Strigătul speranţei şi al credinţei în episodul în care nou-născutul Isus este prezentat în mod ritual la templul din Ierusalim
Venirea lui Cristos este marele eveniment care zdruncină inimile, îl doboară pe Irod şi Ierusalimul, dar îi înalţă pe cei drepţi
De Gianfranco Ravasi
Anul acesta, perioada de Crăciun este ritmată pentru mulţi cititori de cartea lui Benedict al XVI-lea dedicată Evangheliilor copilăriei lui Isus. De aceea, nu vrem să ne suprapunem lecturii sale a celor 180 de versete împărţite în primele două capitole din Evangheliile fie a lui Matei fie a lui Luca. Ne-am gândit numai să decupăm o scenă la prima vedere un pic marginală din capitolul 2 din Luca şi să ţesem despre ea o reflecţie cu caracter spiritual, aproape ca o lectio divina. Alegerea a căzut asupra episodului în care nou-născutul Isus este prezentat în mod ritual la templul din Ierusalim, insistând înainte de toate asupra figurii lui Simeon. Ştim că parcursul dramatic al lui Iob avea ca deznodământ definitiv o minunată mărturisire de credinţă: "Eu te cunoşteam din auzite, acum ochii mei te-au văzut" (42,5). La acelaşi deznodământ a ajuns Simeon care, atunci când îl întâlneşte pe Isus în templu, exclamă: "Ochii mei au văzut mântuirea" (Lc 2,30). Deci textul se transformă în istoria unei aşteptări şi a unei întâlniri surprinzătoare. Aşa cum spune Samuel Beckett în Aşteptându-l pe Godot, "aerul este plin de strigătele noastre". Şi strigătul aşteptării şi al speranţei nu este dezamăgit.
Venirea lui Cristos este marele eveniment care zdruncină inimile, care-l doboară pe Irod şi, împreună cu el, Ierusalimul, dar care-i înalţă pe cei drepţi. Un text gnostic din secolul al III-lea afirma: "Când a apărut Cuvântul divin, care este în inima celor care-l rostesc, printre vase s-a produs o tulburare generală pentru că unele erau goale şi altele erau pline, unele erau în picioare şi altele răsturnate". Înainte de a introduce pe scenă figura lui Simeon, evocăm în mod sintetic fundalul care, într-adevăr, era foarte zilnic. Şi totuşi, aceasta este prima vizită a Domnului în templul său. Acum el este prezentat pentru a fi purificat conform normativei din Levitic (12,6-8) şi din Cartea Exodului (13,1-2); în realitate, el este cel care purifică, aşa cum vestise profetul Malahia: "Iată, voi trimite pe solul meu (...) Şi deodată va intra în templul sau Domnul pe care-l căuta?i. Cine va putea sa suporta ziua venirii lui? Căci el este ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul si argintul, ca să poată oferi Domnului daruri neprihănite" (3,1-3).
În schimb Isus intră cu părinţii săi ca un simplu şi sărac membru al poporului alianţei. Maria ascultă de normele legale şi rituale şi se supune prescrierilor Legii care timp de patruzeci de zile o ţineau departe de templu pentru că era considerată impură. În ziua a patruzecea trebuia să meargă la templu şi, în atriul femeilor, la aşa-numita poartă a lui Nicanor, era declarată pură de către un preot. Pentru ceremonie era impusă jertfirea unui miel sau a unui porumbel. Pentru săraci, pentru care mielul era un lux excesiv, se putea recurge la doi porumbei, cu greu primiţi de un preot desigur mai atent la purificarea unei aristocrate sau a soţiei unui coleg. Maria este o femeie care respectă Legea şi este o femeie săracă.
