De ce papa argentinian înţelege foarte bine Vaticanul

"De ce papa argentinian înţelege foarte bine Vaticanul"

De Iacopo Scaramuzzi

Publicăm un extras din interviul luat iezuitului argentinian Humberto Miguel Yanez, director al departamentului de teologie morală la Universitatea Pontificală Gregoriana, care încheie cartea "Tango vatican" de Iacopo Scaramuzzi, prefaţă de Goffredo Fofi, de astăzi în librărie.

- Din ce anume se recunoaşte că papa Francisc este iezuit?

Din multe lucruri. Stilul său de conducere este tipic iezuit. De exemplu consiliul celor nouă cardinali care îl ajută în reforma Curiei Romane şi în conducerea Bisericii se poate compara cu acel consiliu pe care îl are orice superior iezuit, orice provincial, până la generalul Societăţii lui Isus. Este o conducere care ştie să îmbine pe de o parte confruntarea, ascultarea a ceea ce spune comunitatea, şi pe de altă parte decizia ultimă pe care o ia responsabilul, provincialul, generalul, sau papa. S-a văzut asta de exemplu la sinodul extraordinar despre familie: i-a încurajat pe toţi să vorbească, apoi la sfârşit a rostit un discurs tipic iezuit, explicând că a făcut un discernământ între diferitele atitudini pe care le-a văzut în aula sinodală, găsind şi diferite tentaţii reieşite, şi încheind că îi revine lui după aceea să ia decizii. O altă trăsătură tipic iezuită este discernământul, care se naşte în contextul personal al exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola şi pe care el, cum se înţelege din exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, a avut capacitatea de a le traduce pastoral şi comunitar. Discernământul face ca persoana să crească. Dacă tu spui unei persoane: "Tu trebuie să faci asta sau aia", ca simplă aplicare a normelor sau indicaţiilor, riscul este de a rămâne la un stadiu infantil. În schimb este vorba despre un proces dialogic, este persoana care în definitiv se confruntă cu realitatea, cu viaţa, cu ceilalţi şi, în lumina criteriilor din Evanghelie şi din tradiţia de spiritualitate, îşi însuşeşte experienţa şi decide de la sine. Lucru foarte diferit de relativism. Unii nu înţeleg acest punct. Relativismul este un alt lucru, înseamnă a nu avea niciun parametru şi a face alegeri după ceea ce îmi convine, în place sau pe baza ideologiei ambientului. Nu, există criterii, nu norme fixe, încredinţate conştiinţei fiecărui credincios, în aşa fel încât să poată face propriul discernământ. Există o încredere în capacitatea creştinului şi a comunităţilor de a putea face discernământ, papa nu trebuie să decidă totul, mai degrabă trebuie să dea criterii, aşa cum spunea deja Paul al VI-lea în Octogesima adveniens, şi revine apoi comunităţilor şi fiecărui individ să facă un discernământ, conduşi de Duhul, care a fost dat întregii Biserici.

- Din ce se recunoaşte că papa Francisc este argentinian?

Argentinian şi porteno (argentinian din Buenos Aires).

- Sunt două lucruri foarte diferite?

Acea glumă pe care papa a spus-o despre argentinieni că pentru a se sinucide se aruncă de la egoul lor, noi o spunem despre porteni! Însă din acest punct de vedere el este un porteno neobişnuit. Este un om umil. Într-adevăr umil. De atâtea ori când am vorbit cu el şi, graţie destăinuirii care există între noi, am pus în discuţie lucruri pe care le-a spus sau le-a făcut, n-a adoptat niciodată o poziţie defensivă. A răspuns explicându-se, dar admiţând că poate să greşească.

- Deci din acest punct de vedere este mai puţin porteno... în schimb, din ce se vede că este argentinian şi porteno?

Se vede nu numai pentru că bea mate, ci din modul direct de a spune lucrurile, uneori un stil glumeţ, de luare peste picior, care poate ofensa pe cineva dar în realitate se naşte din faptul că în Argentina nu sunt puternice discriminările. A lua peste picior, în fond, este o formă glumeaţă de acceptare. Noi argentinienii suntem o societate multiculturală, destul de deschisă, unde dialogul dintre persoane de origini şi de religii diferite este normal. Este un popor care a ştiut să integreze foarte mulţi imigraţi, eu însumi am origini imigrate, tatăl meu era spaniol şi mama mea avea origini italiene, toţi colegii mei de şcoală erau copii sau nepoţi de migranţi.

