Ez 18,25-28; Ps 25; Fil 2,1-11 (2,1-5); Mt 21,28-32
"Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc, iar ele mă urmează" (In 10,27).
Isus tocmai venise din Galileea Neamurilor în Iudeea, din ţinutul oilor fără păstori în ţinutul oilor cu păstori falşi, pentru a-şi împlini misiunea de Mesia şi de Mântuitor. De la ieşirea din Egipt, poporul evreu a fost comparat adesea cu viţa de vie cea roditoare şi cu smochinul dulce şi plăcut (cf.1Rg 4,25; 2Rg 18,31; Is 36,16; Mih 4,4; Zah 3,10), ale cărui multe seminţe simboliza mulţimea celor credincioşi. Între timp delăsarea religioasă, influenţa popoarelor păgâne şi idolilor lor, au făcut ca Israelul să devină ca o vie sălbatică cu struguri acri şi ca un smochin plin de frunze şi fără rod. Poporul avea neapărată nevoie de convertire pentru a nu deveni lepădat de Dumnezeu, dar profeţii trimişi la el de Dumnezeu au fost lepădaţi şi chiar ucişi, ultimul dintre ei fiind Ioan Botezătorul. Singurii care au rămas sensibili la chemarea lui Dumnezeu la convertire au fost oamenii săraci din popor şi păcătoşii publici, dar aceştia erau dispreţuiţi de elita religioasă a preoţimii, cărturarilor şi fariseilor, care făcuse din cultul public şi religios o afacere personală.
Revenit în templu după ce nu a găsit găzduire în Ierusalim, Isus a fost luat la întrebări cu privire la autoritatea lui de a face curăţirea templului şi minuni. Deşi din dialogul purtat cu ei despre activitatea lui Ioan Botezătorul Isus pare să nu le răspundă, le va răspunde totuşi. Prin întrebarea sa, Domnul îi face să înţeleagă că ei nu-i pot recunoaşte autoritatea, pentru că nu au recunoscut nici misiunea lui Ioan. Asemeni celui de-al doilea fiu dintr-o altă parabolă (cf. Lc 15,29), preoţii de seamă şi bătrânii poporului declarau cu tot dinadinsul că împlineau voia lui Dumnezeu, însă pentru ei aceasta era o literă moartă (cf. Tit 1,16). Alţii, dimpotrivă, odinioară răzvrătiţi, păcătoşi care au recunoscut starea lor, s-au căit la glasul lui Ioan şi apoi au împlinit această voie, venind la Isus ca să-i vindece (cf. In 12,40).
Prin parabola celor doi fii (cf. Mt 21,28-32), Isus face o mustrare severă la adresa preoţilor cei mai de seamă şi a bătrânilor poporului, pentru eşecul acestora de a da curs chemării lui Ioan la pocăinţă şi credinţă. Este vorba despre un om care avea doi fii, pe care i-a rugat să lucreze în via sa. Unul a refuzat, dar până la urmă s-a răzgândit şi s-a dus. În schimb celălalt, deşi s-a învoit imediat să se ducă, în realitate nu s-a dus. Când au fost întrebaţi care dintre cei doi fii a făcut voia tatălui său, conducătorii religioşi s-au osândit pe ei înşişi, fără să-şi dea seama, spunând: "Cel dintâi".
Domnul însuşi a tălmăcit pilda, spunând că vameşii şi prostituatele erau aidoma primului fiu. Aceştia nu au făcut caz, la început, că îl vor asculta pe Ioan Botezătorul, dar în cele din urmă s-au pocăit şi au crezut în Isus. În schimb, conducătorii religioşi erau ca fiul al doilea. Cu gura ei aprobau propovăduirea lui Ioan, dar niciodată nu şi-au mărturisit păcatele şi nu şi-au pus încrederea în Mântuitorul. De aceea, păcătoşii cei mai răi au intrat în împărăţia lui Dumnezeu, în vreme ce conducătorii religioşi, plini de sine şi îngâmfaţi, au rămas afară. La fel este şi în ziua de astăzi. Oameni cărora nu le este ruşine să se numească păcătoşi primesc evanghelia, mai degrabă decât cei acoperiţi cu o pojghiţă subţire de falsă pioşenie.
