Is 61,1-2a.10-11; Ps Lc 1,46-54; 1Tes 5,16-24; In 1,6-8.19-28
"Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să le aduc săracilor vestea cea bună" (Is 61,1).
Cu fiecare zi care trece de apropiem tot mai mult de a două venire a lui Isus, dar şi de celebrarea anuală a sărbătorii Crăciunului, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrupare a cărei pregătire o repetăm în mod tainic, o retrăim în credinţă, ca pregătire pentru cea de-a doua sa venire pe norii cerului în slava sa divină.
Iar cea mai bună pregătire personală şi comunitară, care nu se pot disocia, pe lângă convertire, rugăciune şi post, este o bună mărturie despre Isus în faţa oamenilor, a ceea ce este el şi a ceea ce va face el.
Astăzi mă voi axa în primul rând pe mărturia despre Cristos mărturie pe care o dau toţi actorii lecturilor biblice de astăzi, ca o învăţătură pentru noi toţi. Căci de convertire rugăciune şi post ne vorbesc malurile pline de oameni ale Iordanului unde predica Sfântul Ioan Botezătorul.
În Vechiul Testament mărturia are în mod frecvent un caracter de laudă, în care credinciosul se declară plin de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut Dumnezeu ca să-l răscumpere pe el sau pe Israel.
Profetul Isaia în prima lectură de astăzi îl laudă pe Dumnezeu pentru darul Duhului Sfânt care l-a făcut capabil să-i înţeleagă faptele mântuitoare şi să le vestească şi altora: "Duhul Domnului Dumnezeu este asupra mea; de aceea Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc vestea cea bună săracilor, să leg rănile celor cu inima zdrobită, să vestesc eliberare celor captivi şi deschidere a porţilor celor închişi; să vestesc un an de bunătate a Domnului" (Is 61,1-2).
Isus citind şi comentând acest text în sinagoga din Nazaret a întrerupt lectura acestui text la mijlocul frazei, fără să mai menţioneze ziua răzbunării pentru păcat, semn al prezenţei harului divin, prin prezenţa sa în lume, care este menită de a aduce iertarea. Ceea ce urmează, respectiv judecata pentru păcat, ea este amânată şi iertată până în ziua de astăzi pentru cei care se convertesc. Cei care se convertesc, ca şi Iov la final, ei vor primi "dublu" - această dublă rodire le fusese deja vestită prin numele de Efraim (cf. Gen 41,52), Efraim înseamnă dublă rodire - şi, de asemenea, "vor avea o bucurie eternă" (Is 61,7).
Mărturisirea binefacerilor divine nemeritate şi iertarea trebuie să-l ducă pe cel credincios în punctul în care să se rededice lui Dumnezeu, să-i cânte imnuri de laudă, să-i ofere jertfe cu bucurie şi poate trezi în el dorinţa de a spune altora despre îndurarea lui Dumnezeu şi de a se identifica cu adunarea care i se închină lui Dumnezeu.
În Noul Testament, cuvântul "a mărturisi" are înţelesul generic de a recunoaşte ceva care este susţinut şi de alţii; cuvântul "a mărturisi" este folosit în primul rând pentru credinţa în Cristos. Cuprinde şi aspectele mulţumirii şi ale laudei pline de bucurie, precum şi nuanţa de supunere de bunăvoie. Înseamnă, însă, mai mult decât o aprobare intelectuală. Implică o decizie de a-i rămâne loial lui Isus Cristos ca Domn, ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt.
A-l mărturisi pe Isus înseamnă a-l recunoaşte pe el ca Mesia, ca Fiul lui Dumnezeu, a recunoaşte că el a venit în trup (1In 4,2; 2In 1,7) şi că el este Domn, în primul rând în baza învierii şi a înălţării lui.
A-l mărturisi pe Isus Cristos este un act strâns legat şi de mărturisirea păcatelor. A-l mărturisi pe Cristos înseamnă a mărturisi că "el a murit pentru păcatele noastre", iar a mărturisi păcatele cu un duh de pocăinţă înseamnă a căuta iertare la Cristos (1In 1,5-10). Pregătind venirea lui Cristos, Ioan Botezătorul i-a chemat pe oameni să-şi mărturisească păcatele şi mărturisirea a fost un element constant atât în lucrarea de propovăduire a Domnului, cât şi în cea a apostolilor.
Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că, în acel timp de dinaintea arătării lui Cristos în viaţa sa publică, a fost un om trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: "Cine eşti tu?" Iar el a mărturisit, şi nu a negat. A mărturisit: "Eu nu sunt Cristos"! L-au întrebat: "Atunci, cine? Eşti tu Ilie"? El a răspuns: "Nu sunt!" "Eşti tu Profetul"? A răspuns: "Nu"! Aşadar, i-au zis: "Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi"? El a zis: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului!», după cum a spus Isaia profetul". Iar cei trimişi erau dintre farisei. L-au întrebat şi i-au zis: "Aşadar, de ce botezi dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul"? Ioan le-a răspuns, zicând: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei". Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan" (In 1,6-8.19-28).