- Acest fapt este uneori folosit ca argument împotriva lui: este argentinian, nu înţelege Vaticanul...

Eu cred că-l înţelege foarte bine, dar nu acceptă anumite lucruri. Nu că nu înţelege, ci nu împărtăşeşte, şi pentru că este o mare personalitate nu se lasă instrumentalizat, deprins, absorbit de anumite practici sau obiceiuri consolidate. Mereu s-a făcut aşa? Astăzi se face în alt mod. Nu se simte prizonier. O spune şi în Evangelii gaudium, când scrie că trebuie să revedem anumite obiceiuri consolidate în Biserică ce nu mai folosesc.

- Noutăţile introduse de papa Francisc - atenţia faţă de imigraţi, deschiderea faţă de cel care este mai departe, insistenţa asupra milostivirii, pentru a da puţin exemple - sunt dobândite?

Sunt doi ani de pontificat, va trebui să aşteptăm. Eu sper ca să se demareze un proces care să nu se întoarcă înapoi, ca Biserica să pornească la drum punând în discuţie sau revizuind un stil pe care deja Conciliul l-a pus în discuţie sau l-a revizuit. Un Conciliu nu poate fixa lucrurile o dată pentru totdeauna, este un punct de demarare şi un punct de plecare. Deci trebuie pornit din nou de la Conciliu pentru a merge înainte într-o societate care nu mai este aceeaşi din timpurile Conciliului. În faţa acestei complexităţi avem nevoie de o mare flexibilitate. Cu Conciliul se poate spune că preocuparea Bisericii trebuie să fie persoana, nu etichetele pe care le punem pe persoane pentru a nu le recunoaşte în realitatea lor de har şi de păcat. Toţi suntem păcătoşi chemaţi să devenim sfinţi; în timp ce persoana îl caută pe Dumnezeu există o sfinţenie, chiar dacă multe aspecte ale vieţii sale sunt în dezordine sau nu în acord cu ceea ce Dumnezeu îi cere. Trebuie să fie loc mereu pentru fiecare, o cale de parcurs. Singura excludere este libertatea omului care alege să fie în afară, Biserica nu poate să spună: aici nu este loc pentru tine. Asta s-a spus mereu, însă apoi eventual n-a fost aplicat în mod profund şi radical aşa cum înţelege papa Francisc.

- Este o impresie a mea sau în ultima vreme, să spunem după sinodul extraordinar despre familie, papa a redus, aproape că misiunea sa este mai mult "să semene" decât "să culeagă", să repete ceea ce deja a spus în primii doi ani de pontificat în loc să spună şi să facă lucruri noi?

Eu îl văd destul de satisfăcut de modul în care merg lucrurile. Este adevărat că se repetă şi va continua să se repete, acum va trebui să se pună în practică ceea ce spune, să devină realitate. Iniţiativele deschise sunt deja multe, de altfel, trebuie aprofundate cele demarate, fără a exclude ca papa să ia alte iniţiative, aşa cum a făcut de exemplu convocând anul sfânt al milostivirii. În orice caz, a spus clar care este "agenda" sa: o Biserică bolnavă care este vindecată prin ieşirea din sine, recuperează vocaţia sa evanghelizatoare şi misionară, lucru care comportă o întâlnire cu realitatea, mai ales în periferii, nu numai geografice ci şi existenţiale, inclusiv cei care s-au "îndepărtat" de Biserică, şi acolo trebuie să ne situăm pentru a înţelege doctrina şi mesajul Evangheliei şi a încerca să demarăm o pastoraţie realistă, nu numai pentru un grup de aleşi sau de puri, ci pentru toţi, în primul rând săracii.

- O ultimă curiozitate: este adevărat că Bergoglio dansa tangoul?

Da, am cunoscut o femeie care spunea că a dansat tangoul cu Bergoglio, înainte ca el să intre în seminar, şi că dansa bine.

(După Vatican Insider, 8 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu