Dobrogea: Impresii de călătorie (XI). Cetatea romano-bizantină Dinoget

Dobrogea: Impresii de călătorie (XI)

Cetatea romano-bizantină Dinogetia

Martirologiul ieronimian aminteşte la Dinogetia mai mulţi martiri. Pentru ziua de 14 mai: Maximin, Alexandru, Procul şi Afram, iar pentru ziua de 1 octombrie: Faustin, Marcial, Ianuarie, Alexandru şi Eupropriu. Martirologiul nu aminteşte anul. Probabil au fost martirizaţi în primii ani ai secolului al IV-lea, când persecuţiile au fost violente.

Prin urmare, de la Isaccea am pornit spre cetatea Dinogetia. Am mers spre Tichileşti - Luncaviţa - Văcăreni - Garvăn. După aproape 25 de kilometri am ajuns. De la şosea am luat-o la dreapta pe un drum de ţară 4 km. Am ratat poarta de intrare în cetate. Nu am văzut-o. Ca atare am înconjurat cetatea aflată pe un platou mai înalt (85 m) şi am ajuns într-o margine, în partea de sud-est, cam la 100 m de cetate, în zona în care ruinele descoperite cu ani în urmă erau protejate cu un acoperiş acum în mare parte stricat. Am trecut prin gardul de sârmă să vedem despre ce este vorba. Nu ne-am dat seama. Mai târziu am înţeles că aici erau termele romane care datează din perioada de maximă înflorire de la jumătatea sec. IV d.C..

Am trecut înapoi prin gardul de sârmă şi am plecat spre a găsi poarta de acces în cetate. Când am descoperit-o în partea de vest şi am coborât din maşină ne-a întâmpinat un câine. O pancartă legată de poartă cu sârmă ne făcea atenţi: "Dinogetia-Garvăn. Rezervaţie". Apoi un scris pe alocuri şters ne avertiza că e vorba despre o "rezervaţie de interes naţional şi universal" şi dacă vom aduce "vătămări", vom fi pedepsiţi.

Am urcat luat-o stânga casei paznicului (partea de nord). Acasă nu era nimeni, deşi animalele erau prin curte. Am urcat în cetate. Am studiat îndeaproape câteva turnuri, iar pe unul dintre ele am urcat. În interiorul cetăţii, deşi, în cea mai mare parte, iarba era cosită şi terasele de vizitare curăţate, nu ne-am dat seama ce puteau fi clădirile ale căror ruine le vedeam. La faţa locului lipsesc tăbliţele cu explicaţii şi indicatoarele.

Am coborât prin partea dreapta a casei şi pe un perete am descoperit panoul cu un scurt istoric, precum şi o schemă cu planul cetăţii. De aici am înţeles că numele cetăţii este amintit pentru prima dată în sec. II de geograful Ptolomeu. Săpăturile arheologice, începute în 1939 şi reluate pe scară mare în 1949, au avut ca prim scop descoperirea aşezării medievale timpurii (sec. X-XII), ale cărei urme se află deasupra ruinelor cetăţii romano-bizantine (sec. IV-VI d.C.), cercetarea acestora din urma continuând. S-a constatat că aşezarea a fost înconjurată cu zid de apărare din piatră legată cu mortar încă de la venirea în regiune a romanilor (sec. I d.C.).

Dovezi de cultură materială, aflate pe această insulă stâncoasă (popină) şi în împrejurimi, atestă începuturile vieţuirii omeneşti aici încă din epoca pietrei şlefuite.

La baza depunerilor romane s-au găsit resturi de cultură materială getică. Însuşi numele Dinogetia arată existenţa unei aşezări băştinaşe mai vechi decât cetatea romană. Populaţia getică a fost supusă de romani în sec. I e.n.. Diferite forme de civilizaţie descoperite arată o perioadă de înflorire în sec. II-III d.C.

La sfârşitul sec. III şi începutul sec. IV d.C., în cadrul reformelor împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337), cetatea Dinogetia este reconstruită din temelii cu ziduri groase de cca. 3 m, în acest punct strategic ce făcea parte din lanţul de fortăreţe menite să păzească frontiera imperiului pe malul drept al Dunării de Jos.

Mari refaceri de construcţii au avut loc în timpul împăraţilor Anastasius I (491-518) şi Iustinian (527-565). Fortificaţia a fost părăsită în vremea împăratului Mauriciu Tiberiu (582-602), în urma atacurilor repetate ale slavilor şi avarilor. După aceea viaţa aici a scăzut mult în intensitate.

