"Eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).
Isus se apropie de sfârşitul misiunii sale pământeşti iar respingerea lui ca Mesia din partea căpeteniilor religioase şi civile, care au atras de partea lor şi mulţi oameni din popor, este din ce în ce mai evidentă. Aşa cum ne spun Isus în evanghelia de astăzi, profetul Isaia în prima lectură şi David în psalmul responsorial, poporul lui Israel este asemănat cu "o plantaţie de vie" pe care Tatăl a pregătit-o ca moştenire pentru preaiubitul său Fiu, dar pe care, până la momentul când Fiul o va lua în posesie, a încredinţat-o spre lucrare şi îngrijire unor viticultori, căpeteniile religioase şi civile ale poporului.
Această "plantaţie de vie", moştenire pentru Fiul său, Dumnezeu a început-o, a crescut-o şi a îngrijit-o începând cu Abraham şi familia lui. Această "vie" Dumnezeu a luat-o din Caldea, a crescut-o în Egipt (cf. Ps 80,9), a mutat-o provizoriu pentru desăvârşire şi rodire în ţara Canaanului (cf. Is 55,1), urmând să o stabilească definitiv în împărăţia cerurilor.
Profetul Isaia din prima lectură de astăzi, pentru care Dumnezeu era "un iubit", ne spune: "Vreau să cânt o cântare de dragoste pentru iubitul meu. Iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă" (Is 5,1-2). "Via Domnului Oştirilor este casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda sunt plantaţia plăcerii lui. El se aştepta la judecată şi, iată, sânge vărsat; la dreptate şi, iată, strigăte de apăsare" (Is 5,7)!
Gardul viei lui Dumnezeu este Legea lui Moise, care separa Israelul de neamuri şi-i păstra pe israeliţi ca popor distinct pus deoparte pentru Domnul. Teascul reprezintă rodul pe care Israel trebuia să-l fi dat pentru Dumnezeu. Turnul sugerează ochiul veghetor al lui Dumnezeu care avea grijă de poporul său. Viticultorii sunt căpeteniile religioase şi civile cărora Dumnezeu le-a încredinţat, până la venirea "moştenitorului", care o va muta în cer, grija plantaţiei.
În evanghelie Isus, moştenitorul plantaţiei de vie, continuă, completează şi desăvârşeşte istoria "viei", reamintind şi afirmând că el este moştenitorul viei lui Dumnezeu; că de nenumărate ori Dumnezeu i-a trimis pe robii săi, proorocii, la arendaşii viei sale, poporul lui Israel, cerând roadele comuniunii, sfinţeniei şi iubirii, dar ei i-au prigonit pe prooroci, pe unii i-au bătut şi pe alţii i-au omorât. În cele din urmă, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, spunând: "Îl vor primi cu cinste pe Fiul meu" (Mt 21,37). Atunci arendaşii viei şi-au spus: "Iată moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să punem mâna pe moştenirea lui" (Mt 21,38).
În realitate chiar aşa s-a întâmplat, căci ei au spus: "Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el şi vor veni romanii şi ne vor nimici, şi locul nostru, şi neamul... Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" (In 11,48.50). Şi astfel l-au respins şi l-au răstignit pentru a rămâne ei singurii stăpâni peste moştenirea lui, adică peste lume (cf. 1Tes 2,15).
Şi astăzi mulţi arendaşi ai viei Domnului, în loc să-l cinstească pe Fiul şi să îngrijească moştenirea lui, îl scot pe Isus şi pe trimişii săi afară din via sa, adică din multe instituţii publice de conducere şi din multe adunări populare, conducând şi acţionând fără Dumnezeu, făcându-se ei stăpâni peste suflete.
Dar, până la urmă, aşa cum i-a ajuns mânia lui Dumnezeu pe contemporanii profeţilor şi pe contemporanii lui Isus, prin exil şi distrugere, tot astfel, în decursul istoriei, i-a ajuns mânia şi pe toţi cei care au îndrăznit, dar şi pe cei care vor mai îndrăzni să-l scoată pe Isus din via sa. Să privim la soarta amară a celor care au primit puterea de la Dumnezeu şi au exercitat-o fără Dumnezeu şi împotriva lui şi vom înţelege că Dumnezeu nu se lasă batjocorit şi că fiecare culege ce a semănat (cf. Gal 6,7).
Domnul Isus îi provoacă astăzi pe "viticultorii răi" care se credeau stăpânii viei să-şi rostească singuri sentinţa, "că vor fi ucişi ca nişte răi" (cf. Mt 21,40-41). Apoi le spune deschis că el însuşi este "piatra din capul unghiului, piatra aleasă şi preţioasă, piatra pe care Dumnezeu o rânduise în Israel, piatră pe care ziditorii, căpeteniile iudeilor şi toţi potrivnicii nu o doriseră şi o striviseră, cum se profeţise cu mult înainte. Dar Dumnezeu l-a înviat, înălţat şi glorificat (cf. Ps 118,22-24) şi astfel el a devenit, în acelaşi timp, şi piatra unghiulară a unei "case spirituale", Biserica (cf. Ef 2,20), dar şi "o stâncă de cădere" pentru cei neascultători (1Pt 2,4-8).
Isus spune astăzi tuturor celor care nu aduc roadele, care îl resping, care folosesc puterea primită de la el contra lui, care se aşază în locul lui voind să conducă ei spre folos trecător, care îl ucid prin păcat (cf. Evr 6,6), că "Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite" (Mt 21,43). Pierderea împărăţiei lui Dumnezeu este prima şi cea mai grea pedeapsă pe care o primesc potrivnicii lui Isus şi a mântuirii sale în lume.
"Piatra pe care au dispreţuit-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri" (Mt 21,42; Ps 118,22-23). Abraham, un păgân bătrân cu soţie sterilă, devenind credincios a primit un copil şi prin el a devenit capul unui popor numeros ca nisipul de pe ţărmul mării şi ca stelele cerului (cf. Evr 11,11-12). Un grup de robi evrei din Egipt, părăsind idolii, a devenit poporul lui Dumnezeu (cf. Ex 3,6-8). O tânără simplă şi smerită, Maria, crezând lui Dumnezeu care i-a vorbit prin înger, a devenit mama lui Mesia (cf. Lc 1,26-38). Doisprezece pescari săraci, lăsând toate şi mergând după Isus, au devenit primele pietre vii ale Bisericii (cf. Mt 19,27-29). Dar mai presus de toate, Isus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte, şi a cărui hrană era împlinirea voinţei lui Dumnezeu (cf. In 4,34; Fil 2,8), deşi respins şi omorât pe o cruce în afara zidurilor Ierusalimului (cf. Mt 21,39), a devenit singura stâncă de mântuire a omenirii (cf. Fap 4,12).
Toţi aleşii lui Dumnezeu în Isus şi Duhul Sfânt, începând cu profeţii, cu apostolii şi cu toţi creştinii cei buni, au fost înălţaţi dintre cei respinşi de lume. Respingerea din partea lumii este semnul preferinţei lui Dumnezeu. De aceea Isus a spus: "Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi" (Mt 5,10-12). Aceasta este din totdeauna metoda de lucru a lui Dumnezeu: ceea ce refuză lumea din cauza lui, devine preferinţa şi alegerea sa pentru lucrarea mântuirii şi a gloriei cereşti.
Se spune că odată nişte oameni au voit să se construiască nişte vitralii pentru noua lor catedrală din oraş. În acest sens au adus mai mulţi meşteri iscusiţi în vitralii. Meşterii trebuiau să vină ei cu sticlă necesară şi să confecţioneze vitraliile. Între ei se află şi un meşter sărac, care nu avea resurse pentru a cumpăra sticlă pentru vitraliile sale. De aceea s-a angajat ca în fiecare seară să facă curat la atelierele celorlalţi, adunând cioburile lor. Iar el, adunând cioburile, a început să confecţioneze în secret vitraliile sale. Iar în ziua când responsabilii catedralei au venit să aleagă cele mai frumoase vitralii, le-au ales pe cele ale meşterului sărac, făcute din ceea ce au aruncat meşterii bogaţi.
