Marţi, 4 februarie 2014, în Aula "Ioan Paul al II-lea" a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2014 despre tema S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9). Au intervenit: cardinalul Robert Sarah, preşedinte al Consiliului Pontifical "Cor Unum"; Mons. Giampietro Dal Toso, secretar al Consiliului Pontifical "Cor Unum"; Mons. Segundo Tejado Muñoz, subsecretar al aceluiaşi consiliu pontifical; soţii Davide Dotta şi Anna Zumbo, misionari în Haiti. Publicăm în continuare intervenţia preşedintelui, cardinalul Robert Sarah.
* * *
Dragi prieteni,
Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră la obişnuita prezentare a Mesajului pentru Postul Mare al Sfântului Părinte şi, îndeosebi, salut perechea de soţi Anna Zumbo şi Davide Dotta care, împreună cu copiii lor Iona şi Tobia, au trăit de puţin vreme o importantă experienţă de caritate în Haiti, lovită în 2010 de un cutremur care a cauzat peste 220 de mii de morţi şi a implicat în ansamblu 3 milioane de persoane şi pe care eu însumi o voi vizita din nou în luna martie pentru a inaugura o şcoală pe care am finanţat-o în numele Sfântului Părinte ca semn al prezenţei sale şi al încurajării sale faţă de acele populaţii.
Suntem deosebit de fericiţi să putem prezenta astăzi presei şi întregii lumi Mesajul pentru Postul Mare, dedicat anul acesta temei sărăciei şi intitulat în mod semnificativ: "S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa" (cf. 2Cor 8,9). Este un mesaj extraordinar, prin care papa Francisc vrea să ne conducă pe parcursul Postului Mare, pentru că să fie trăit de toată Biserica în mod deplin şi conştient cu privire angajarea pe care fiecare botezat şi fiecare păstor trebuie s-o aibă faţă de cei săraci.
Textul mesajului pentru Postul Mare din acest an este concentrat pe sărăcie şi pe sărăcia lui Cristos în mod deosebit. Aşa cum ştiţi, acest concept de sărăcie este foarte îndrăgit de papa Francisc, care de la începutul pontificatului său a voit să pună o emfază deosebită asupra acestei dimensiuni a vieţii creştinului. Reafirmând din nou această atitudine a sărăciei creştine, ne ajută să desfăşurăm un parcurs pentru o înţelegere mai profundă a "sărăciei".
De fapt, viziunea creştină despre sărăcie nu este aceeaşi care guvernează simţirea comună. Prea des se consideră sărăcia pur şi simplu în dimensiunea sa sociologică şi se înţelege ca lipsă de bunuri. În afară de asta, conceptul de "Biserică săracă pentru cei săraci" este adesea evocat ca formă de contestare la adresa Bisericii, din păcate opunând şi o Biserică a săracilor, o Biserică bună, o Biserică ce face binele, o Biserică a cărei misiune principală ar fi aceea a promovării sociale, unei Biserici a predicării şi a adevărului, unei Biserici dedicate rugăciunii şi apărării învăţăturii şi a moralei.
Sunt foarte recunoscător papei Francisc care ne duce din nou la o viziune integrală a sărăciei. Prima referinţă pentru un creştin ca să înţeleagă sărăcia este de fapt Cristos, care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa. Aşa afirmă titlul mesajului nostru de astăzi, luat din Scrisoarea a doua către Corinteni. Alegerea sărăciei din partea lui Cristos ne sugerează că există o dimensiune pozitivă a sărăciei, care de altfel răsună şi în evanghelie, care îi proclamă fericiţi pe cei săraci. Este clar că în această dimensiune a sărăciei există un aspect de despuiere şi de renunţare. Dar acest lucru este posibil pentru că - citez din mesaj - adevărata "bogăţie a lui Isus este faptul de a fi Fiul".
Să nu credem că punem în ordine conştiinţele noastre burgheze - vrea să spună papa - denunţând lipsa de bunuri a altor sau denunţând sărăcia ca sistem. Sărăcia atinge profunzimea inimii umane: aşa cum Cristos a coborât de pe tronul său regesc pentru a împlini voinţa Tatălui şi astfel a veni în întâmpinarea fraţilor săi care au nevoie de mântuire, tot aşa creştinul intră într-o dinamică de sărăcie şi de dar, pentru că este bogat de faptul că este fiu al lui Dumnezeu.
Atunci când Biserica vorbeşte despre sărăcie nu vrea şi, după exemplul lui Cristos, nu poate deci să înţeleagă sărăcia conform celui care contestă existenţa sărăciei ca atare, pentru că ştie că sărăcia este obiectul unei alegeri precise, făcute din iubire faţă de Cristos şi faţă de fraţi.
De aceea Mesajul pentru Postul Mare pe care-l prezentăm astăzi se răspândeşte pe o distincţie importantă între sărăcie şi mizerie. Nu sărăcia, care este o atitudine evanghelică, ci mizeria vrem s-o combatem. Nu trebuie reafirmat că aceasta a fost mărturia Bisericii încă de la începutul existenţei sale, atunci când prima comunitate creştină venea în mod reciproc în ajutorul nevoilor membrilor comunităţii însăşi. Istoria Bisericii este plină de exemple de persoane care - din iubire faţă de Cristos sărac - au ales sărăcia pentru a combate mizeria. Dicasterul nostru Cor unum, care urmăreşte organismele catolice care se dedică slujirii carităţii ştie că în toată lumea Biserica este apreciată pentru această mărturie a persoanelor concrete care, nu pentru o ideologie şi nu în numele unei lumi făcute după chipul şi asemănarea noastre, ci din iubire faţă de Cristos plătesc personal pentru a înfrunta mizeria umană.
