Teza "descreşterii" şi Doctrina socială a Bisericii
de Stefano Zamagni*
ROMA, joi, 5 mai 2011 (ZENIT.org).- Propunerea descreşterii fericite are un precedent ilustru: teoria statului staţionar pentru prima dată elaborată de marele filosof şi economist englez J. S. Mill, care a trăit la jumătatea secolului al XIX-lea. Mill a vorbit de statul staţionar pentru a semnifica situaţia în care taxa de creştere netă a economiei este egală cu zero. Succesiv, alţi economişti şi gânditori au formulat ipoteze analoge. Amintesc, printre alţii, pe Nicholas Georgescu Roegen cu programul lui de "bioeconomie", avansat în anii '70. Nu trebuie să ne mirăm, deci, dacă din când în când, preocuparea pentru sustenabilitate şi frica faţă de viitor împing cercetătorii din diferite orizonturi culturale (de ex. J. S. Mill era un mare liberal) să avanseze propuneri ca cea a descreşterii fericite.
Poziţia Doctrinei Sociale a Bisericii (DSC) se detaşează şi se diferenţiază de aceasta din urmă, nu atât pe planul diagnozei - multe puncte care sunt împărtăşite şi deja acceptate de toţi - cât mai ales pe cel al terapiei. Pentru a rămâne în sfera metaforei medicale, am putea spune: există o boală serioasă, dar în loc să se încerce să fie tratată de la rădăcină - aşa cum desigur este posibil, chiar dacă dificil - ne resemnăm la (chiar dacă mai mult sau mai puţin lentă) eutanasierea pacientului.
De ce Doctrina socială a Bisericii nu acceptă teza Descreşterii
Doctrina Socială a Bisericii nu acceptă - nici nu ar putea să facă acest lucru - o atare perspectivă a discursului. Să vedem de ce. În primul rând, pentru că trebuie precizat că conceptul de dezvoltare are puţin de-a face cu cel al creşterii. Etimologic vorbind, dezvoltarea înseamnă "eliberarea de încurcături, adică de constrângerile" care limitează libertatea persoanei şi a agregaţilor sociale în care aceasta se exprimă. Această noţiune de dezvoltare a fost pe deplin formulată în epoca umanismului civil (secolul al XV-lea) şi decisivă, în acest sens, a fost contribuţia Şcolii de gândire franciscane: a căuta căile de dezvoltare înseamnă a iubi libertatea. Trei sunt dimensiunile dezvoltării umane, tot atâtea câte sunt şi dimensiunile libertăţii: dimensiunea cantitativ-materială, căreia îi corespunde libertatea de la; cea socio-relaţională, căreia îi corespunde libertatea de a; cea spirituală, căreia îi corespunde libertatea pentru.
Nu este sigur că eliminând creşterea (cantitativă) se va avea o dezvoltare (calitativă)
În condiţiile actuale, este totuşi adevărat că dimensiunea cantitativ-materială acţionează asupra celorlalte două, dar aceasta nu legitimează deloc concluzia că, reducând (sau anulând) creşterea - care priveşte tocmai dimensiunea cantitativ-materială - s-ar favoriza avansarea celorlalte două dimensiuni. Mai mult încă, se poate demonstra - dar nu este locul aici - că adevărat este contrariul. Iată de ce Doctrina Socială a Bisericii (şi mai ales Caritas in Veritate), vorbeşte de dezvoltare umană integrală, de o dezvoltare, adică, care trebuie să ţină în armonie şi echilibru mutual cele trei dimensiuni amintite mai sus. Aceasta se realizează cu ajutorul unei mutări a compoziţiei - şi nu a nivelului - coşului bunurilor de consum: mai puţine bunuri materiale, mai multe bunuri relaţionale şi mai multe bunuri nemateriale. Este posibil acest lucru? Desigur că este, aşa cum sfera studiilor de economie civilă de mai mult timp încearcă să demonstreze.
Nu Descreşterea, ci Economia civilă
Antidotul, deci, actualului model consumist - dintotdeauna condamnat de Doctrina Socială a Bisericii - nu este descreşterea, cât mai ales economia civilă - un program de cercetare şi de gândire tipic italian, care a fost dominant în Europa până la jumătatea secolului al XVII-lea, iar de atunci a fost întunecat de programul de cercetare a economiei politice. Să observăm diferenţele: în vreme ce economia civilă este finalizată binelui comun, economia politică punctează mai ales spre binele total. Acolo unde aceasta din urmă crede că poate rezolva problemele sferei economico-sociale sprijinindu-se pe principiile schimbului de bunuri echivalente şi pe redistribuirea din partea Statului, economia civilă adaugă acestor două principii pe cel de reciprocitate, care este exigenţa practică a fraternităţii. Marea noutate a Enciclicii Caritas in Veritate este cea de a fi restituit fraternităţii (cf. cap. III) acel rol central în sfera economicului pe care Revoluţia Franceză şi utilitarismul lui Bentham îl eliminaseră complet. Tocmai din acest motiv, Caritas in Veritate primeşte atenţie şi consensuri până acum neînregistrate de o enciclică aproape peste tot, începând cu America de Nord.
Comerţul nu trebuie demonizat, ci trebuie umanizat
Oricât de paradoxală poate apărea, teza descreşterii se limitează să pună semnul minus paradigmei economiei politice, dar nu constituie depăşirea ei: tocmai din acest motiv, nu poate fi reţinută ca putând rezolva multele şi gravele probleme care tulbură societăţile noastre. Dacă se continuă să se demonizeze comerţul, aceasta va deveni cu adevărat un infern. Provocarea, în schimb, este cea a umanizării lui. Doctrina Socială a Bisericii nu va putea niciodată să accepte regresiuni de nici un fel: cei care cultivă concepţia timpului ca şi kairos, şi nu kronos, ştiu că dificultăţile se depăşesc schimbând direcţia de privire asupra realităţii - aşa cum ne aminteşte celebra frază a Sf. Francisc - şi nu prin operaţii care ar reconduce înapoi acele/indicatoarele istoriei. Dacă se poate înţelege ispita reîntoarcerii la "cele vechi", nu o poate justifica, desigur, cel care - ca şi Doctrina Socială a Bisericii - acceptă în totalitate o antropologie personalistă care, în vreme ce refuză individualismul, nu poate îmbrăţişa partea opusă, cea a comunitarismului. În ambele cazuri, rezultatul final ar fi într-adevăr nihilismul. Ne dorim ca cei care, în bună credinţă se luptă pentru descreşterea fericită, să ajungă să înţeleagă punctul aici clarificat, chiar dacă pe scurt.
* Stefano Zamagni este profesor ordinar de Economie Politică la Universitatea din Bologna.
Traducere după Zenit.org de pr. Damian Pătraşcu
