Ex 17,3-7; Ps 95; Rom 5,1-2.5-8; In 4,5-42
"Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5).
Am început timpul sfânt al Postului Mare analizând şi meditând câteva versete din capitolele 2 şi 3 din Cartea Genezei, unde ni s-a istorisit creaţia omului pe care Dumnezeu l-a creat fiinţă vie suflându-i în nări Duhul său, un Duh de viaţă (cf. Gen 2,7). Apoi am văzut căderea în păcat când omul a rămas gol de Duhul vieţii şi de orice alt dar divin (cf. Gen 3,1-7). Aici a început marea dramă a omenirii care nu este încă terminată. Aici găsim explicaţia divină cu privire la decăderea şi ruina prezentă a rasei umane. Tot aici învăţăm despre subtilităţile inamicului nostru diavolul. Aici vedem neputinţa omului de a umbla pe calea neprihănirii atunci când îi este retras harul divin. Aici descoperim efectele spirituale ale păcatului, omul încercând să fugă de Dumnezeu şi să ascundă păcatul prin lucrări umane. Aici discernem atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătosul vinovat. Aici suntem învăţaţi despre harul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru a rezolva problemele noastre. Aici este începutul profeţiilor care merg apoi prin toată Biblia. Aici aflăm că omul nu se poate apropia de Dumnezeu şi nici nu poate redobândi Duhul Sfânt decât printr-un mediator, mediator despre care noi ştim că este Isus Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, venit în lume pentru a ni-l reda pe Duhul Sfânt şi prietenia cu Dumnezeu.
Lectura luată din Cartea Exodului rememorează una dintre intervenţiile minunate ale lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Călătorind prin pustiu, evreii au simţit din plin lipsa hranei şi mai ales a apei, simbolul Duhului Sfânt. Era o lipsă acută care i-a dus până acolo încât au pus la îndoială prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (cf. Ex 17,7). În faţa unei asemenea situaţii, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să ia toiagul şi să lovească stânca, din care va ţâşni apă, simbol îndepărtat al lui Isus care lovit va lăsa să curgă din coasta sa deschisă, sânge şi apă (cf. In 19,34), iertare şi Duh Sfânt. Dacă până atunci lipsa apei era pentru evrei semnul că Dumnezeu i-a abandonat, apa care izvorăşte din stâncă este acum semnul prezenţei sale în mijlocul lor. "Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din stânca spirituală care îi urma, iar stânca era Cristos" (1Cor 10,4).
Evanghelia de astăzi (cf. In 4,5-42) face un salt peste timp şi trece de la "mântuitorul promis" (Gen 3,15), la Isus venit să mântuiască ceea ce era pierdut (cf. Mt 18,11), prin invidia diavolului (cf. Înţ 2,24) şi ceea ce era golit de Duhul Sfânt şi de toate darurile divine în urma păcatului (cf. Gen 3,7).
Însă unii oameni nu au voit şi nu voiesc încă să-l primească pe Isus ca mântuitor al lor. Înainte de a merge Galileea neamurilor şi a se opri în Samaria semi-păgână, Isus, a fost respins în ţinutul iudeilor mândri. De aceea, Isus îşi continuă lucrarea sa mântuitoare în afara ţinutului lor, în Galileea, în ţinutul păgânilor, trecând prin Samaria, unde trăia un amestec de israeliţi şi de străini, populaţie care amesteca idolatria străinilor cu Legea lui Moise şi-şi revendica descendenţa din Iacov, deşi îşi stabilise un alt loc de închinare pe Muntele Garizim, Muntele binecuvântărilor, faţă-n faţă cu Muntele Ebal, Muntele blestemelor (cf. Dt 11,29; Ios 8,33). Din acest ţinut al păgânilor, Isus alege cetatea Sihar, cetatea cea mai decăzută spiritual, numită şi "cetatea beţivilor şi a mincinoşilor" şi s?a aşezat lângă o fântână, unde se va folosi din simbolismul apei din Biblie, pentru a-l indica pe Duhul Sfânt şi viaţa divină pe care a venit să le aducă celor care vor primi mântuirea lui cu bunăvoinţă.