Sfântul Părinte în discursul său enumeră trei tipuri de mizerie: mizeria materială, mizeria morală şi mizeria spirituală. Prima "îi atinge pe cei care trăiesc într-o condiţie nedemnă de persoana umană... În faţa acestei mizerii, Biserica oferă slujirea sa, diakonia sa, pentru a merge în întâmpinarea nevoilor şi a vindeca aceste răni care desfigurează faţa omenirii".
Mizeria morală "constă în a deveni sclavi ai viciului şi ai păcatului". Această "formă de mizerie, care este şi motiv de ruinare economică, se leagă mereu cu mizeria spirituală, care ne loveşte atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu şi refuzăm iubirea sa". Cu câteva paragrafe înainte papa arată chiar că "există o singură mizerie adevărată: de a nu trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai Cristos".
"Evanghelia", scrie papa, "este adevăratul antidot împotriva mizeriei spirituale".
Cred că tocmai această viziune amplă despre sărăcie, despre mizeri, şi prin urmare despre ajutorul pe care Biserica îl oferă omului, ne ajută şi la o viziune mai completă despre cine este omul şi despre nevoile sale, fără a cădea într-un reducţionism antropologic care pretinde că rezolvă problemele persoanei numai pentru că a rezolvat problemele bunăstării sale fizice şi materiale.
Pe de altă parte, papa Francisc nu este nou în această viziune profundă, pe care ne-a comunicat-o şi în exortaţia apostolică Evangelii gaudium. Citez nr. 200:
"Din moment ce această exortaţie este adresată membrilor Bisericii Catolice, doresc să afirm cu durere că discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenţie spirituală. Imensa majoritate a săracilor are o specială deschidere la credinţă; au nevoie de Dumnezeu şi nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, cuvântul său, celebrarea sacramentelor şi propunerea unui drum de creştere şi de maturizare în credinţă. Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o atenţie religioasă privilegiată şi prioritară".
Cu toţii înţelegem că această frază este centrală tocmai pentru a nu transforma Biserica în acel ONG despre care papa Francisc le vorbea părinţilor cardinali în prima sa sfântă Liturghie ca pontif. Vai dacă privirea noastră spre cel care este în nevoie ar face abstracţie de acea mizerie spirituală care adesea se cuibăreşte în inima omului şi-l face să sufere profund, chiar dacă are la dispoziţie multe bunuri materiale. Vai dacă Biserica n-ar vedea tocmai în aceste răni profunde ale inimii care vin din lipsa lui Dumnezeu şi a cunoaşterii iubirii sale de Tată originea oricărei suferinţe şi, aşadar, prima misiunea pe care Dumnezeu i-o încredinţează ca s-o îndeplinească. Vai pentru asta dacă Biserică săracă ar însemna numai o Biserică fără bunuri materiale.
Dar dacă vrem să percepem în mod deplin mesajul papei Francisc, trebuie să-l declinăm în valenţa sa antropologică. Omul prin natură este fiu al lui Dumnezeu. Aceasta este bogăţia sa! Marele păcat al culturii moderne este că s-a gândit la un om fericit fără Dumnezeu, negând astfel ceea ce există mai profund în inima sa, adică legătura sa existenţială cu un Tată care-i dă viaţa. Şi aici văd o mare continuitate a magisteriului acestui pontif cu Benedict al XVI-lea, care a indicat în mai multe rânduri, şi probabil se poate spune că a făcut din această denunţare a lipsei lui Dumnezeu în cultura modernă inima magisteriului său. Aşa cum este un delict a-l priva pe sărac de prezenţa lui Dumnezeu, tot aşa este un delict a-l considera pe om şi a-l face să trăiască pe om ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, a nega caracterul de creatură, deci apartenenţa profundă, filiaţia omului faţă de Dumnezeu. Îi mulţumesc papei Francisc care a voit să ne amintească acest aspect profund care trebuie să însufleţească viziunea noastre despre persoane, deci despre ajutorul pe care trebuie să-l prestăm. De aceea, opera de dezvoltare nu poate fi aceea de a provoca noi nevoi induse, ci de a lua în serios ce anume este persoana.
Pe de altă parte, nu este chiar în natura Postului Mare că gândul la fratele aflat în nevoie provine tocmai dintr-un timp de deschidere mai mare şi contemplare a acţiunii lui Dumnezeu?
De aceea mulţumesc pentru atenţia pe care veţi vrea s-o rezervaţi acestui mesaj şi răspândirii sale, pentru a face în aşa fel încât toţi să învăţăm să privim la sărăcia lui Cristos şi, mai ales în Biserică, să ne căsătorim cu această sărăcie pentru a privi la celălalt cu înşişi ochii lui Cristos. Vă mulţumesc.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
