Is 45,1.4-6; Ps 95; 1Tes 1,1-5b; Fil 2, 15-16; Mt 22,15-21
"Străluciţi ca nişte luminători în lume; ţineţi cu tărie cuvântul vieţii" (Fil 2,15-16).
Duminica aceasta a 29-a de peste an, Anul A - 2020, ne aminteşte că ucenicul lui Isus, urmaşul lui Isus, creştinul, prin Botezul primit, a devenit o fiinţă "misterioasă" care are ca destinaţie paradisul ceresc, dar în timpul de acum aparţine la trei entităţi indisolubil legate între ele: cerul, pământul şi Biserica, "arca salvării" faţă de care are şi datorii; sau conform tematicii evangheliei din această duminică care ne vorbeşte despre Dumnezeu, cezar şi despre misiunea Bisericii, aparţine: lui Dumnezeu căruia îi datorează viaţa prin creaţie şi răscumpărare; statului şi cezarului căruia îi datorează tributul spre bună funcţionare şi Bisericii căreia îi datorează evanghelizarea spre creştere în număr şi calitate. Iar aceste datorii ale creştinului sunt indisolubil legate între ele că omul nu poate renunţa la una dintre ele fără să le zădărnicească pe toate. Este o nobleţe să avem aceste trei apartenenţe, dar după cum vedem nobleţea aceasta "obligă". Astfel că lăsând afară una dintre ele demisionează din toate.
Deci, datoria omului creştin faţă Dumnezeu îi vine din actele creaţiei, providenţei şi mântuirii. Datoria faţă de stat şi de cezar îi vine din "Sitz in Leben"-ul, care în teologie indică locul şi timpul unde a fost aşezat de Dumnezeu prin creaţie. Iar datoria faţă de Biserică îi vine din Botez când, prin cufundarea în apă şi apoi prin ridicarea din ea ca dintr-un mormânt, a murit împreună cu Cristos Isus pentru păcat şi a înviat împreună cu el, primind prin el filiaţiunea lui Dumnezeu şi moştenirea vieţii veşnice, un loc la masa Cuvântului şi a Euharistiei şi apoi misiunea de a vesti evanghelia mântuirii până la marginile pământului, pentru ca toţi oamenii să ajungă la bucuriile veşnice pentru care au fost creaţi. Dumnezeu vrea ca astăzi fiecare botezat la întrebarea lui: "Pe cine îl voi trimite în misiune"?, să răspundă prompt şi deschis: "Iată, trimite-mă pe mine!" (Is 6,8).
În evanghelie, Isus defineşte atitudinea sa faţă de puterea civilă. Puterea civilă se bucură de autonomie, dar prioritatea o are slujirea lui Dumnezeu. Este o minunată reglementare a relaţiilor dintre Biserică şi stat. Isus nu se teme să dea această autonomie în mâna puterii civile, căci, aşa cum spune şi profetul, Dumnezeu se foloseşte de conducătorii popoarelor pentru a-şi duce planurile la îndeplinire (Is 45,4-6).
Din cauza păcatului care domneşte încă în lume prin diavol şi moarte, este posibil să întâlnim oameni care neagă: fie autoritatea lui Dumnezeu, fie autoritatea statului, fie autoritatea Bisericii, fie orice autoritate legitimă. Aceşti nefericiţi care neagă o autoritate sau alta, sau le neagă pe toate, părăsind calea mântuirii lui Dumnezeu, intră direct sub incidenţa malefică a satanei şi a morţii, mergând pe calea pierzării veşnice.
Puterea statului şi a cezarului, ca şi puterea Bisericii a conducătorilor ei, vin de la Dumnezeu, spre binele oamenilor de mântuit, astfel că puterea lor trebuie să se exercite în unire cu voinţa şi sub autoritatea lui Dumnezeu. Când statul şi cezarul sau Biserica şi preoţimea trec peste ceea ce le-a conferit Dumnezeu şi pretind să conducă fără Dumnezeu, să-i ia locul lui Dumnezeu, armonia creată de Dumnezeu face loc anarhiei create de diavol, omul de mântuit suferă, iar autoritatea este pierdută.
De multe ori cezarul a ridicat pretenţii de a primi cele cuvenite lui Dumnezeu. Iar când i s-a refuzat acest abuz, a devenit violent şi semănător de moarte.
- Haman, din cartea Esterei, avea pretenţii ca oamenii să se plece înaintea lui. Când evreul Mardorheu i-a refuzat această pretenţie, a cerut să fie exterminat tot poporul evreu din Suza (cf. Est 3,1-6).
- Antioh Epifanul, din prima carte a Macabeilor, voia ca evrei să lase închinarea lor către Dumnezeu şi să se închine împăratului şi zeilor. Şi pentru că a fost refuzat, a ucis mulţi oameni (cf. 1Mac 1,10-25).
