Căsătoria între botezaţi necredincioşi
O părere a Comisiei Teologice Internaţionale
de Serge-Thomas Bonini
secretar general al Comisiei Teologie Internaţionale
La sfârşitul ultimilor şase ani, Comisia Teologică Internaţională (CTI) a publicat un ultim document despre Reciprocitatea între credinţă şi sacramente în economia sacramentală. O parte relevantă a textului este dedicată unei probleme teologice ale cărei consecinţe pastorale nu sunt fără interes: valoarea sacramentală a căsătoriei botezaţilor necredincioşi. Departe de o abordare pur cazuistică, problema este inserată în cadrul teologi amplu al unui document a cărui intenţie fundamentală este să scoată în evidenţă legătura intrinsecă ce uneşte credinţa şi celebrarea sacramentelor. Este vorba de a evita atât o credinţă aşa de cerească ce se eliberează de viaţa eclezială şi de practica sacramentală cât şi o concepţie "magică" a sacramentelor, dezlegată de viaţa de credinţă.
Primele capitole ale documentului, sprijinindu-se pe izvoarele normative ale credinţei creştine, scot în evidenţă caracterul dialogul al întregii economii sacramentale a mântuirii şi a reciprocităţii vitale între credinţă şi sacramente. Credinţa ca răspuns, sub har, al omului la iniţiativa mântuitoare a lui Dumnezeu intră în însăşi structura actului sacramental. Acest lucru este valabil pentru fiecare din cele şapte sacramente ale Bisericii, deşi fiecare dintre ele se realizează într-un mod specific. CTI a tratat despre cele trei sacramente ale iniţierii creştine şi cazul foarte special al sacramentului căsătoriei (§ 135-182).
Urmând o schemă aplicată deja la celelalte sacramente contemplate, documentul începe prin a schiţa, pornind de la Scriptură şi de la Tradiţie, natura şi profilul sacramental al căsătoriei creştine (§ 135-182). După aceea, el se opreşte îndelung - aproape un sfert din document - asupra problemei teologice şi pastorale puse de căsătoria între "botezaţi necredincioşi" (nr. 143-182). Dat fiind că botezul este sacramentul credinţei, însăşi noţiunea de "botezaţi necredincioşi" este destul de paradoxală. Însă, este vorba de o situaţie de fapt, din păcate destul de larg răspândită. În faţa acestei situaţii, două erori pastorale trebuie evitate atunci când botezaţi necredincioşi cer să se căsătorească "în biserică". Prima este automatismul sacramental care, cu pretextul "teologic" că fiecare căsătorie între doi botezaţi este în sine sacramentală, face abstracţie totuşi de credinţa lor personală; ceea ce duce adesea la celebrări mincinoase şi mai puţin edificatoare. A doua este de a impune, ca şi cum Biserica ar fi o vamă, exigenţe elitiste şi excesive în privinţa gradului de credinţă cerut. "Pistometrul" - aparat pentru a măsura gradul de credinţă - încă n-a fost inventat! Mai degrabă revine păstorului să sufle pe jarul ascuns sub cenuşă.
Pentru a face lumină asupra acestei probleme, CTI prezintă coordonatele teologice ale problemei şi urmează un parcurs sistematic prin intermediul recentelor documente ecleziale, de la documentul CTI despre căsătorie (1971), în care problema era deja afirmată, până la învăţăturile ultimilor papi, fără a uita jurisprudenţa canonică (cf. § 146-165). Ei bine, acest parcurs tinde la o teză precisă pe care CTI o reia, o dezvoltă şi o apără: absenţa totală a credinţei personale face îndoielnică validitatea căsătoriei sacramentale în măsura în care ea poate să compromită intenţia minimală de a încheia o căsătorie naturală. De fapt, harul presupune natura şi căsătoria ca sacrament presupune existenţa căsătoriei "naturale" care este ridicată la o semnificaţie supranaturală şi la o cauzalitate de har. Aşadar dacă realitatea naturală dispare, sacramentul nu se poate realiza.
Or, CTI ia act de profundele schimbări culturale contemporane. Adevărul căsătoriei naturale este inseparabil de o antropologie fundamentală precisă - persoana ca fiinţă de comuniune, sacramentalitatea trupului uman sexuat... - care explică şi justifică toate caracteristicile care definesc căsătoria naturală: indisolubilitate, fidelitate, deschidere spre viaţă... Acest adevăr al persoanei umane este accesibil de drept la experienţa reflexivă a omului. Însă, în fapte, omul concret are nevoie adesea ca el să fie confirmat şi protejat de credinţă. Or, din declinul social al credinţei creştine şi din vreun alt factor rezultă că acest adevăr nu mai este astăzi o referinţă comună împărtăşită. Ba chiar, nu numai că el este respins de mulţi indivizi, însă diferite antropologii complet incompatibile cu această viziune despre om au impus predominarea lor în instituţiile culturale, juridice şi politice. Banalizarea divorţului, răspândirea unei mentalităţi contraceptive, ascunderea diferenţei sexuale, dar, în mod mai radical, şi concepţia despre sensul vieţii ca realizare individualistă de sine, contribuie la slăbirea în suflete a viziunii antropologice pe care se sprijină căsătoria naturală.
De aceea, atunci când dispare credinţa personală trăită (acest har care vindecă şi perfecţionează natura, ar spune sfântul Toma), este tot mai improbabil ca mirii să aibă intenţia de a face ceea ce Biserica intenţionează să facă atunci când ei celebrează căsătoria şi, prin urmare, este permis să se aibă îndoială cu privire la validitatea sacramentului celebrat în aceste condiţii. Desigur, nu trebuie subevaluată puterea minunată a naturii, care este în măsură să reziste în faţa atâtor deformări culturale. Forţa iubirii lor, frumuseţea atrăgătoare a vieţii de familie... adesea ne face pe noi cei care credem să întrevedem şi să dorim adevărul căsătoriei naturale. Rămâne faptul că perceperea acestui adevăr al căsătoriei este ameninţată atunci când nu este cultivată într-un ambient, personal şi comunitar, de credinţă trăită.
În ultimă analiză, revine păstorilor să discearnă care este intenţia botezaţilor necredincioşi atunci când cer să se căsătorească "în biserică", însă principiile oferite în documentul CTI le oferă orientări preţioase, întemeiate pe adevărul uman şi creştin al căsătoriei.
(După L'Osservatore Romano, 3 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