Şi în acest moment intră în scenă Simeon, pentru care Luca schiţează un portret foarte particularizat şi călduros. El, ca figura succesivă a Anei, aparţine poporului lui anawim, "săracii Domnului"; de fapt, este descris ca "drept şi evlavios" (2,25). Caracteristica sa fundamentală este, deci, credinţa profundă, încrederea, abandonarea în Dumnezeu. El este asemenea lui Iosif din Arimateea care este descris ca "om bun şi drept" (Lc 23,50) şi care va primi în braţele sale trupul mort al lui Cristos. În schimb, Simeon ia în braţe pe pruncul Isus şi arta icoanelor îl va prezenta ca Theodochos, "cel care-l primeşte pe Dumnezeu". Simeon este şi omul aşteptării, cam ca toate personajele din evanghelia copilăriei: "El aştepta consolarea lui Israel" (2,25) ca toţi credincioşii Domnului care "aşteptau eliberarea Ierusalimului" (2,38). Şi despre Iosif din Arimateea se spune că "aştepta împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 23,50).
Cotidianitatea în care Simeon este închis nu-l împiedică să ţină privirea îndreptată spre revelarea gloriei. Chiar dacă prezentul este fără soare, el este sigur că vor răsări zorile; Dumnezeu va rupe tăcerea sa, noaptea întunecată va fi risipită, în locul iernii va veni primăvara. Chiar dacă e "înaintat în vârstă" ca Zaharia, Elisabeta şi Ana, făclia speranţei şi tinereţea în spirit nu s-au atenuat în el. Ca Ioan Botezătorul (Lc 1,15-17), ca Maria (1,35), ca Elisabeta (1,41), ca Zaharia (1,67), Simeon are în sine flacăra Duhului Sfânt care-l face mereu viu, puternic, deschis spre viitor. De trei ori în relatarea lui Luca (2,25-27) se celebrează prezenţa Duhului Sfânt în Simeon: "Duhul Sfânt era asupra lui; îi fusese revelat de Duhul Sfânt; a fost condus de Duhul Sfânt".
Om "sărac", om al aşteptării, om al Duhului: prin aceste calităţi Simeon este şi profet în sensul biblic de cunoscător al misterului lui Dumnezeu şi revelatori al cuvântului său. Profeţia sa se extinde într-o cântare şi într-un dublu oracol. Cântarea este Nunc dimittis, un imn foarte scurt, aproape o scurtă rugăciune nu de resemnare ci de încredere, rostit de un om care simte că a sosit pentru el un apus care va fi preludiu pentru o auroră viitoare şi, deci, nu este înfricoşat. Datorită acestui har senin şi liniştit încă din secolul al V-lea psalmul lui Simeon a devenit rugăciunea de seară, cântarea de la Completoriu. Mai mult, chiar au fost unii care au lansat ipoteza că aceasta era cântarea funebră pentru un credincios drept, proclamată de adunarea creştină în spiritul patriarhului Iacob: "De acum pot să mor, căci ţi-am văzut faţa şi că mai trăieşti, Iosife" (Gen 46,30). Există şi unii care s-au gândit la simbolul sentinelei: aşa cum garda de noapte aşteaptă cu nerăbdare să vină celălalt schimb care o va înlocui, tot aşa Simeon spionează lumina pentru că de acum vegherea sa s-a terminat şi acum va putea dormi în Domnul, intrând în împărăţia sa.
Însă cântarea lui Simeon nu este un adio melancolic pentru că misiunea încredinţată de acum s-a terminat, în schimb este un salut sărbătoresc adresat Cuvântului lui Dumnezeu care acum se împlineşte. Sentimentele sale sunt aceleaşi din fericirea din Lc 10,23-24: "Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi, căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit". O cântare de credinţă şi de speranţă sigură, nu un vis melancolic şi acesta este sensul existenţei creştine. În Teologia speranţei, teologul Jürgen Moltmann scria: "În viaţa creştină prioritatea aparţine credinţei, însă primatul aparţine speranţei. Fără cunoaşterea lui Cristos care se dobândeşte prin credinţă, speranţa ar deveni o utopie suspendată în aer. Însă fără speranţă, credinţa decade devenind lâncedă şi apoi moartă. Prin intermediul credinţei, omul găseşte cărarea vieţii adevărate, însă numai speranţa îl menţine pe ea. De aceea credinţa în Cristos face în aşa fel încât speranţa să devină certitudine".
