. Dar aşa cum avertiza Lewis, "otrăvurile, atunci când devin dulci, nu încetează din această cauză să ucidă". Adevărata mare fantezie a tradiţiei occidentale sănătoase a fost mereu o fereastră deschisă larg asupra ordinii profunde a universului creat şi asupra drumului omului. Tolkien în lucrarea sa fundamentală Despre basme, amintea că povestitorul de basme se poate îndepărta de ordinea fizică a universului creat, dar nu de ordinea sa morală: putem să ne imaginăm un univers luminat de un soare verde, dar nu trebuie să cedăm ispitei de a prezenta ca pozitivă o realitate unde structura morală şi spirituală să fie inversate sau încurcate: o lume unde răul să fie bine.
Şi exact acest lucru se întâmplă în Harry Potter. În pofida fiecărei valori pozitive care poate fi întâlnită în povestire, la baza acestei poveşti este propusă ca ideal pozitiv vrăjitoria, manipularea violentă a lucrurilor şi a persoanelor graţie cunoştinţelor oculte, apanaj pe puţini aleşi: scopul, în fond, justifică mijloacele pentru că înţelepţii, intelectualii ştiu cum să controleze şi puterile obscure şi să le îndrepte spre bine, nu-i aşa? Sinistra "civilizaţie a maşinilor" de care ne-au avertizat Lewis, Bernanos, Ioan Paul al II-lea trece şi pe aici.
Aceasta este o minciună gravă şi profundă, vechea tentaţie gnostică de a face să coincidă mântuirea şi adevărul cu o cunoaştere secretă: iată de ce Harry Potter este bogată în valori creştine, dar chiar acele valori sunt dezlipite de izvorul adevărat care le face să existe, adevărata ordine a lucrurilor. Protagonist al basmelor a fost mereu un băiat normal implicat într-o aventură extraordinară: magia a fost mereu ori o reprezentare vizibilă a forţelor răului care ameninţă drumul, ori, pe versantul pozitiv, o imagine la fel de vizibilă a harului: magii înţelepţi şi zânele bune reprezintă Providenţa care nu ne lasă singuri pe drum. Dar este vorba tocmai de puteri care îl însoţesc sau îl împiedică pe om, şi nu de puteri pe care însuşi omul trebuie să le cucerească în mod prometeic pentru a domina şi a învinge. Acestea sunt puteri care-i revin numai lui Dumnezeu şi mesagerilor lui, aşa cum ne avertizează Sfânta Scriptură.
Însuşi Tolkien ţinea să precizeze aceasta atunci când scria că lumea basmelor "s-ar putea traduce oare în maniera cea mai apropiată cu magia - dar e vorba de o magie şi de o modalitate şi putere deosebite, la antipozi faţă de trucurile vulgare ale magului ingenios şi ştiinţific" ca să adauge apoi că "am folosit mai înainte magie, dar nu ar fi trebuit să fac asta: magia ar trebui să fie rezervată operaţiunilor magului (...) magia produce, sau pretinde că produce, o alterare în lumea primară (...) nu e o artă, ci o tehnică; ceea ce doreşte este puterea în această lume, dominarea de lucruri şi voinţa".
El distinge tot în lucrare între "artă sau vrăjire", minunatul pozitiv care ne expune frumuseţii creaţiei şi marii drame care se desfăşoară în ea, şi "înşelătoriile perfide ale magilor". Harry Potter este tocmai acest mag ingenios şi ştiinţific. Ca învăţător a avut posibilitatea de a verifica bine încărcătura care educă prost a unei asemenea propuneri pentru copii. În schimb, protagoniştii marilor basme nu devin niciodată magi, şi seducţia magiei are mereu consecinţe foarte grave şi deosebit de destructive: istoriile lui Tolkien şi Lewis relatează toate refuzarea magiei şi a puterii, nu a unei anumite puteri sau a unei anumite magii, ci a puterii şi a magiei pur şi simplu. Nu există erou mai antitetic lui Harry Potter decât tânărul Frodo din Tolkien sau decât frăţiorii Pevensie din Lewis. Drumurile lor sunt parcursuri de trudă, ofertă şi despuiere.
Este descoperirea extraordinară a creştinismului autentic, pentru care protagonist al istoriei nu este omul excepţional, ca în păgânismul antic şi în recrudescenţele sale în ideologiile de astăzi, ci omul care spune da, aşa cum este, iniţiativei misterului lui Dumnezeu. Acest lucru exaltă şi valorizează dincolo de imaginabil experienţa umană a fiecăruia dintre noi, acolo unde cărţi ca Harry Potter arată un dispreţ clar faţă de "babbani", oamenii obişnuiţi care nu au magia: nu se mai învaţă că există lucruri urâte şi rele care trebuie refuzate în sine, ci numai forţe care trebuie supuse. Aceasta este atitudinea cu adevărat "diabolică", deoarece este opusă lui "simbolică": acolo unde simbolul ne ajută să percepem legăturile dintre lucruri, dezbinarea (dia-bŕllo) făcută de aceste romane între lucru şi semnificaţia sa obiectivă ne fac pradă a unor minciuni grave. Ni se spune că în fond anumite lucruri nu sunt rău în sine, dacă sunt folosite în scopuri bune: violenţa devine bună, dacă e în mâinile juste şi în persoanele juste, eventual în doze juste. Harry Potter propune o imagine a eroului greşită şi needucativă, o imagine nereligioasă, care este chiar mai rea decât o propunere explicit antireligioasă: Diavolul în Sfânta Scriptură nu spune niciodată "Nu există Dumnezeu", ci seducţia mult mai perfidă "Voi veţi fi ca Dumnezeu", că el există sau nu, voi nu veţi mai avea nevoie de iubirea lui, pentru că veţi avea însăşi puterea lui.
Harry Potter se inspiră aparent din aceeaşi formă narativă folosită de Tolkien şi Lewis, dar golindu-i semnificaţia. Nu întâmplător aceste romane ale lui Rowling nu educă la adevărata transcendenţă, ci la o vagă spiritualitate new-age. Sunt adevărate opere de evadare, de fugă de realitate, pentru că fac să credem că vom fi fericiţi "dacă": dacă am avea anumite puteri, dacă am avea o anumită tehnică necunoscută de alţii, şi nu în faptul de a descoperi că suntem iubiţi şi stimaţi pentru ceea ce suntem de cineva mai mare, bun şi înţelept decât noi care se leagă de viaţa noastră şi de drumul nostru.
Iată în schimb "iluzia bolnăvicioasă" de care Tolkien ne-a avertizat mereu: iluzia unei puteri care face apel la acea dorinţă de ocult şi formule magice pe care Lewis le-a definit în mod subtil un "desfrâu spiritual". Şi însemnata creştere de interes faţă de magia neagră şi faţă de satanism din partea tinerilor cititori ai lui Harry Potter ar trebui să ne facă să reflectăm şi să ne îngrijorăm, aşa cum ne-a amintit părintele Gabriele Amorth. Este mai profundă ca niciodată judecata exprimată de cardinalul de atunci Ratzinger la adresa criticilor serioase ale ziaristei germane Gabriele Kuby despre Harry Potter: "Este un lucru bun că ea clarifică cazul lui Harry Potter, deoarece conţine seducţii subtile care acţionează în profunzime şi cu mare efect şi care îi corup pe tinerii creştini în suflet, mai înainte ca acesta să fie format complet".
(Traducere de pr. Mihai Pătraşcu după L'Osservatore Romano, 14-15 ianuarie 2008)
