|
| © Vatican Media |
Chiar şi atunci când vorbeşte despre pace şi război, despre primirea migranţilor sau despre cum să rămâi om în era inteligenţei artificiale, succesorul lui Petru este şi rămâne un lider spiritual. Faptul că episcopul de Roma, în virtutea Pactelor Laterane din 1929 care au rezolvat "Chestiunea Romană", este şi suveranul celui mai mic stat din lume - mai puţin de jumătate de kilometru pătrat în inima capitalei italiene - nu înseamnă că acţionează sau se exprimă ca un politician atunci când atinge probleme care privesc treburile umanităţii noastre.
Paul al VI-lea a explicat bine acest lucru, vorbind pe 4 octombrie 1965, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite: "Această întâlnire, înţelegeţi cu toţii - a spus Papa Montini - marchează un moment simplu şi măreţ. Simplu, pentru că aveţi în faţa voastră un om ca voi; este fratele vostru, iar printre voi, reprezentanţi ai statelor suverane, unul dintre cei mai mici, s-a investit, dacă vreţi să ne gândiţi aşa, cu o suveranitate temporală mică, aproape simbolică, suficientă pentru a fi liber să-şi exercite misiunea spirituală şi să-i asigure pe toţi cei care interacţionează cu el că este independent de orice suveranitate lumească". Papa, aflat într-o vizită în Statele Unite, a adăugat imediat, vorbind despre sine: "El nu are nicio putere temporală şi nici ambiţie de a concura cu voi; de fapt, nu avem nimic de cerut, nicio întrebare de ridicat; dacă e ceva, avem dorinţa de a exprima şi permisiunea de a cere, aceea de a vă putea sluji în ceea ce ne este dat să facem, cu dezinteres, umilinţă şi iubire".
Este adevărat că, pentru a garanta libertatea absolută a vicarului lui Cristos, acum aproape o sută de ani s-a stabilit că ar trebui să existe o mică parcelă de pământ unde episcopul de Roma şi păstorul Bisericii universale să fie şi suveran, şi prin urmare, şef de stat. Dar aceasta a fost şi este o convenţie de a recunoaşte tocmai această nevoie de independenţă faţă de orice alt stat, nu afirmarea unei duble misiuni. Orice exaltare sau exagerare a rolului pontifului ca şef de stat, orice accent pus pe importanţa acestui rol, este, prin urmare, înşelătoare, deoarece subminează singura sa misiune adevărată de păstor universal. Un păstor care se adresează catolicilor, creştinilor, credincioşilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă cu unicul scop de a proclama evanghelia, mesajul ei de iubire, fraternitate şi pace "dezarmată şi dezarmantă".
Acest lucru a fost bine subliniat de cardinalul Giovanni Battista Montini, pe atunci cardinal arhiepiscop de Milano, vorbind pe Capitoliu pe 10 octombrie 1962, în ajunul inaugurării Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. În acel discurs, viitorul papă, vorbind despre sfârşitul puterii temporale a Bisericii odată cu căderea statelor pontificale în 1870, a spus: "Atunci papalitatea şi-a reluat cu o vigoare fără precedent funcţiile de învăţătoare a vieţii şi martoră a evangheliei, astfel încât să se ridice la asemenea înălţimi în guvernarea spirituală a Bisericii şi în influenţa sa morală asupra lumii ca niciodată înainte".
Când cere ca viaţa umană să fie întotdeauna respectată şi protejată în fiecare etapă a existenţei sale, când vorbeşte despre pace având în vedere binele popoarelor şi cere să se pună capăt cursei nebuneşti a înarmărilor, transcendând chiar conceptul de "război drept", când îndeamnă la dialog şi negociere, invocând magisteriul Doctrinei Sociale, când ne cere să-i considerăm pe migranţi drept persoane care trebuie primite fără a uita vreodată demnitatea lor umană, când ne aminteşte că săracii sunt în centrul evangheliei şi că trebuie să construim societăţi mai juste şi echitabile, când apără dreptul la libertate religioasă, când subliniază importanţa protejării Creaţiei pentru a o transmite copiilor şi nepoţilor noştri, succesorul lui Petru nu vorbeşte ca şef de stat. El pur şi simplu proclamă evanghelia.
Andrea Tornielli
(După L'Osservatore Romano, 13 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