Oare cine sunt cei doi fii? Sfântul Paul, vorbind despre iudei şi păgâni, spune: "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar" (Rom 3,10-12). Bine ar fi fost ca cei doi fii să fi spus: Da! şi să facă. Dar unul spune nu, şi apoi merge, iar celălalt rosteşte un da mincinos. Şi nouă unuia fiecăruia ni s-a întâmplat la fel, să fim unul sau altul din aceşti doi fii, de aceea să fim reţinuţi în a emite judecăţi, căci ne judecăm pe noi înşine. Adevărul este: "Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui" (Ier 17,9-10). Aceasta este problema lui Dumnezeu cu noi, nu are copii buni în lumea aceasta. Dumnezeu nu trebuie slujit numai din vârful limbii, ci cu fapta, cu viaţa.
"Poporul acesta mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de mine" (Ier 29,13).
Cei care se convertesc şi se întorc la o viaţă de ascultare fac voia Tatălui (cf. Mt 21,31), cum au recunoscut şi marii preoţi.
Unde este fiul model? De ce n-a dat Isus un exemplu unui tată cu trei fii, în care unul să facă voia Tatălui? Isus a dat acest exemplu de un Fiu ascultător al Tatălui în persoana sa, despre care însuşi Dumnezeu Tată spune: "Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea mea: de el să ascultaţi" (Mt 17,5), iar Sfântul Paul spune astăzi: "El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce" (Fil 2,6-8). De aceea ceva mai sus, acelaşi Paul spune: "Faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget" (Fil 2,2)! Dumnezeu ne-a plasat pe noi în Cristos şi ne vede la fel, altfel ar fi greu de noi.
Dumnezeu are o relaţie cu cei din familia lui, el este Domn şi ceilalţi trebuie să asculte. Este un curent greşit care circulă astăzi în lumea creştină, care spune că omul creştin nu trebuie să mai facă nimic pentru că totul a fost făcut deja de Isus la cruce. Singurul lucru pe care trebuie să-l mai facă creştinul este să se încreadă în Domnul Isus şi până moare nu mai trebuie să facă nimic. Aici este pericolul mântuirii ieftine sugerată de diavol, ca şi scurtătura oferită lui Isus şi apoi urmaşilor săi, fără să mai treacă pe la cruce (cf. Mt 4,3-9) şi mulţi o urmează. Aceşti oameni cred în Cristos fără să mai schimbe nimic în viaţa lor, calcă poruncile la fel ca înainte de a deveni creştini în Cristos, căci îşi zic că toate păcatele lor trecute prezente şi viitoare au fost aruncate asupra lui Cristos şi de aceea nimeni nu-i mai judecă. Nu te mai costă nimic, zic aceşti înşelaţi, o să ajungi în cer nu pentru ceea ce ai făcut tu, ci pentru ceea ce a făcut Isus la cruce. Este adevărat că vom merge în cer pentru ceea ce a făcut Isus la cruce pentru noi, dar asta nu înseamnă că putem trăi după legea păcatului. Acestor oameni dacă le spui să facă ceva, îţi răspund repede: "mântuirea este prin credinţă, nu prin fapte" (Ef 2,9; Iac 2,24). Dar adevărul este: "Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate şi judecată, acela îşi va face sufletul să trăiască. Pentru că a văzut şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri" (Ez 18,27-28). "Cine spune că este al lui Isus Cristos trebuie să trăiască şi el cum a trăit Cristos" (1In 2,6).