În urma mărturisirii curajoase a lui Ioan despre Isus, mulţi oameni au venit la convertire, la mărturisirea păcatelor proprii şi la o viaţă de pocăinţă după exemplul său.
Într-un anumit sens, toţi cei răscumpăraţi sunt chemaţi să dea mărturie despre lumină şi, întâi de toate, umblând "ca nişte copii ai luminii" (Ef 5,8). În ei înşişi, ei nu sunt nimic, doar instrumente prin intermediul cărora Cristos, Lumina morală a lumii, trebuie să fie manifestat.
Dumnezeu i-a dat mai dinainte slujitorului său repere despre cum avea să-l recunoască pe Acela pe care era însărcinat să-l desemneze. "Iată Mielul lui Dumnezeu" (v. 29), strigă Ioan de îndată ce apare Isus. Dumnezeu s-a îngrijit de o jertfă sfântă care să înlăture păcatul lumii. Ea fusese aşteptată încă de la cădere şi anunţată atât prin profeţi, cât şi prin imaginile vechiului legământ (cf. Is 53; Ex 12,3). Şi ce jertfă! Mielul lui Dumnezeu nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu (cf. In 1,34).
În cântarea psaltică de astăzi, Fecioara Maria se arată grabnică să împărtăşească mesajul îmbucurător al mântuirii cu cea despre care îngerul tocmai îi vorbise, cu Elisabeta. Dialogul a avut loc atunci între aceste două femei fusese ilustrat cu mult înainte de profetul Malahia 3,16: "Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau ... unul cu altul". Ceea ce le preocupa pe ele era gloria lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor sale, binecuvântările acordate prin credinţă.
Avem noi astfel de subiecte de conversaţie atunci când ne întâlnim cu alţi copii ai lui Dumnezeu? "Ferice de aceea care a crezut", strigă Elisabeta, iar Maria îi răspunde: "Duhul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu". Şi adaugă: "A privit spre starea smerită a roabei sale". Deşi a fost beneficiara unor favori de excepţie, Maria a rămas la locul ei de smerenie înaintea lui. Dumnezeu nu-i dă afară cu mâinile goale decât pe cei plini de ei înşişi (cf. Lc 1,46-54). Să remarcăm cât de mult se aseamănă această frumoasă cântare a Mariei cu cea a Anei (1Sam 2,1-10).
Mărturisirea despre Isus Cristos este lucrarea Duhului Sfânt (cf. In 14,26), şi semnul adevăratei Biserici, Trupul lui Cristos (cf. Mt 10,20; 16,16-19; 1Cor 12,3). De aceea, mărturia despre Cristos însoţeşte botezul (Fap 8,37; 10,44-48), mai ales de când apărut erorile şi doctrinele (cf.1In 4,2; 2In 1,7).
Modelul perfect de mărturie ne este dat de însuşi Isus Cristos, care a depus o bună mărturie înaintea lui Pilat din Pont (cf. 1Tim 6,12-13). El a mărturisit că este Cristos (cf. Mc 14,62) şi că este Împărat (cf. In 18,36). Mărturisirea a fost făcută înaintea oamenilor, pe fondul mărturiei false a duşmanilor lui (cf. Mc 14,56) şi a tăgăduirii unui ucenic (cf. Mc 14,68), şi a fost nespus de costisitoare pentru el. În mărturisirea ei, Biserica se identifică pe sine "înaintea multor martori" printr-o "bună mărturie" despre Mântuitorul ei cel răstignit şi înviat. Mărturisirea iertării păcatului este o dovadă că omul cel vechi este "mort împreună cu Cristos" şi că Biserica este proprietatea Domnului, care s-a hotărât să-l slujească. În mărturisirea ei, Biserica este chemată să participe prin Duhul la mijlocirile pe care le face Cristos pentru alţii, "apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre" (Evr 3,1), care a mărturisit deja păcatele noastre pe cruce şi i-a dat laudă lui Dumnezeu (Evr 2,12; Rom 15,9).
Ca şi tăgăduirea lui Cristos, în Noul Testament mărturisirea lui Isus are o perspectivă escatologică, care duce ori la judecată, ori la mântuire, pentru că este manifestarea exterioară a credinţei sau a lipsei acesteia. Într-o zi, Cristos îi va mărturisi înaintea Tatălui pe cei care îl mărturisesc pe el astăzi şi se va lepăda de cei ce se leapădă de el (cf. Mt 10,32-33; Lc 12,8; 2Tim 2,11-13). Mărturisirea cu gura se face spre mântuire (cf. Rom 10,9; 10,13; 2Cor 4,13-14) iar mărturisirile noastre astăzi sunt o umbră a mărturisirilor pe care le va face Biserica în ziua de apoi, când orice limbă va mărturisi că Isus Cristos este Domnul (cf. Rom 14,11-12; Fil 2,11; Ap 4,11; 5,12; 7,10).