Isus vine la fântâna din Sihar pentru că acolo conform planului divin urma să vină o femeie însetată mai mult de "apa vie", de Duhul Sfânt, decât de apa din fântână. Vine singură şi în arşiţa zilei pentru că aşa se simţea "singură şi arsă de păcat", dar venea singură şi la amiază când nu venea nimeni, pentru că îi era ruşine cu viaţa ei, dar şi pentru că nimeni nu venea cu ea. Avusese şase bărbaţi dar niciunul nu-i ostoise setea după fericire şi continua să caute. Şase este numărul omului, iar oamenii pot distruge fericirea unii altora, dar nu pot da fericire unii altora. La fântână îl întâlneşte pe cel de-al şaptelea care nu numai că nu era din această lume, dar era şi Fiul lui Dumnezeu care o aştepta ca pe o "mireasă". Numărul şapte este numărul divinităţii şi al plinătăţii lui Isus. Fântâna a fost mereu în Biblie simbolul Duhului Sfânt şi locul unde mirele îşi întâlneşte mireasa. Şi este interesant de văzut că întotdeauna mireasa întâlnită la fântână este dintre străini, ca o profeţie veche a Bisericii, mireasa Fiului lui Dumnezeu. La o fântână slujitorul lui Abraham, Eliezer din Damasc (cf. Gen 15,2-3; 24,2), o găseşte pe Rebeca, soţia fiului său Isaac (cf. Gen 24,18). La o fântână a întâlnit-o Iacob pe soţia sa Rahela (cf. Gen 29,9). La o fântână Moise o întâlneşte pe soţia sa Sefora (cf. Ex 2,21). Iar Solomon îşi compară mireasa cu un izvor şi cu o fântână închisă (cf. Ct 4,15). Şi tot la o fântână Isus o întâlneşte pe femeia samariteană, imagine a miresei sale, Biserica, care provine dintre străini (cf. In 4,20).
Isus deşi o cunoştea bine pe femeia samariteană (imagine a Bisericii sale căreia venise să i-l aducă pe Duhul Sfânt), căci ştia cine este şi ce viaţă depărtată de Dumnezeu dusese alături de cei şase bărbaţi care nu erau ai ei şi alături de idolii aduşi în ţară de cotropitorii lor, n-o respinge, dar vorbeşte blând cu ea şi chiar îi cere apă de băut. Lui Isus (ca şi pe cruce) îi era sete şi de apă, dar mai mult îi era sete de inima femeii, de sufletul ei, de iubirea ei, de mântuirea ei şi voia să o aducă la punctul ca şi ei să-i fie sete de iubirea şi de mântuirea lui, cum voise să-i aducă şi pe cei de un neam cu el la această sete, dar aceştia l-au refuzat şi chiar l-au alungat de la ei. Isus respins de poporul său iudeu, găseşte într-o persoană de două ori respinsă, odată de poporul ei şi apoi respinsă de către evrei împreună poporul ei, din cauza sclaviei la păgânii din Siria, Babilon şi Asiria, care după ce au deportat poporul departe de ţara lui, i-au mai umplut şi ţara de păgâni şi idoli, evrei care nu i-au primit pe strămoşii ei la reconstrucţia templului (cf. Ezdra 4,2) şi astfel respinşi de iudei, samaritenii au fost nevoiţi să-şi construiască un alt templu la pe Muntele Garizim, numit şi "Muntele binecuvântărilor".
După ce Isus i-a spus femeii: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie". Atunci femeia i-a spus lui Isus: "Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui"? Isus i-a răspuns şi i-a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică". I-a zis femeia: "Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot"!
Da, Isus, este infinit mai mare decât patriarhul Iacob care a săpat această fântână în deşert, pentru că însuşi Isus este "fântâna de apă vie" şi "stânca din care ţâşneşte izvorul de apă vie spre viaţa veşnică trimis de Tatăl ceresc", adică fântâna şi stânca care îl dă pe Duhul Sfânt şi viaţa cea veşnică pe care le-am pierdut de om prin păcat. Dar ca Isus, această "fântână de apă vie" şi această "stâncă divină" să-l dea pe Duhul Sfânt "apa cea vie", va trebui să fie "lovit şi străpuns pe cruce", aşa cum a fost profeţit: "Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit" (Is 53,8).
Pentru că Isus a început deja să fie lovit prin respingerea de către poporul său, a putut să i-l dea cu anticipaţie pe Duhul Sfânt femeii samaritene, care a venit la fântână ca o persoană păcătoasă, respinsă şi însetată, dar care prin darul lui Isus, "Noul şi adevăratul ei bărbat", a devenit o femeie iertată, primită şi împlinită, căci aşa cum ne spune sfântul Paul "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi" (Rom 5,5-6). Semnul că femeia samariteană l-a primit pe Duhul Sfânt este nu numai că şi-a abandonat găleata, dar şi faptul că a devenit apostol al mântuirii prin Cristos faţă de fraţii ei, căci nimeni fără Duhul Sfânt nu poate spune Isus Cristos este Domnul (cf. 1Cor 12,3), iar samaritenii socotiţi "beţivi şi mincinoşi" au devenit prin credinţa în Cristos lanuri albe, lanuri coapte pentru secerişul mântuirii (cf. In 4,35-36). Ei au înţeles că prin Isus Cristos, mântuirea vine de la iudei. Ei au mai înţeles şi au devenit închinători ai Tatălui în Duh şi Adevăr, prin Duhul Sfânt şi prin Isus Cristos.
