Relatările de duminică
Samariteana cu cei şase soţi ai săi
de Frederic Manns
Sir 50,26 aminteşte cu cinism "poporul nebun care locuieşte la Sihem". În secolul al II-lea î.C. un tribunal stabileşte impuritatea femeilor străine între care femeile samaritene pentru a opri căsătoriile mixte. Mishna Nidda 4 afirmă că fiicele samaritenilor sunt considerate au menstruaţie încă din leagăn. În sfârşit, pentru Testamentul lui Levi 7 locuitorii din Sihem sunt definiţi canaaneeni. Dat fiind acest climat de ostilitate samaritenii decid să construiască sanctuarul lor pe muntele Garizim. Consecinţele nu se lasă aşteptate: într-un an, în ajunul Paştelui, câţiva samariteni merg la Ierusalim. Pe ascuns intră în templu şi îl presară cu oase, făcându-l impur.
În acest context trebuie recitită întâlnirea lui Isus cu samariteana care are loc în ora cea mai caldă a zilei, când lipsa de apă devine o tortură pentru cei însetaţi. Într-o zi, la Sykar, o femeie se apropie de fântâna lui Iacob la amiază pentru a lua apă. În general femeile vin ca să-şi ia apă dimineaţa şi seara. Aici suntem în faţa unui gest neobişnuit. Isus este acolo, aşezat pe marginea fântânii. Ambii, Isus şi femeia, sunt însetaţi. Şi setea lor este tenace. Obligaţia de a trece prin Samaria, pe care pelerinii o evitau, pare stranie: "trebuia", pentru că făcea parte din planul divin. Dumnezeu vrea să facă alianţă cu toţi. Menţionarea lui Sykar lângă Sihem, unde Dumnezeu i-a vorbit lui Abraham pentru a promite ţara fiilor săi (Gen 12,6), este un loc care aminteşte de un trecut de rugăciune şi de adoraţie.
Isus şi femeia sunt în căutarea a ceva care le-ar permite să continue să trăiască în plinătate: apa, iubirea, viaţa de dat şi de primit. Aceste sete diferite se pot potoli numai atunci când găsesc un răspuns la dorinţele lor. În Biblie fântâna este locul vieţii şi al întâlnirilor amoroase (Gen 24; 29; Ex 2,15-22). Este asociat şi la exod şi îndeosebi la darul Torei. Conexiunea între dar şi Lege "dar al lui Dumnezeu" este uşor de stabilit. Pentru că este cu adevărat un dar cerut într-un mod şi acordat în alt mod. Mai mult: fântâna are o valenţă nupţială. Amintirea episodului întâlnirii lui Isac şi Rebeca, veniţi să ia apă (Gen 24,17-19) este vie. În mod straniu, la Golgota, pe cruce pe la amiază Isus în agonia sa cere de băut: "mi-e sete" (In 19,28). Apoi îl dă pe Duhul. Apa face posibilă viaţa.
Cei cinci soţi ai samaritenei amintesc de trădarea poporului, care, în pofida predicii profeţilor, îşi fabrică zeii săi. Samaritenii îşi aleg pe preoţii înălţimilor, luaţi de aici şi de acolo, şi îi aşază în templul lor (1Rg 17,29-32). Pentru moment femeia trăieşte cu al şaselea soţ. Isus devine al şaptelea, adevăratul soţ care vrea să pecetluiască alianţa cu samaritenii.
Dialogul lui Isus cu samariteana ilustrează pedagogia sa care îl însoţeşte pe interlocutor pe drumul interiorităţii. Modul său de a evangheliza este evidenţiat în mod foarte clar. Isus se prezintă ca "dar al lui Dumnezeu". El nu dă apa simplă, ci apa vie. Ceea ce Învăţătorul inaugurează este un proces de interiorizare care stabileşte un nou raport cu Torah, cu ei înşişi şi cu Dumnezeu.
Acest cult este interior pentru că este lucrare a Duhului care trezea în toţi adevărata adoraţie: "Când va veni, el ne va învăţa toate. Eu sunt, cel care îţi vorbesc" (In 4,25-26).
Origene, în comentariul său la Evanghelia lui Ioan, se opreşte asupra simbolismului celor două ape: cea din fântâna lui Iacob şi apa vie. Apa din fântână reprezintă Scriptura care, deja în Biblie şi la Qumran, este simbolul Duhului, dar "nu conţine câteva din cele mai importante şi divine mistere ale lui Dumnezeu"; în timp ce apa vie pe care el o dă merge dincolo de ceea ce este scris: este Fiul în care Tatăl s-a scufundat aşa cum Fiul se va scufunda în el. Darul pe care el îl dă este viaţa sa: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune". Paralelismul este clar.
Origene continuă: "Cine ia cuvinte care numai în aparenţă sunt profunde va fi ascultat numai pentru puţin timp: timpul necesar pentru a descoperi că ceea ce a confundat cu adevărul nu este adevărul. Este gnoză falsă. Va cădea repede în îndoială. În schimb cine ia din apa vie, din Cristos, se simte transportat în înălţime, izvorul interior care ţâşneşte, cu aceeaşi mişcare iubitoare pe care o descrie Solomon, când vorbeşte despre mire, în Cântarea Cântărilor: «Iată, el vine săltând peste munţi, sărind peste dealuri»".
Spre deosebire de gnosticul Heraclion, Origene nu respinge Vechiul Testament. Apa din fântâna lui Iacob nu este otrăvită; este potabilă; o apă care poate chiar să potolească setea. Dar nu pentru mult timp. Pe marginea acelei fântâni, acum, este aşezat un om care oferă o apă care nu se bea, o hrană care nu se mănâncă (mâncarea mea este să fac voinţa celui care m-a trimis); şi revelează un loc de adoraţie şi de comuniune spirituală care nu se poate găsi nici în Ierusalim nici pe Garizim. Acest loc este în inimă, pentru Dumnezeu este duh. Aşadar, este un loc pe care-l poate obţine fiecare. Dar, mai ales, este deschis celor care nu sunt înţelepţi, celor care nu sunt inteligenţi, celor mici (Mt 11,25). Fără umilinţă, Scriptura rămâne o carte sigilată. Este umilinţa care lipseşte gnosticilor.
Paradoxul izbucneşte: cel căruia îi este sete este cel care dă de băut. Darul oferit nu mai este apă materială, ci apă vie. Întrucât pe cruce i-a fost sete, Isus a putut să-l dea pe Duhul.
În al doilea moment al dialogului (v. 11-15) samariteana nu-l mai consideră pe Isus ca "evreu", deşi mântuirea vine de la iudei, nici ca un profet, ci ca "Domn" (Kyrios: v. 11), "mai mare decât Iacob" (v. 12). Mesajul femeii este clar: "Adoraţia autentică nu se face nici la Ierusalim nici pe Garizim, ci Dumnezeul cel viu poate fi întâlnit pretutindeni, pentru că Dumnezeu este duh" (In 4,21). Teologia locurilor sfinte din Vechiul Testament este redimensionată.
Trebuie subliniat un ultim aspect: Isus vrea să restituie o imagine mai pozitivă a unei femei care a fost redusă la femeie cu viaţă rea şi arată în ea o adevărată sete de Dumnezeu şi un drum spiritual care o face să devină misionară: samariteana din Evanghelia lui Ioan "a fost atât de transformată, încât să îndeplinească funcţia de predicatoare în mijlocul concetăţenilor săi. Totul este transfigurat", scrie Ioan Gură de Aur, Hom. In XII.
(După L'Osservatore Romano, 16 octombrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
