Discursul lui Benedict al XVI-lea despre avort
Pentru a apăra umanitatea comună
De Lucetta Scaraffia
Discursul lui Benedict al XVI-lea adresat membrilor Academiei pentru Viaţă nu are caracteristică unui raţionament intern - adică adresat unei instituţii pontificale ai cărei membri împărtăşesc prin definiţie gândirea Papei - şi nici o sacră dar generică afirmare a valorii vieţii în general, ca ideal care trebuie cultivat şi apărat. Este în schimb un apel concret şi circumstanţiat adresat tuturor; îndeosebi în Occident, unde avortul este considerat un drept şi un semn de modernitate care ar trebui să garanteze prezenţa şi libertatea femeilor în societăţile democratice.
De fapt, Papa vorbeşte mai ales femeilor, îndeosebi celor care au avortat, şi vorbeşte despre acea tulburare atât de des ascunsă, despre acea suferinţă secretă care constituie sindromul post-abortiv. Şi îl recunoaşte şi îl interpretează nu din punct de vedere psihologic - fără a evoca pentru aceste femei suferinde asistenţa medicală, redusă eventual la nişte antidepresive - ci cu curajul de a numi ceea ce nu poate numit într-o societate secularizată ca a noastră: glasul conştiinţei. Definit conform tradiţiei nu ca efect al condiţionărilor externe sau al emoţiilor interne aşa cum mulţi preferă să creadă, ci tocmai ca glas care luminează fiinţa umană cu privire la bine şi la rău, deci dovadă evidentă a legăturii oricărei creaturi cu Dumnezeu.
Pe de o parte, o societate care vrea să întemeieze dreptul de cetăţenie al femeilor pe ştergerea unei noi fiinţe umane; pe de altă parte, un Papă care are curajul simplu şi clar de a aminti că înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un glas care vorbeşte clar, şi pe care este dificil, ba chiar imposibil, să-l reducem la tăcere. Chiar şi, dacă nu mai ales, atunci când avortul este realizat din "motive medicale", care nu sunt bune niciodată dacă vor să şteargă suferinţa ştergând persoana care suferă. Şi Papa spune asta cu claritate tocmai în momentul în care aminteşte că numai în cadrul Bisericii femeile care au avortat pot să găsească iertarea, deci pacea interioară.
Glasul conştiinţei - insistă Benedict al XVI-lea - vorbeşte tuturor, nu numai celor care cred, şi este un glas de nesuprimat, chiar dacă nu se vrea să fie ascultat pentru că legalizarea avortului este la originea unor profunde modificări socio-culturale, identificate în mod pozitiv şi necritic ca aspecte de modernizare: nu numai locul femeilor în societate, ci şi reprezentările familiei, relaţiile dintre genuri, modalităţile vieţii sexuale şi ale afectivităţii.
Însă cine observă transformarea care a marcat legalizarea avortului în societăţile noastre cu ochi ştiinţific şi onest - ca sociologul francez Luc Boltanski (La condition fatale. Une sociologie de l'engendrement et de l'avortement, Paris, Gallimard, 2004) şi alţi foarte puţini studioşi, dată fiind greutatea ideologică ce oprimă această temă - îşi dă seama că prin legalizarea avortului este redeschisă problema apartenenţei la umanitate. Aceasta ar fi trebuit să fie asigurată tuturor, şi o dată pentru totdeauna, de Declaraţia Drepturilor Omului din 1948: scrisă pentru a împiedica să se repete ororile nazismului, sistem care a negat multor persoane demnitatea de apartenenţă la neamul omenesc.
În schimb astăzi discutăm din nou asupra posibilităţii de a exclude nişte potenţiale fiinţe umane de la dreptul de a trăi: conform lui Boltanski, situaţia actuală se aseamănă, de fapt, cu aceea din urmă cu două mii de ani, când a fost pus în discuţie de către creştinismul care se năştea caracterul inviolabil şi natural al sclaviei, adică a existenţei de fiinţe cu un statut de umanitate inegal.
Astfel s-a redeschis problema antropologică referitoare la drepturile fătului - considerat o fiinţă nesigură suspendată între existenţă şi inexistenţă - şi acest lucru ne constrânge să recunoaştem caracterul paradoxal, deci în mod eminent fragil, al ideii noastre de umanitate, în contradicţia care ne vede în acelaşi timp fiinţe perfect înlocuibile şi fiinţe absolut singulare.
Preconfirmarea din partea lui Dumnezeu, care instituie o rudenie divină între fiinţele umane, este singura condiţie care acceptă orice nou zămislit, atribuindu-i valoare egală. Pe acest concept se sprijină ideea, egalitară, de umanitate comună.
(După L'Osservatore romano, 28 februarie - 1 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