Sfârşitul epistolei întâi către tesaloniceni, de unde este luată a doua lectură de astăzi (cf. 1Tes 5,16-24), ne învaţă care trebuie să fie purtarea noastră de mărturie între fraţi, faţă de toţi oamenii, în relaţie cu Dumnezeu. Pe scurt, întreaga noastră viaţă este încadrată de aceste îndemnuri concise. Dacă este vorba de a ne bucura, aceasta este întotdeauna; dacă este vorba a ne ruga, aceasta este fără încetare; dacă este vorba de a aduce mulţumiri, aceasta este în toate lucrurile! Credinţa ne permite să-i mulţumim Domnului chiar şi pentru ceea ce ne pare supărător. Rugându-ne neîncetat, rămânem în comuniune cu el, ceea ce ne va păzi de rău sub toate formele lui. Cel care ne-a răscumpărat în întregime, duh, suflet şi trup, cere ca şi sfinţenia noastră să fie în toate (cf.1Tes 4,3).
Necurăţia duhului şi cea a inimii, deşi nevăzute, sunt la fel de periculoase ca cea a trupului. Să-i cerem Domnului, care este credincios, să ne păstreze neîntinaţi, cum se cuvine lui, pentru clipa marii întâlniri. Şi nici un gând nu este mai bun să ne sfinţească decât cel al venirii Domnului Isus (cf. 1In 3,3)! Am găsit această inestimabilă promisiune, a venirii lui, la sfârşitul fiecărui capitol din cele cinci ale acestei epistole. Iar până atunci, harul Domnului nostru Isus Cristos fie cu noi cu toţi!
Cât despre mărturisirea de credinţă este la fel de veche ca poporul ales al lui Dumnezeu şi Biserica. În Vechiul Testament, ea lua forma simplă de "YHVH este Dumnezeul nostru" (Dt 6,4), iar în Noul Testament, "Isus este Cristos" (1In 2,22), Isus este Fiul lui Dumnezeu" (Fap 8,37; 1In 4,15;Evr 4,14), "Isus Cristos a venit în trap" (cf. 1In 4,2) etc. Semnul unui peşte servea, de asemenea, ca mod de mărturisire a credinţei pentru creştinii primelor veacuri, pentru că iniţialele cuvintelor care alcătuiesc, în greacă, formula corespunzătoare pentru "Isus Cristos, al lui Dumnezeu Fiu, Mântuitorul", care dau cuvântul ICHTHYS - peşte.
În Biserica primară, mărturisirea de credinţă răspundea nevoii unui rezumat "apostolic" al doctrinei creştine care exista doar sub formă orală. Odată cu apariţia, între anii 50 şi 150 d.Cr., a unui mare număr de scrieri creştine, nevoia unui simbol s-a impus. Una din primele mărturisiri de credinţă, alcătuită pentru serviciile divine în Biserica primară se află în Fil 2,6-11, este un imn, o confesiune referitoare la Isus Cristos, care menţionează venirea lui pe pământ, condiţia sa umană, smerirea lui până la moartea de cruce, înălţarea sa şi proclamarea domniei lui. Pentru a răspunde nevoilor propovăduirii sau în vederea instruirii catecumenilor, se utiliza probabil mărturisirea de credinţă pe care Sfântul Paul o citează în 1Cor 15,3-7, "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi..."
Botezul era un nou prilej de a formula o mărturisire de credinţă. Din capul locului, acesta a constituit, dacă nu prima ocazie, cel puţin cea mai frecventă ocazie pentru rostirea unei mărturisiri de credinţă.
Mărturisirea trebuia să fie publică, verbală şi faptică (cf. Mt 10,32; Lc 12,8; Rom 10,9; Fil 2,11; 1Tim 6,12). Ea poate necesita sacrificii (cf. In 12,42). Mărturisirea publică fortifică Biserica (Fap 19,18; Iac 5,16). Isus Cristos ne-a dat un exemplu desăvârşit de mărturisire, declarând că el este Cristos şi împăratul (cf. Mc 14,62; In 18,36). Frumoasa mărturisire pe care a depus-o el înaintea lui Pilat din Pont este un model pentru credincioşi (cf. 1Tim 6,12-13).
Mărturisirea şi tăgăduirea sunt nişte acte cu bătaie lungă, deschizând o perspectivă escatologică, deoarece ele conduc fie la mântuire veşnică, fie la pierzare veşnică, Isus Cristos îi va mărturisi înaintea Tatălui pe cei ce-l vor fi mărturisit şi se va lepăda de cei ce l-au renegat (cf. Mt 10,32-33; Mt 16,16-19; Lc 12,8; 2Tim 2,11-13; 1Cor 12,3; 1In 4,2). La sfârşitul vremurilor, orice limbă va mărturisi că Isus Cristos este Domnul (cf. Rom 14,11-12; Fil 2,11; Ap 4,11; 5,12; 7,10).
Fericitul nostru episcop martir, Anton Durcovici (1888-1951), să ne fie exemplu de mărturie statornică, fie când ne merge bine, fie când ne merge rău! Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a III-a din Advent (Anul B)
