În ultimul mesaj vă spuneam că o să revin cu ştiri. S-a întâmplat duminică 28 septembrie 2003. Am plecat spre Abidjan pentru că luni urma ca parohul să sosească din Italia. După ce am celebrat o primă sfântă Liturghie la Bouaké, am ajuns într-un sat, aflat în drum spre Abidjan, nu departe de Bouaké (25 km), şi, pentru că era duminică şi singur fiind pentru a asigura programul în parohie, m-am oprit aici să celebrez. Erau aproape 300 de persoane care mă aşteptau.
Rebelii aflaţi în acest sat mă cunoşteau foarte bine, dar, spre nefericirea mea, nu era prezent nici un şef. Doar nişte tineri teribilişti care voiau să joace pe durii. Pentru că am refuzat să rămân în barajul lor să-mi verifice maşina, spunând că sunt în întârziere şi că dacă au nevoie de mine mă găsesc la biserică (50-60 m), s-au înfuriat şi au venit să mă caute.
Eram deja în timpul slujbei când au ajuns şi cu focuri de armă automată m-au somat să ies afară. Am spus că nu pot, deoarece eram la altar. S-au înfuriat şi mai rău şi au început să tragă în aer, spunând că dacă nu ies au să tragă la întâmplare în mulţimea aflată în biserică. Deja copiii începuseră să plângă. Văzând cum stau lucrurile, am ieşit, îmbrăcat fiind cu hainele sfinte, am luat maşina şi m-am îndreptat spre post, spunându-le că ne vedem acolo. Toată această comedie a durat 45 min. Pentru că nici un şef nu era prezent, aceşti adolescenţi voiau să-şi facă de cap. Ceea ce am gândit eu era faptul că de fiecare dată când treceam, fiind prezent unul dintre şefi, nu aveam nici cea mai mică problemă, iar tinerii probabil bănuiau că erau aranjamente între noi, fără ca ei ştie. Ceea ce nu era deloc adevărat. Aşa că tinerii voiau în felul lor să-şi facă simţită puterea. O armă în mâna unui adolescent este mai mult decât o bună doză de drog: se crede cuceritorul lumii, iar sentimentul de frică de moarte nu-şi mai găseşte loc în inima lui.
După ce au verificat maşina şi au văzut că nu era nimic suspect, şi-au dat seama că nu merita osteneala.
Dar surpriză: cum credincioşii nu ştiau ce se întâmplă cu mine în post, au ieşit din biserică şi se îndreptau acum spre post. Aproape 300 de persoane ce se îndreaptă spre câţiva rebeli care poate nici nu aveau gloanţe să împuşte pe toată lumea, a făcut o impresie extraordinară. Văzându-i, rebelii m-au lăsat şi s-au îndreptat spre ei trăgând în aer. Eu am început să le fac semne să se oprească pentru că era mai bine să rezolvăm problema cu calm, evitând orice bravură. S-au oprit şi au aşteptat rezultatul.
Între timp, un şef aflat într-un alt post, auzind focurile de armă, a venit să vadă ce se întâmplă. Când a înţeles, a venit să-mi ceară scuze mie şi mulţimii aflate în stradă, motivând că cei ce făcuseră acest lucru erau nişte copii. Am înţeles cu toţii (parcă am fi avut altă posibilitate!) şi ne-am întors în biserică. Acum problema era că eu nu mă mai simţeam în stare să continui slujba. Când au aflat acest lucru, au venit să-mi spună să continui. Am continuat, dar nu eram eu cel care celebra, era un Altul.
Între imagini este şi această biserică.
Salutări tuturor! Rugaţi-vă şi pentru noi! Mulţumesc!
Pr. Adrian Stoica
