Profunda criză financiară care s-a manifestat în toamna trecută şi încă este greu de evaluat gravitatea dezvoltărilor ei economice şi sociale poate să fie ocazie pozitivă pentru a regândi stabilitatea globală a economiei şi a finanţelor. În această direcţie este iniţiativa apreciabilă a Guvernului italian de a insera, pentru prima dată, printre etapele apropiatului G8 care va avea loc în luna iulie 2009, şi un summit social al aceluiaşi G8, care s-a deschis duminică 29 martie 2009.
În mod deosebit, merită o consideraţie atentă tema aleasă pentru acest summit social: "Dimensiunea umană a crizei: a avea grijă de persoană, a porni din nou de la persoană". Asta pentru că, dacă zdruncinarea finanţelor se reverberează în definitiv asupra sistemului economic, deci asupra persoanelor concrete inserate în domeniul lor familiar, nici reacţia nu poate să vină decât de la persoanele concrete.
Asta înseamnă a avea grijă de persoană salvgardând demnitatea sa cu adaptarea sistemelor de welfare; a porni din nou de la persoană creând condiţiile pentru naşterea de noi oportunităţi de muncă. Acestea sunt teme care sunt îndrăgite de Biserică şi care sunt în centrul învăţăturii sale sociale.
La rădăcina doctrinei sociale găsim principiul demnităţii persoanei. El derivă din faptul că persoana umană ca centru şi culme a tot ceea ce există pe pământ este scopul tuturor instituţiilor sociale. De aceea, respectarea persoanei umane este ca un pilastru fundamental pentru structurarea societăţii însăşi, societatea având în întregime ca scop persoana (cf. Compendiul de doctrină socială a Bisericii, capitolul al treilea).
Deci, în timpuri de turbulenţe economice, trebuie întărite şi reînnoite sistemele de protecţie socială a persoanei umane, pentru ca ea să se poată bucura de drepturile sale fundamentale puse în pericol chiar de turbulenţe. În acest scop, confruntarea între diferitele măsuri demarate de diferitele sisteme de securitate socială va fi desigur de mare utilitate şi va putea să devină sursă de politici sociale naţionale mai eficiente, adaptate circumstanţelor actuale dificile, fără a cădea în forme deformate de asistenţialism (cf. Centesimus annus, nr. 48).
Importanţa muncii, care este la originea doctrinei sociale moderne a Bisericii, oferă, apoi, un ulterior element de sintonie cu summit-ul aflat în program. Şi astăzi, munca este cheia problemei sociale devenită, în zilele noastre, problemă globală. De fapt, munca, recunoscută şi apreciată, este cheia pentru ca fiecare persoană să poată ieşi în mod posibil din sărăcie, care stă la pândă de acum pentru întregi categorii de familii care înainte de manifestarea crizei putea să se simtă în siguranţă.
Munca este cauza eficientă a dezvoltării. De la muncă trebuie pornit pentru a satisface necesitatea de a produce bunuri în cantitate suficientă, de calitate corespunzătoare, folosind în mod eficient resursele tehnice şi materiale. În definitiv, omul este protagonistul dezvoltării, nu banii şi tehnica, şi numai de al angajarea de muncă economia poate să repornească.
Dar Biserica poate să-şi aducă propria contribuţie pentru a găsi căi de ieşire din criză nu numai pe planul doctrinei, al ideilor. Apropierea structurilor ecleziale de persoane şi de familii, în mod special de săraci, poate să fie fructificată imaginând şi demarând în mod creativ sinergii cu iniţiativele promovate de aparatele politice, fie în domeniul welfare fie în cel al muncii.
Criza, aşa cum s-a spus, poate fi ocazie de a regândi stabilitatea sistemului economic şi financiar global, de a duce la capăt acea revizuire a lui guvernance global asupra căreia de mulţi ani, la diferite nivele, se raţionează. De altfel, necesitatea acestei revizuiri este evidenţiată de apariţia unor probleme născute odată cu globalizarea, printre care migraţiile, problema ambientală, cea fiscală; toate sunt probleme care nu găsesc suficiente platforme de confruntare la nivel global.
