Iubiţi fraţi şi surori,
Citind Vechiul Testament, o figură se evidenţiază printre celelalte: aceea a lui Moise, tocmai ca om al rugăciunii. Moise, marele profet şi conducător din timpul Exodului, a desfăşurat funcţia sa de mediator între Dumnezeu şi Israel făcându-se purtător al cuvintelor şi poruncilor divine la popor, conducându-l spre libertatea din Ţara Promisă, învăţându-i pe israeliţi să trăiască în ascultare şi în încredere faţă de Dumnezeu în timpul rămânerii lungi în deşert, dar şi, aş spune mai ales, rugându-se. El se roagă pentru faraon atunci când Dumnezeu, cu plăgile, încerca să convertească inima egiptenilor (cf. Ex 8-10); îi cere Domnului vindecarea surorii Maria, lovită de lepră (cf. Num 12,9-13), mijloceşte pentru popor care se răzvrătise, înfricoşat de darea de seamă a exploratorilor (cf. Num 11,1-2) şi atunci când şerpi veninoşi făceau măcel (cf. Num 21,4-9); se adresează Domnului şi reacţionează protestând atunci când povara misiunii sale devenise prea grea (cf. Num 11,10-15); îl vede pe Dumnezeu şi vorbeşte cu el "faţă în faţă, aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul său" (cf. Ex 24,9-17; 33,7-23; 34,1-10.28-35).
Şi atunci când poporul, la Sinai, îi cere lui Aaron să facă un viţel de aur, Moise se roagă, explicând în mod emblematic propria funcţie de mijlocitor. Episodul este relatat în capitolul 32 din Cartea Exodului şi are o relatare paralelă în Deuteronom la capitolul 9. Asupra acestui episod aş vrea să mă opresc în cateheza de astăzi, şi îndeosebi asupra rugăciunii lui Moise pe care o găsim în relatarea exodului. Poporul lui Israel se afla la poalele Sinaiului în timp ce Moise, pe munte, aştepta darul tablelor Legii, postind timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (cf. Ex 24,18; Deut 9,9). Numărul patruzeci are valoare simbolică şi înseamnă totalitatea experienţei, în timp ce cu postul se indică faptul că viaţa vine de la Dumnezeu, el o susţine. De fapt, actul de a mânca implică asumarea hranei care ne susţine; de aceea, a posti, renunţând la hrană, dobândeşte, în acest caz, o semnificaţie religioasă: este un mod pentru a arăta că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura Domnului (cf. Dt 8,3). Postind, Moise arată că aşteaptă darul Legii divine ca izvor de viaţă: ea dezvăluie voinţa lui Dumnezeu şi hrăneşte inima omului, făcându-l să intre într-o alianţă cu preaînaltul, care este izvor al vieţii, este viaţa însăşi.