- Irod Cel Mare, când a auzit că s-a născut Mesia, cel căruia i se vor închina toţi oamenii, a dat poruncă să se ucidă toţi copii din Bethleem şi din împrejurimi (cf. Mt 2,16).
Când statul uzurpă autoritatea lui Dumnezeu sau a Bisericii se cade în totalitarism, iar când Biserica uzurpă autoritatea statului se cade în talibanism, iar noi vedem cu durere efectele nefericite ale acestor uzurpări. Creştinii prin chiar jertfa vieţii lor sunt chemaţi să dea mărturie despre acest echilibru voit de Dumnezeu. Mii de martiri s-au jertfit pentru a scoate multe state ale lumii din totalitarism şi tot mii de martiri se jertfesc pentru a scoate formaţiuni religioase din talibanism.
Un exemplu clasic de armonizare a puterilor în lume au fost primii creştini, a căror viaţă este redată de Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi unde îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că ei, creştinii, trăiesc o viaţă de credinţă, nădejde şi dragoste, vădind astfel lucrarea de armonie a Duhului Sfânt pe care l-au primit (cf. 1Tes 1,1-5).
Diognet, un scriitor creştin din primele veacuri, spune şi el: "Creştinii nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină. Comportamentul pe care-l urmează nu a fost cugetat prin speculaţiile unui om iscoditor; nici nu se proclamă apărătorii vreunei învăţături omeneşti. Ci, locuind atât în oraşele greceşti, cât şi în cele barbare, după cum a apucat fiecare, şi urmând obiceiurile băştinaşilor în îmbrăcăminte, hrană şi în restul comportamentului esenţial, ne arată minunata şi nespusa lor vieţuire".
Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi despre modul cum puterea religioasă şi cea politică s-a unit perfid împotriva puterii divine a lui Isus ca să creeze anarhie şi să obţină moartea lui Isus. Textul spune că fariseii şi-au trimis "ucenicii" împreună cu irodienii ca să-l prindă pe Isus într-o capcană de moarte. Ucenicii fariseilor erau oameni mai tineri pe care conducătorii nădăjduiau ca Isus nu-i va recunoaşte. Fariseii se temeau că dacă ei personal ar fi venit la Isus cu întrebarea capcană, el ar fi bănuit de îndată o uneltire, deoarece îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre ei, dacă nu pe toţi. Dar aceşti străini aveau toate aparenţele că ar fi tineri oneşti căutând sincer un răspuns la ceea ce, pentru iudeii de pe vremea aceea, era o problema cât se poate de greu de înţeles. Sfântul Luca vorbeşte despre aceşti ucenici ai fariseilor ca fiind "iscoditori" şi "spioni" (cf. Lc 20,20). De trei ani de zile aceşti spioni erau trimişi de Sinedriu ca să îl urmăriseră pe Isus aproape în toate locurile unde se ducea (cf. Mt 19,3; Lc 11,54).
Irodianii erau un partid politic iudeu care favoriza casa lui Irod Antipa. Fariseii erau naţionalişti înflăcăraţi, care se opuneau atât lui Irod, cât şi lui Cezar, în timp ce partizanii lui Irod erau colaboraţionişti. Vrăjmaşi îndârjiţi în domeniul politic, ei erau uniţi împotriva lui Isus, aşa cum fuseseră împotriva lui Ioan Botezătorul (cf. Mc 6,14). Cu ocazia aceasta Irodianii urmau sa fie martori la răspunsul lui Isus, gata de a-l acuza dacă dădea cel mai mic semn de neloialitate faţă de cârmuire.
Ştim că onestitatea lor simulată era de fapt o încercare de a înşela. Prin linguşire ei nădăjduiau să-l facă pe Isus să nu fie în gardă. Dar prin aceasta ei mărturisesc a-l credita pe Isus cu cinste şi imparţialitate (cf. Fap 10,34).
Spionii aceştia doreau ca Isus să se pronunţe într-un fel sau altul. Daca ar fi aprobat plătirea tributului către Roma, socoteau să prezinte aceasta ca o dovada ca era contra Legii lui Dumnezeu, despre care fariseii susţineau că interzicea plătirea impozitelor către o putere străina. În felul acesta el urma să piardă dreptul la aclamarea populară ca Mesia. Dacă Isus ar fi interzis plătirea impozitelor, ar fi fost înfăţişat autoritarilor romane ca trădător şi revoluţionar. Pe oricare cale, fariseii se aşteptau să câştige. Dar Isus i-a dezamăgit refuzând de a se ocupa de oricare dintre premisele dilemei. Nu era vorba ori de una ori de alta, a răspuns el, ci de amândouă.