Această metodă de lucru a lui Dumnezeu continuă astăzi. Primii sunt cei săraci, cei care nu contează, dar care se bazează doar pe Dumnezeu care "priveşte la smerenia slujitorilor săi şi face lucruri cu ei spre admiraţia tuturor popoarelor" (cf. Lc 1,48-49). Iată ce ne spune şi sfântul Paul: "Fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi, printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu" (1Cor 1,26-29).
Deci, în urma respingerii Fiului său de către o bună parte dintre iudei, Dumnezeu şi-a format un nou popor, o nouă vie, Biserica, care este şi va fi compusă din oameni din toate popoarele lumii, oameni, care asemenea mlădiţelor de vie, vor fi "altoiţi pe viţa rănită Cristos" (In 15,5), vor fi udaţi de sângele său şi hrăniţi cu trupul şi cuvântul său (cf. In 6,55), oameni pe care i-a făcut părtaşi de preoţia, profeţia şi regalitatea sa veşnică din ceruri (cf. Mt 19, 28; 1Pt 2,9), daruri care au fost făgăduite din străvechi (cf. Num 11, 26-29; Ioel 2,28-32).
"Via Domnului", începută cu Abraham, crescută un timp în Egipt, mutată în Canaan, adăugată cu alte ramuri păgâne, altoită şi desăvârşită în rănile lui Isus la cruce, după un timp de probă şi de rodire pe pământ, rodire care să confirme reuşita altoirii în Cristos, va fi mutată definitiv la a doua venire a lui Cristos în "Grădina Paradisului" (cf. In 14,3; 17,24), pentru a da vinul cel nou lui Isus (cf. Lc 22,18).
Secretul aducerii de roade vrednice de altoirea noastră în Cristos constă în identificarea noastră cu Isus cel iubitor, cel ascultător, cel slujitor, cel jertfitor pentru alţii. Rodirea spirituală trece întotdeauna prin identificarea cu Isus în aceste circumstanţe. Cine uită aceasta în ziua judecăţii va fi dezamăgit.
Sfântul Paul, conştient că adevăratul Israel, că adevărata vie sunt creştinii, îi îndeamnă pe creştini la o trăire intensă după exemplul lui Isus, pentru ca şi alte mlădiţe din Israel şi dintre neamurile păgâne să se lase altoite pe viţa cea adevărată, în rănile lui Isus de la cruce. Fiecare să-şi folosească darurile primite pentru a aduce roade bune, adică pentru a câştiga noi suflete. "În rest, fraţilor, gândiţi-vă la acestea: cele adevărate, cele demne, cele drepte, cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă, ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Fil 4,8-9).
O ceartă ivită între două surori creştine, Evodia şi Sintichia, ceartă care a tulburat pentru un moment comunitatea din Filipi, îi oferă lui Paul ocazia să ne amintească tuturor chemările lui Cristos de a rodi: prin a rămâne tari în Domnul; prin a fi cu un gând în Domnul; prin a ne bucura totdeauna în Domnul; prin a ne manifesta blândeţea Domnului faţă de toţi oamenii; prin a ne pune toate îngrijorările noastre în mâna lui Dumnezeu prin rugăciune; prin a avea mereu gândurile ocupate cu ceea ce este bun şi sfânt şi prin a ne lăsa stăpâniţi în toate de Cristos, ţelul şi idealul nostru (cf. Fil 4,2-9).
Deci putem evita gândurile şi purtările rele ale lucrătorilor răi şi a celor două surori certăreţe din lecturile biblice de astăzi, cultivând gândurile cele bune inspirate de Isus şi de apostolii săi. Să ne folosim de Filipeni 4,8 ca de o sită şi să ne întrebăm mereu dacă ceea ce ne ocupă mintea în orice moment este adevărat, este bun, este curat, este vrednic de iubit, este ziditor? Gândurile astfel filtrate şi curăţate vor rodi în noi fapte bune, vor atrage oameni la împărăţia cerurilor, ne vor aduce nu numai pacea lui Dumnezeu, dar ni-l vor aduce şi pe însuşi Dumnezeul păcii în viaţa noastră (cf. Fil 4,9).
Pr. Ioan Lungu