Însă în timp ce Domnul, pe munte, îi dăruieşte lui Moise Legea, la poalele muntelui poporul o încalcă. Incapabili să reziste aşteptării şi lipsei mediatorului, israeliţii îi cer lui Aaron: "Fă pentru noi un dumnezeu care să meargă în fruntea noastră, pentru că lui Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat" (Ex 32,1). Obosit de un drum cu un Dumnezeu invizibil, acum când şi Moise, mediatorul, a dispărut, poporul cere o prezenţă tangibilă a Domnului, care poate fi atinsă, şi găseşte în viţelul din metal topit făcut de Aaron, un dumnezeu făcut accesibil, manevrabil, la îndemâna omului. Aceasta este o ispită constantă în drumul de credinţă: a eluda misterul divin construind un dumnezeu comprehensibil, corespunzător propriilor scheme, propriilor proiecte. Ceea ce se întâmplă la Sinai arată toată nesăbuinţa şi vanitatea iluzorie a acestei pretenţii pentru că, aşa cum în mod ironic afirmă Psalmul 106, "au schimbat gloria lor cu figura unui bou care mănâncă iarbă" (Ps 106,20). De aceea Domnul reacţionează şi îi porunceşte lui Moise să coboare de pe munte, revelându-i ceea ce făcea poporul şi terminând cu aceste cuvinte: "Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare" (Ex 32,10). Ca şi cu Abraham cu privire la Sodoma şi Gomora, şi acum Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise ce intenţionează să facă, parcă n-ar voi să acţioneze fără consimţământul său (cf. Am 3,7). El zice: "Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde". În realitate, acest "lasă-mă; mânia mea se va aprinde" este spus tocmai pentru ca Moise să intervină şi să-i ceară să nu facă asta, revelând astfel că dorinţa lui Dumnezeu este întotdeauna de mântuire. Ca pentru cele două cetăţi din timpurile lui Abraham, pedeapsa şi distrugerea, în care se exprimă mânia lui Dumnezeu ca refuzare a răului, indică gravitatea păcatului comis; în acelaşi timp, cererea mijlocitorului intenţionează să manifeste voinţa de iertare a Domnului. Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, care implică milostivire, dar în acelaşi timp denunţă şi adevărul păcatului, al răului care există, aşa încât păcătosul, după ce a recunoscut şi a refuzat propriul rău, să se poată lăsa iertat şi transformat de Dumnezeu. Rugăciunea de mijlocire face astfel operantă, în cadrul realităţii corupte a omului păcătos, milostivirea divină, care găseşte glas în implorarea celui care se roagă şi devine prezentă prin intermediul lui acolo unde este nevoie de mântuire.
Implorarea lui Moise este centrată în întregime pe fidelitatea şi harul Domnului. El se referă mai întâi la istoria de răscumpărare pe care Dumnezeu a început-o cu ieşirea Israelului din Egipt, pentru a comemora apoi vechea promisiune făcută părinţilor. Domnul a realizat mântuire eliberând poporul său din sclavia egipteană; atunci pentru ce - întreabă Moise - "să zică egiptenii: «Din răutate i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?»" (Ex 32,12). Opera de mântuire începută trebuie să fie completată; dacă Dumnezeu ar face să piară poporul său, acest lucru ar putea să fie interpretat ca semnul unei incapacităţi divine de a duce la împlinire proiectul de mântuire. Dumnezeu nu poate permite asta: El este Domnul bun care salvează, garantul vieţii, este Dumnezeul milostivirii şi al iertării, al eliberării de păcatul care ucide. Şi astfel Moise face apel la Dumnezeu, la viaţa interioară a lui Dumnezeu împotriva sentinţei exterioare. Dar atunci, argumentează Moise faţă de Domnul, dacă aleşii lui pier, chiar dacă sunt vinovaţi, el ar putea să apară incapabil de a învinge păcatul. Şi acest lucru nu se poate accepta. Moise a avut experienţă concretă a Dumnezeului mântuirii, a fost trimis ca mediator al eliberării divine şi acum, cu rugăciunea sa, devine interpret al unei duble nelinişti, preocupat faţă de soarta poporului său, dar în acelaşi timp preocupat şi de cinstea care se cuvine Domnului, de adevărul numelui său. De fapt, mijlocitorul vrea ca poporul lui Israel să fie salvat, pentru că este turma care i-a fost încredinţată, dar şi pentru că în acea mântuire să se manifeste adevărata realitate a lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi şi iubirea faţă de Dumnezeu se întrepătrund în rugăciunea de mijlocire, sunt indisolubile. Moise, mijlocitorul, este omul întins între două iubiri, care în rugăciune se suprapun într-o unică dorinţă de bine.