Care din cei doi fii a făcut voia Tatălui? Cel care deşi a spus nu, s-a dus în vie. Răspunsul la chemarea lui Dumnezeu nu se dă cu buzele, ci cu viaţa. Ascultarea de voinţa lui Dumnezeu nu se măsoară în ceea ce zici, ci în ceea ce faci. Naşterea din nou este ceea ce produce un nou fel de comportament. Creştinismul nu este numai un crez, cât mai ales un mod nou de a-ţi trăi viaţa. Ceea ce spunem cu gura nu are nici o valoare, dacă nu este acoperit cu viaţa. Este acest pericol al mântuirii ieftine, l-a costat pe Isus, pe mine nu mă mai costă nimic. Iată reproşul Domnului: "De ce-mi ziceţi: «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce spun eu?" (Lc 6,46). Mesajul pildei celor doi fii este că ascultarea de Tatăl este esenţială pentru mântuire, căci ascultător până la moartea pe cruce s-a făcut şi Mântuitorul (cf. Fil 2,8). De aceea nu i-a putut mântui pe farisei, căci cu viaţa erau departe de Dumnezeu nu l-au recunoscut pe Dumnezeu, nu trăiau cu Dumnezeu, nu erau în Dumnezeu, erau străini de Dumnezeu.
Iată nişte texte biblice care ne arată că ascultarea este esenţială pentru mântuire, ea fiind mai mare decât jertfa: "Nu oricine-mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în numele tău? N-am scos noi draci în numele tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»" (Mt 7,21-23). "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!" (Mt 28,19-20). Nu să creadă, ci să facă voinţa lui Dumnezeu, căci diavolii cred şi se cutremură (cf. Iac 2,19). Numai "nebunul spune în inima lui: Nu este Dumnezeu" (Ps 14,1; 53,1). Numai fariseii şi cărturarii nu vedeau din minunile şi semnele lui Isus că el este Fiul lui Dumnezeu. De aceea Isus li se adresează cu: "Nebuni şi orbi" (Mt 23,17.19). Orice om normal ştie că este un Dumnezeu, dar asta nu mântuieşte.
Dumnezeu este o evidenţă prea clară, de aceea în crezul evreului nu se spune să crezi, ci să-l iubeşti şi să-i împlineşti poruncile (Dt 4,4-7). Dacă celelalte religii spun: "Să crezi că este un Dumnezeu", religia creştină spune: "Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să-i împlineşti poruncile. Să ştii că este un Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni, ci să-i faci voinţa, da; să ai o relaţie corectă de dragoste cu Dumnezeu, da. Dacă voim să ne mântuim, să ne integrăm în lumea lui Dumnezeu, să-l iubim pe Dumnezeu, să facem voinţa lui Dumnezeu şi să lucrăm împreună cu Dumnezeu. "Tăierea împrejur nu este nimic, şi ne-tăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu" (1Cor 7,19).
Iată câteva versete din Evanghelia după Sfântul Ioan, unde Isus pune accentul pe faptele credinţei: "Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele" (In 14,15). "Cine are poruncile mele şi le păzeşte acela mă iubeşte; şi cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu. Eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui" (In 14,21). "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu, şi Tatăl meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele. Şi Cuvântul pe care-l auziţi nu este al meu, ci al Tatălui, care m-a trimis" (In 14,23-24). "Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în dragostea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în dragostea lui" (In 15,10). "Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc eu" (In 15,14). Că ascultăm de Dumnezeu nu facem o mare ispravă, căci toată creaţia ascultă de el. De aceea, Isus ne zice: "Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: "Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem" (Lc 17,10).