În anul 971, în urma alungării cneazului Sviatoslav al Kievului de către Ioan Tzimiskes, împăratul Bizanţului (969-976), graniţa imperiului revine la Dunăre, iar cetatea Dinogetia îşi reia rolul de pază la frontieră. Ruinele din cetate sunt nivelate, poarta cea mare şi zidul de incintă refăcute. Populaţia de pe întreaga popină locuia în sec. X-XII în bordeie şi se ocupa cu pescuitul, agricultura, creşterea vitelor şi vânătoarea şi avea legături diverse cu marile centre ale vremii în frunte cu Constantinopolea şi Kievul. În mijlocul aşezării se înalţă clădirea unei bisericuţe care se pare că a dat şi numele actual al popinei. Viaţa avea să continue pe popină până către sfârşitul sec. al XII-lea.

Ne-am uitat pe plan şi am văzut că cetatea avea 14 turnuri de apărare (dispuse la distanţe relativ egale de cca. 20 m de-a lungul incintei de formă trapezoidală urmărind în parte forma terenului stâncos; dintre ele, trei erau în formă de potcoavă cu pilon central, iar celelalte erau în forma de U), zidul care leagă turnurile între ele (gros de 3 m), o poartă principală, două porţi mai mici pe laturile de V şi de N, străzi, depozite, un pretoriu (comandamentul), o casă romană, o bazilică creştină romano-bizantină (sec. IV-VI), o bisericuţă (sec. XI-XIII). O parte dintre acestea le-am văzut când am urcat prin partea stângă (partea de nord), dar nu văzusem bisericile. Prin urmare, am urcat prin partea dreaptă (partea de sud) şi am identificat ruinele bazilicii, ale bisericuţei, poarta principală, drumul de acces.

Bazilica, descoperită în 1951, este situată la vest de poarta principală, în spaţiul dintre turnurile nr. 1 şi 2. Este în plan rectangular şi datează din perioada de maxima înflorire a cetăţii, de la jumătatea sec. IV d.C. A suferit o serie de modificări arhitecturale la sfârşitul sec. V d.C. şi apoi refăcută la începutul sec. VI. Lungimea, fără absidă, este de 16 m, lărgimea navei centrale de 4,70 m, iar a navelor laterale de 1,80 m fiecare. Zidurile sunt groase de 0,65-0,70 m. Bazilica era pavată cu cărămidă. Pr. Emil Dumea (Creştinismul antic în Scythia Minor (Dobrogea), Editura "Sapientia", Iaşi, 2016, p. 63-64), citându-l pe I. Barnea (Les munments paleochretiens de Roumanie, Vatican, 1977, p. 154-156), notează că bazilica, având dimensiunile 16x9,70 m, avea trei nave şi a fost construită la finalul secolului III sau în sec. IV şi restaurată în timpul lui Anastasius.

În centrul fortificaţiei, în punctul cel mai înalt, a fost descoperită în 1950 o biserică bizantină de mici dimensiuni (secolele XI-XII), construită peste depunerile romane nivelate. Este în plan pătrat (6x6m), cu o absidă la răsărit, semicirculară în interior, şi cu cinci laturi în exterior, construită din piatră locală de carieră, provenită de la fostele clădiri romano-bizantine. Colţurile clădirii erau întărite prin şase pilaştri exteriori. Acoperirea bisericii a fost realizată printr-o cupolă de zidărie, ulterior prăbuşită.

În dărâmături şi în jurul ei, fiind o mică necropolă, s-au descoperit bucăţi de tencuială cu resturi de pictură (în roşu, albastru şi gălbui), ceramică bizantină de import pictată, oale, amfore, un lacăt de bronz, amnare din fier, cuie, cuţite, obiecte gospodăreşti, monede, bijuterii, fragmente de broderie (într-un mormânt), la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine, între care cruci de diferite forme şi bucăţi dintr-un clopot de bronz (în anul 2010), cel mai vechi cunoscut pe teritoriul României.

Specialiştii sunt de părere că fragmentele de broderie, care se păstrează acum la Institutul de Arheologie din Bucureşti, reprezintă, probabil, un fragment de rucaviţă, decorat cu fir de aur pe suport de mătase, întărit cu tort de in.

La Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti se poate vedea un alt obiect important descoperit la Dinogetia în 1950 într-o groapă pentru deşeuri menajere: un engolpion (cruce care se purta la gât) din aur cu pietre semipreţioase dispuse simetric. Crucea, înaltă de 8 cm, poartă în centru imaginea în relief a lui Isus. Are un lanţ din zale tot din aur, lung de 76 cm. Cele două feţe ale crucii sunt legate printr-o balama aflată în partea superioară, interiorul crucii lăsând loc păstrării unor relicve. Se crede că purtătorul acestuia avea un rang important în Biserică.

Rezumând, în urma cercetărilor arheologice au fost identificate o aşezare getică preromană, un castru roman din secolul al II-lea (bine documentat epigrafic); o citadelă romană târzie (sfârşitul secolului III - începutul secolului al VII-lea) şi cetatea medio-bizantină (datând din secolele X-XII).

Cetatea era înconjurată de ape (gârlele şi bălţile pe care Dunărea le forma în dreapta marelui cot din faţa oraşului Galaţi). Există şi o reprezentare grafică întocmită de Andrei Raftopol pe care am preluat-o pentru a ilustra cam cum arăta probabil fortificaţia care a adăpostit detaşamente militare romane (legiunea a V-a Macedonica, cohorta I Mattiacorum, legiunea I Italica, cohorta I Cilicum şi Clasis Flavia Moesica etc.).

Pe terasa sudică, despărţită de cetate printr-un braţ al bălţii Lăţimea, s-a constituit aşezarea civilă şi necropola, care sunt strâns legate de evoluţia cetăţii.

Cu hărţi şi planuri la el, arhiep. Raymund Netzhammer, însoţit de pr. Lucius, secretarul său, a ajuns la Dinogetia în ziua de 22 iunie 1921. Amintind că locul se mai cheamă şi Bisericuţa, a văzut 12 turnuri în loc de 14. Mai târziu săpăturile arheologice au scos la iveală alte două turnuri la poarta principală din partea de sud. În acea zi, printre altele, a notat: "Ziua de astăzi mi-a adus împlinirea unei dorinţe pe care o aveam de mult, aceea de a vedea Dinogetia, acolo unde a curs atâta sânge de martiri în antichitatea creştină. Puţini vin în acest loc pentru că este greu de ajuns aici. Aseară am plecat cu secretarul meu p. Lucius de la Bucureşti la Galaţi, cu singurul scop de a merge în pelerinaj la vechea Dinogetie creştină. (...) Chiar dacă nu putem spera ca săpăturile sistematice pe dealul Dinogetiei să facă lumină pe deplin în istoria martirilor acestui loc, totuşi s-ar putea ajunge la fundamentele vechilor edificii de cult creştine care nu puteau să lipsească de aici, ca de altfel nici din celelalte oraşe care făceau parte din provincia bisericească Tomis. După o rugăciune la sfinţii martiri din Dinogetia am coborât dealul veseli şi mulţumiţi, spre apă." (Raymund Netzhammer, Episcop în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 1014-1016). Fără să fi văzut locul, dar având adunate toate informaţiile, Netzhammer publicase deja în 1818 o pagină şi câteva note despre Dinogetia. Atunci avea să noteze: "Pământul acestui promontoriu pe care fuseseră situate cel puţin trei castre, este pământ creştin, mustind de sângele martirilor" (Raymund Netzhammer, Antichităţile creştine din Dobrogea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 123, versiunea românească a ediţiei germane de la Bucureşti din 1918).

Cu acelaşi sentiment am coborât şi noi, pornind spre maşină. Aproape de poartă ne-am întâlnit cu un şarpe şi ne-a însoţit până la plecare acelaşi câine care ne-a întâmpinat. Se apropia seara. Am plecat spre Constanţa, trecând prin Oituz unde am văzut biserica catolică nouă, construită sub coordonarea pr. Petru Mihăică.

Pr. Cornel Cadar

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 4-9 iulie: Dobrogea: Impresii de călătorie (XI)

* * *

Dobrogea: Impresii de călătorie (X)

Dobrogea: Impresii de călătorie (IX)

Dobrogea: Impresii de călătorie (VIII)

Dobrogea: Impresii de călătorie (VII)

Dobrogea: Impresii de călătorie (VI)

Dobrogea: Impresii de călătorie (V)

Dobrogea: Impresii de călătorie (IV)

Dobrogea: Impresii de călătorie (III)