Iată şi câteva gânduri pentru noi scoase din lecturile biblice de astăzi:
Asemenea evreilor, şi noi am fost chemaţi prin sacramentul Botezului să facem parte din noul popor al lui Dumnezeu, care este Biserica. Dacă evreilor li s-a promis atunci "ţara în care curge lapte şi miere", nouă ne este promisă viaţa veşnică.
Pentru femeia samariteană, întâlnirea cu Isus, Mesia aşteptat de toţi strămoşii săi, a fost un dar neaşteptat şi deosebit. Astăzi Isus ne spune şi nouă unuia fiecare: "Eu sunt, cel care îţi vorbesc; sunt cel pe care, fără să ştii, l-ai aşteptat din totdeauna. Eu sunt cel ce îţi ofer toată iubirea mea, adică mântuirea mea. Nu vei putea să mai trăieşti fără mine!
Prin Isus Cristos Dumnezeu este în mijlocul nostru. Prin Isus Cristos stânca cu apă din belşug şi fântâna cu apă vie este în mijlocul nostru. Prin Isus Cristos avem pace cu Dumnezeu. Prin Isus Cristos îl primim pe Duhul Sfânt care a vorbit prin profeţi, care ne aduce aminte de învăţătura lui şi care ne învie morţii. În timp ce mana este o imagine a Cristos venit din cer, stânca lovită vorbeşte despre Cristos cel răstignit, iar apa vie care ţâşneşte din ea reprezintă Duhul Sfânt, puterea vieţii celei noi pe care Mântuitorul mort şi înviat o dă tuturor celor care cred în el.
De aceea să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru venirea lui Isus Cristos în lume şi pentru darul Duhului Sfânt care a revărsat iubirea sa în inimile noastre (cf. Rom 5,5). Psalmul responsorial 95 ne spune că pe Dumnezeu trebuie să-l lăudăm: cu bucurie sfântă şi încântare; cu reverenţă şi smerenie; cu glasul, şi cu viaţa noastră, adică cu vorba şi cu fapta; să vorbim despre el şi mântuirea lui prin Cristos şi Duhul Sfânt, să cântăm despre el, despre iubirea şi despre bucuria lui; să-l lăudăm pe Dumnezeu în mod particular şi în adunările noastre.
Trebuie să lăudăm pe Dumnezeu pentru că: este un Dumnezeu mare şi atotputernic, iar noi oile păşunii sale care trebuie să asculte de glasul său care pentru noi răsună din Sfintele Scripturi şi care ne spune să nu păcătuim ca să fim scoşi afară din odihna veşnică, ca Adam şi Eva din rai, ca evrei din pustiu care s-au certat cu Domnul la Massa şi Meriba şi n-au mai ajuns în Canaan, pentru că au preferat ceapa şi usturoiul Egiptului în locul mierii şi laptelui din Ţara promisă.
Dumnezeu chiar şi în cele mai mari strâmtorări şi dificultăţi ne poate deschide fântâni şi acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin, ca în pustie (cf. Is 43,20) şi ne poate croi un drum pe căi neumblate, ca pentru evrei. Cei care, în această pustie a lumii umblă calea lui Dumnezeu pot avea încredere în el. Dacă vom urma stâlpul de nor şi de foc, "lumina lui Dumnezeu" (cf. Ps 99,7), cu siguranţă bunătatea şi mila divină se vor revărsa şi peste noi, în "mana ascunsă" (Ap 2,17) şi în "izvoarele apelor vieţii" (Ap 7,17), aşa cum s-au revărsat şi peste evrei mana din pustiu şi apa din stâncă.
Părinte sfânt, Fiul tău Isus, aşezat la fântâna din Sihar, a dat samaritenei pe Duhul Sfânt, apa care stinge orice sete şi ţâşneşte pentru viaţa veşnică. Te rugăm, trezeşte şi în noi dorinţa după apa vie a Duhului Sfânt, pe care ne-o oferă Cristos şi ajută-ne să ne fie mereu sete de tine şi de mântuirea ta! Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 3-a din Postul Mare