Apoi, Moise apelează la fidelitatea lui Dumnezeu, amintindu-i de promisiunile sale: "Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Iacob, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuţi: «Voi înmulţi seminţia voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, pe care am promis-o şi ei o vor stăpâni în veci»" (Ex 32,13). Moise comemorează istoria întemeietoare a începuturilor, pe părinţii poporului şi alegerea lor, complet gratuită, în care numai Dumnezeu a avut iniţiativa. Nu din cauza meritelor lor au primit ei promisiunea, ci din alegerea liberă a lui Dumnezeu şi a iubirii sale (cf. Dt 10,15). Şi acum, Moise cere ca Domnul să continue în fidelitate istoria sa de alegere şi de mântuire, iertând poporul său. Mijlocitorul nu invocă scuze pentru păcatul oamenilor săi, nu prezintă presupuse merite nici ale poporului nici ale sale, ci apelează la gratuitatea lui Dumnezeu: un Dumnezeu liber, complet iubire, care nu încetează să-l caute pe cel care s-a îndepărtat, care rămâne mereu fidel faţă de sine însuşi şi oferă păcătosului posibilitatea de a se întoarce la el şi de a deveni, cu iertarea, drept şi capabil de fidelitate. Moise îi cere lui Dumnezeu să se arate mai puternic chiar decât păcatul şi moartea, şi cu rugăciunea sa provoacă această revelare divină. Mediator al vieţii, mijlocitorul este solidar cu poporul; doritor numai de mântuirea pe care însuşi Dumnezeu o doreşte, el renunţă la perspectiva de a deveni un nou popor plăcut Domnului. Fraza pe care Dumnezeu i-a adresat-o, "pe tine te voi face strămoşul unui neam mare", nu este nici măcar luată în considerare de "prietenul" lui Dumnezeu, care în schimb este gata să ia asupra sa nu numai vina oamenilor săi, ci toate consecinţele sale. Atunci când, după distrugerea viţelului de aur, se va întoarce pe munte pentru a cere din nou mântuirea pentru Israel, va spune Domnului: "O, dacă ai ierta păcatul lor! Altminteri, şterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o" (v. 32). Cu rugăciunea, dorind dorinţa lui Dumnezeu, mijlocitorul intră tot mai profund în cunoaşterea Domnului şi a milostivirii sale şi devine capabil de o iubire care ajunge până la dăruirea totală de sine. În Moise, care stă în vârful muntelui faţă în faţă cu Dumnezeu şi devine mijlocitor pentru poporul său şi se oferă pe sine însuşi - "şterge-mă" - Părinţii Bisericii au văzut o prefigurare a lui Cristos, care pe piscul înalt al crucii este realmente în faţa lui Dumnezeu, nu numai ca prieten ci ca fiu. Şi nu numai că se oferă - "şterge-mă" -, ci cu inima sa străpunsă se face şters, devine, aşa cum spune însuşi sfântul Paul, păcat, ia asupra sa păcatelor noastre pentru a ne salva pe noi; mijlocirea sa nu este numai solidaritate, ci identificare cu noi: ne portă pe noi toţi în trupul său. Şi astfel toată existenţa sa de om şi de fiu este strigăt la inima lui Dumnezeu, este iertare, dar iertare care transformă şi reînnoieşte.
Cred că trebuie să medităm această realitate. Cristos este în faţa chipului lui Dumnezeu şi se roagă pentru mine. Rugăciunea lui pe Cruce este contemporană cu toţi oamenii, contemporană cu mine: El se roagă pentru mine, a suferit şi suferă pentru mine, s-a identificat cu mine luând trupul nostru şi sufletul omenesc. Şi ne invită să intrăm în această identitate a sa, făcându-ne un trup, un spirit cu el, pentru că de pe piscul înalt al crucii, el a adus nu legi noi, table de piatră, ci s-a adus pe sine însuşi, trupul său şi sângele său, ca nouă alianţă. Astfel ne face consangvini cu el, un trup cu el, identificaţi cu el. Ne invită să intrăm în această identificare, să fim uniţi cu el în dorinţa noastră de a fi un trup, un spirit cu el. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca această identificare să ne transforme, să ne reînnoiască, pentru că iertarea este reînnoire, este transformare.
Aş vrea să închei această cateheză cu cuvintele apostolului Paul adresate creştinilor din Roma: "Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi. Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? [...] nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile [...] nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,33-35.38.39).
Papa Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Patraşcu
