Bărbaţi şi femei pentru "a trezi lumea"
De Ricardo Benotti
Pentru ce un An dedicat vieţii consacrate? Şi care sunt provocările la care sunt chemaţi să le adune călugăriţele şi călugării de astăzi? În timpul privegherii de deschidere în bazilica "Santa Maria Maggiore" la 29 noiembrie 2014, cuvintele papei Francisc au trasat o pistă de urmat: "Ieşiţi din cuibul vostru spre periferiile bărbatului şi femeii de astăzi! Pentru aceasta, lăsaţi-vă întâlniţi de Cristos. Întâlnirea cu el vă va determina la întâlnirea cu alţii şi vă va duce spre cei mai nevoiaşi, cei mai săraci. Ajungeţi la periferiile care aşteaptă lumina evangheliei. Locuiţi frontierele. Asta vă va cere vigilenţă pentru a descoperi noutăţile Duhului; luciditate pentru a recunoaşte complexitatea noilor frontiere; discernământ pentru a identifica limitele şi maniera adecvată de a proceda; şi cufundare în realitate, «atingând carnea suferindă a lui Cristos în popor»".
Modernitatea a intrat ca o furtună în conventuri, răsturnând obişnuinţe consolidate şi obligând la confruntarea cu o realitate până acum necunoscută. Nu este o întâmplare că secularizarea şi îmburghezirea au devenit teme decisive în gestionarea cotidianităţii sănătoase a institutelor de viaţă consacrată. Ordinele şi congregaţiile trebuie să se confrunte cu un stil de viaţă care apare depărtat dar este capabil în schimb să se strecoare dincolo de zidurile comunităţilor, cu riscul de a provoca o criză de credinţă sau chiar pierderea identităţii călugăreşti. Scandalurile sexuale şi afacerile economice necinstite se află pe primele pagini ale ziarelor, dar nu este mai puţin gravă dificultatea de a găsi în simplitatea vieţii consacrate realizarea propriei vocaţii, renunţând la liniştea burgheză care pluteşte în prea multe comunităţi şi ameninţă dinăuntru însăşi temeliile consacrării. Este conştient de asta Francisc, care adresându-se participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică avertizează: "Nu trebuie să ne fie frică să părăsim «burdufurile vechi»: adică să reînnoim acele obişnuinţe şi acele structuri pe care, în viaţa Bisericii, deci şi în viaţa consacrată, le recunoaştem că nu mai corespund la ceea ce Dumnezeu ne cere astăzi pentru a face să înainteze Împărăţia sa în lume: structurile care ne dau falsă ocrotire şi care condiţionează dinamismul carităţii; obişnuinţele care ne îndepărtează de turma la care suntem trimişi şi ne împiedică să ascultăm strigătul celor care aşteaptă Vestea Bună a lui Isus Cristos".
O a doua chestiune se referă la sfaturile evanghelice: timpul nostru nu mai este timpul poruncilor pentru toţi şi al sfaturilor pentru puţini. Forţa cerută pentru a trăi în sărăcie, feciorie şi ascultare este direct proporţională cu dispreţul pe care lumea îl manifestă faţă de ele. Dacă viaţa consacrată este percepută ca o irosire de timp şi de resurse, pentru că altele sunt problemele de înfruntat; dacă alegerea unei existenţe modelate după voturile călugăreşti este reprezentată ca o fugă de lume, pentru că este mai uşor să te retragi decât să rămâi printre oameni; dacă, în sfârşit, viaţa de comunitate este relatată ca un loc în care găsesc spaţiu cele mai rele instincte ale omului, pentru că este imposibil a domina impulsurile şi a trăi frăţeşte. Atunci se înţelege complexitatea pe care călugării, şi în special cei mai tineri dintre ei, sunt chemaţi să o guverneze. Şi se pierde valoarea sfaturilor evanghelice, atât de bine amintită de Ioan Paul al II-lea într-un discurs adresat tinerilor din şcolile medii şi superioare: "Cutuma fraternă cu Isus, trăită în rugăciune şi în frecvenţa la sacramente, stimulează la îndreptarea paşilor pe acel drum spiritual, pe care Tradiţia Bisericii îl arată cu sfaturile evanghelice ale sărăciei, castităţii şi ascultării şi care, privit în profunzime, este drum de eliberare, respectiv, din sclavia lucrurilor, din dorinţele trupului, din prepotenţa eu-lui".
Aşadar, pentru ce un An dedicat vieţii consacrate? Pentru că Biserica are nevoie urgentă de călugăriţe şi călugări capabili să "trezească lumea". Cere asta Francisc, care invită să se urmeze calea bucuriei, a curajului şi a comuniunii. Cer asta femeile şi bărbaţii de astăzi, care au nevoie de martori credibili ai milostivirii.
(După agenţia SIR, 12 august 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