În contrast cu monezile romane, care purtau chipul împăratului, monedele iudaice purtau chipul unui măslin, palmier şi altele ca acestea, care păreau mai în armonie cu prescripţia poruncii întâia. "Banul birului" (v.19) pe atunci în circulaţie purta chipul cezarului şi trebuia deci să fi fost bătut de el şi-i aparţinea lui. Atunci le-a zis: "Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!" (Mt 22,21).
Şi celelalte lecturi biblice care însoţesc pericopa evanghelică de astăzi, vorbind despre autoritatea lui Dumnezeu ne spun: "Daţi Domnului, voi, familiile popoarelor, daţi Domnului glorie şi putere! Daţi Domnului gloria numelui său! Aduceţi ofrande de laudă şi intraţi în lăcaşurile lui" (Ps 96,7-8)! Vorbind despre autoritatea cezarului ne spun: "De dragul slujitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai. Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, deşi tu nu mă cunoşteai, ca să se ştie de la răsăritul soarelui până la apus că nu este nimic în afară de mine: eu sunt Domnul şi nu este altul" (Is 45,4-6).
Deci în timp ce-i oferim cezarului tributul material care se întoarce spre formă de protecţie asupra noastră, trebuie să-i oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, care se întoarce ca o binecuvântare pentru Dumnezeu şi oameni: "Fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit" (Rom 12,1-2)!
Când cezarului nu i se dă ce i se datorează, trimişii săi vin şi iau cu forţa mult mai mult. Când lui Dumnezeu nu i se dă ceea ce i se datorează, viaţa ca slujire şi ofrandă, se pierd binecuvântările şi protecţia şi aşa vin peste noi necazurile. Din această cauză au căzut împăraţi şi imperii, sistemele totalitare şi religioase, căci "piatra se întoarce asupra celui care o rostogoleşte" (Prov 26,27).
Dar astăzi este şi "Duminica Misiunilor", duminică în care ni se aminteşte că avem datorii şi faţă de Biserica care ne-a renăscut prin baia Botezului, ne hrăneşte cu Biblia, Cuvântul divin şi cu sfintele sacramente. Vorbind despre autoritatea Bisericii spune: "Noi cunoaştem, fraţi iubiţi de Dumnezeu, că aţi fost aleşi, pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină" (1Tes 1,4-5).
Astăzi, în Duminica Misiunilor, Dumnezeu ne întreabă pe fiecare dintre noi: "Pe cine voi trimite în lume cu evanghelia mântuirii? Iar unul fiecare dintre noi trebuie să răspundă personal: "Iată, trimite-mă pe mine!" (Is 6,8). De aici şi vechiul dicton creştin: "Cine nu misionează, demisionează din calitatea de creştin". Mântuirea se plăteşte evanghelizând şi mântuind pe alţii: "Pe oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar pe oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33). Căci "evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" (Mt 24,14).
Părintele responsabil cu misiunile din şi în România compară misiunea creştină de evanghelizare cu o traversare a unui pustiu greu cu maşină puternică, pustiu în care întâlneşte călători, călători care şi-ar pierde viaţa dacă ar fi lăsaţi jos. Toţi oamenii din pustiul lumii care nu-l cunosc pe Mântuitorul Isus şi arca lui de salvare Biserica, dacă nu sunt ajutaţi de către noi se vor pierde. Noi trebuie să fim buni samariteni nu tâlhari care îi lăsăm să se piardă; nişte păzitori şi nişte santinele la mântuirea fraţilor noştri. Toţi cei din pustiul lumii ne strigă zilnic: "Dacă este loc pentru mine în inima ta, atunci vei găsi timp şi pentru mine şi mântuirea mea!" Şi să nu uităm ceea ce ne spune sfântul Iacob: "Fraţii mei, dacă cineva dintre voi rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate" (Iac 5,19-20). Ba mai mult: "Cei care i-au făcut pe mulţi să fie drepţi, vor străluci ca stelele în veci şi pentru totdeauna în împărăţia cerurilor" (Dan 12,3).
Deci, omul creştin are datorii de împlinit faţă de toţi cei cărora le aparţine, adică să le dea cu dreaptă măsură ceea ce le aparţine fiecăruia: lui Dumnezeu viaţa, cezarului birul şi Bisericii vestirea mântuirii.
Închei cu rugăciunea de la sfârşitul Liturghiei: "Te rugăm, Doamne, dă-ne harul să aflăm noi puteri în împărtăşirea cu tainele cereşti; binecuvântează-ne cu bunurile acestei vieţi şi adânceşte în noi cunoaşterea bucuriilor veşnice. Prin Cristos, Domnul nostru". Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 29-a de peste an