Pe planul principiilor inspiratoare a ceea ce s-ar putea defini o restaurare, dacă nu o refacere, a arhitecturii lui guvernance internaţionale, Biserica simte că poate să propună câteva, folosindu-se de experienţa ei în domeniul fraternităţii popoarelor şi naţiunilor. Primul dintre toate, acel bun comun universal, teoretizat de Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris. Dacă înţelegerea conceptului probabil că nu este imediată, în special în cadrul necreştin, pentru că el presupune o viziune universală care tinde să considere omenirea ca reunită într-o familie, fără o referinţă la el şi conceptele care sunt folosite de acum în cadrul internaţional, cum ar fi cel despre global public goods, nu pot fi percepute în sensul lor mai profund. Iată aşadar cuvintele din Pacem in terris pe care ne place să le amintim: "Unitatea familiei umane a existat în orice timp, de vreme ce ea are ca membri fiinţele umane care sunt toate egale prin demnitate naturală. Prin urmare, va exista mereu exigenţa obiectivă de realizare, în măsură suficientă, a binelui comun universal, adică a binelui comun al întregii familii umane" (nr. 69).
Pentru reexaminarea lui guvernance global va fi util, în afară de asta, să se reafirme că spiritul cooperării internaţionale în domeniul economic şi financiar şi al dezvoltării cere ca, mai presus de logica strictă a pieţei, să existe conştiinţa unei îndatoriri de solidaritate. De fapt, solidaritatea este centrală în reorganizarea ţesutului unei economii mondiale care, aşa cum demonstrează în negativ criza actuală, se intersectează tot mai mult.
Solidaritatea înseamnă şi a favoriza o participare mai mare la procesele decizionale atât ale guvernelor din ţările dezvoltate, cât şi ale celor în curs de dezvoltare, atât ale organizaţiilor internaţionale, cât şi ale societăţii civile în general.
În această perspectivă, în domeniul reorganizării lui guvernance în vederea unei lupte mai eficiente împotriva sărăciei, trebuie reafirmat şi principiul subsidiarităţii, graţie căruia este posibilă stimularea spiritului de iniţiativă, bază fundamentală a oricărei dezvoltări socio-economice, în înseşi ţările sărace, pentru ca la acestea să se poată privi nu ca la o problemă, ci ca la subiecţi şi protagonişti ai unui viitor nou şi mai uman pentru toată lumea (cf. Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 449).
În sfârşit, reformularea economiei globalizate din parte lui guvernance - care nu va trebui să neglijeze şi aspectele financiare şi fiscale, aşa cum se subliniază din mai multe părţi şi de mai mult timp - nu va avea baze solide dacă nu se va întemeia pe principiul responsabilităţii. Această responsabilitate pentru organismele internaţionale puse în fruntea ei se traduce în transparenţă, în accountability, în coerenţă şi coordonare între şi fie faţă de guverne, fie faţă de societatea civilă.
Tocmai în această lumină, este foarte bine a fi asociat la summit-ul social al G8 şi Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică şi Fondul monetar internaţional, de asemenea Organizaţia internaţională a muncii, şi că s-a făcut asta în mod substanţial şi în mod formal. Încredinţând responsabililor celor trei organisme misiunea de a trata, fiecare în perspectiva respectivelor instituţii, aspectele secundare umane şi sociale ale crizei financiare, este clară intenţia guvernului italian de a sublinia exigenţa de care nu se poate face abstracţie de a salvgarda coeziunea socială, care este o condiţie esenţială a siguranţei democratice şi misiune primară a fiecărui stat. Actuala criză economică şi financiară constituie, de fapt, o gravă ameninţare la adresa acestei coeziuni, din cauza dimensiunilor crescânde ale prăpastiei între bogaţi şi săraci din fiecare ţară, fie ea bogată sau săracă.
Aşadar, de aici necesitatea de confruntare şi studiu, la nivel global, de strategii în măsură să lupte împotriva sărăciei şi a excluderii sociale. Deci, pacea, chiar şi pacea socială, "îşi are fundamentul în ordinea raţională şi morală a societăţii... se fundamentează pe o concepţie corectă despre persoana umană şi cere construirea unei ordini după dreptate şi iubire" (Compendiul de doctrină socială a bisericii, nr. 494).
(Card. Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, în L'Osservatore Romano, 29 martie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