Astăzi este a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului (ZMMR) şi Biserica ne cere să lucrăm în via sa, primindu-i pe migranţi şi refugiaţi. Evreii flămânzi au fost migranţi în Egipt unde un faraon bun i-a primit şi le-a dat ţinutul Goşen (cf. Gen 47,6). Isus prigonit de Irod a fost şi a fost refugiat în Egipt, unde a fost primit şi adăpostit (cf. Mt 2,14-14). Evreii aveau chiar o lege care spunea: "Să nu chinuieşti pe străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului" (Ex 22,21). Asemenea evreilor şi a lui Isus Cristos, migranţii şi refugiaţii au fost constrânşi să fugă" (cf. Mt 2,13-15.19-23). Pe feţele lor suntem chemaţi să recunoaştem faţa lui Cristos înfometat, însetat, gol, bolnav, străin şi închis care ne interpelează (cf. Mt 25,31-46). Dacă-l recunoaştem, noi vom fi cei care-i vom mulţumi pentru că l-am putut întâlni, iubi şi sluji. Isus ne spune: "Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice" (Lc 16,9). Patru verbe marcau mesajul din 2018: a primi, a proteja, a promova şi a integra. La acestea, spunea Papa Francisc în mesajul de anul acesta 2020, pentru a crea un "decalog" a mai adăugat şase perechi de verbe cărora le corespund acţiuni foarte concrete, în care oamenii trebuie: 1. Să cunoască pentru a înţelege; 2. Să se apropie pentru a ajuta; 3. Să asculte pentru a se împăca; 4. Să împartă pentru a creşte; 5. Să implice pentru a promova; 6. Să colaboreze pentru a construi.
Înainte de vreme faptul de a lucra în via Domnului şi de a avea grijă de cei aflaţi în dificultate nu prea era înţeles. Iată ce ne spune şi Sfântul Paul: "Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni, el ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care l-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. Adevărat este cuvântul acesta şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni! Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, şi să nu stea neroditori" (Tit 3,3-8.14).
Care a fost fiul care a făcut voia tatălui, cel care a spus că merge sau cel care a mers să lucreze în vie? Dacă nu vom lucra în via Tatălui, în evanghelizare, în vestirea mântuirii prin Cristos, în primirea migranţilor şi a refugiaţilor, va fi greu de noi. Cine este lucrător în via Domnului din casa noastră, sau din Biserica noastră? Cine se ocupă la voi de evanghelizare, de catehizare, de primirea străinilor migranţi sau refugiaţi, de tineri, de copii, de cor, de ordine şi curăţenie? Dacă poţi să spui: Eu sunt, este cel mai frumos răspuns înaintea lui Dumnezeu, pentru că singurul care a împlinit voia tatălui său, a fost cel care s-a dus să facă! Să fim cei dintâi în fapte bune, acest lucru este de folos (cf. Tit 3,8).
Cu Dumnezeu ne familiarizăm când lucrăm cot la cot cu el, iar cea mai mare lucrare este mântuirea oamenilor (cf. 1Tim 2,4). Evrei nu l-au cunoscut şi nu l-au primit pe Dumnezeu (cf. In 1,11.26) pentru că demult nu mai lucrau cu el. Numai cel care se smereşte cu el, lucrează cu el, plânge cu el, umblă cu el, se roagă cu Dumnezeu, suferă cu el, doarme cu el, mănâncă cu el, numai acela îl cunoaşte pe Dumnezeu. Un om avea doi fii. În care categorie ne aflăm prin ceea ce facem? Ajută-ne, Doamne, să ne aflăm în Cristos fim din cei care mergem şi lucrăm în via tatălui, spunând cu Isus: "Mâncarea mea este să fac voia Tatălui (cf. In 4,34)! Dea Dumnezeu să ne aflăm în Cristos singurul lui Fiu preaiubit, care tot ce a gândit, tot ceea ce a vorbit, tot ceea ce a făcut, a fost să facă voia Tatălui. Nu-i suficient să crezi în Dumnezeu, trebuie să-l iubeşti, să-l slujeşti, să-i împlineşti poruncile şi să-i faci voia.
Psalmistul astăzi îşi are privirea îndreptată mai ales înspre "rămăşiţa" credincioasă şi înspre credincioşi în general. "Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele" (Ps 25,5)! Dar Domnul Dumnezeu nu-şi descoperă gândurile şi nu-şi face înţeles Cuvântul său decât acelora care sunt dispuşi să i se supună. Iată de ce domneşte atâta ignoranţă în creştinătate şi iată de ce, atât de des, aceasta este chiar şi în sufletele noastre. Să fim dispuşi să ne supunem voinţei lui Dumnezeu, ca să primim călăuzirea, adevărul, învăţătura şi mântuirea lui. "Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc, iar ele mă urmează" (In 10,27). Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 26-a de peste an