Nunc dimittis este şi cântarea mântuirii universale. În acele fraze "mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor" (2,31-32) se concentrează tot drumul Vechiului Testament care de la alegerea lui Israel a ajuns să intuiască alianţa universală prin care în Ierusalim toate popoarele să se poată reuni drept cetăţeni (Ps 87; Is 2,2-3). "Toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru" (Is 52,10). Domnul îi spune Slujitorului său mesianic: "Eu te voi face lumină a naţiunilor pentru ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 40,5). "Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru" (Ps 98,3). "Naţiuni numeroase vor adera la Domnul în ziua aceea şi vor deveni poporul său" (Zah 2,15).
Am putea spune că Nunc dimittis este aproape sinteza relatării despre magi şi este anticipare a declaraţiei lui Petru care, prin convertirea centurionului Corneliu, a experimentat "cum de la început Dumnezeu a avut grijă să-şi aleagă dintre păgâni un popor pentru numele său" (Fap 15,14). "Să vă fie cunoscut - va afirma Paul - că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă păgânilor şi ei vor asculta" (Fap 28,28). Şi în tradiţia iudaică naşterea lui Samuel, a cărei relatare este desigur un punct de referinţă pentru relatarea evanghelică a lui Luca, era văzută ca un semn de mântuire universală: "An a născut lumina popoarelor (...) Trăiască profetul în popor. Să fie pentru totdeauna lumina acestei naţiuni!", scria Pseudo-Filon. Creştinismul este celebrarea unităţii dintre popoare, a fraternităţii lor pentru că "nu mai este iudeu, nici grec" (Gal 3,28), pentru că "nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus" (Rom 3,22-24). Angajarea misionară a comunităţii creştine porneşte de la convingerea că Cristos vrea să fie "lumină pentru luminarea naţiunilor". Şi când vestirea este imposibilă, amintim vorba lui Dietrich Bonhoeffer: "În loc de a vorbi despre Dumnezeu fratelui tău, de ce nu-i vorbeşti lui Dumnezeu despre fratele tău?". De fapt, ştim că drumurile mântuirii nu trec numai prin planurile noastre pastorale sau prin proiectele de evanghelizare.
Simeon rosteşte, după aceea, un dublu oracol (2,34-35) care este aproape partea întunecată a cântării de mântuire Nunc dimittis. Mântuirea şi judecata, acceptarea şi refuzul, credinţa şi necredinţa sunt aproape un diptic care rezumă în sine multiplele evenimente ale istoriei. Cristos este legătura acestui diptic pentru că asupra lui se face alegerea. Prima profeţie a lui Simeon este un oracol de "dezbinare": "Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi". Într-o zi Isus va spune: "Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei" (Lc 12,51-53). Oracolul lui Simeon moşteneşte simbologia pietrei de poticnire şi a pietrei unghiulare aplicată în Vechiul Testament lui Dumnezeu însuşi: "Domnul va fi piatră de poticnire şi stâncă de cădere pentru cele două case ale lui Israel" (Is 8,14); "piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului" (Ps 118,22).
Evanghelia nu este inofensivă, Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie (Evr 4,12). Prea des suntem tentaţi să neutralizăm scandalul crucii cu triumful aşa-numitului "bun simţ", reducând forţa mesajului creştin la un surogat religios sau, mai rău, socio-politic. Puritatea vestirii şi a credinţei este sufletul evanghelizării; lupta pentru păstrarea "depozitului" credinţei trebuie să fie unită cu atenţia pentru ca să nu fie comercializat cuvântul lui Dumnezeu (cf. 2Cor 2,17). Comunicarea evangheliei într-un limbaj universal nu trebuie să-i slăbească forţa şi scandalul. Mantia de plumb a adaptărilor prea dezinvolte, a compromisurilor, a birocraţiilor, a locurilor comune, a minimalismelor, a literalismelor în mod fals fidele, a ipocriziilor şi a moralismelor nu face decât să sufoce evanghelia împiedicând-o să fie sămânţă, plămadă, sar, energie năvalnică. Simeon face aluzie la Israel ca la terenul pe care scandalul crucii a produs ruine şi ridicări, necredinţă şi credinţă. Chiar şi comunitatea creştină poate să se reveleze un teren în care se repetă această dezbinare. De aceea, adeziunea la puritatea evangheliei trebuie să fie zilnică şi reînnoită.
"Iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul". Făcând aluzie la "cântarea sabiei" din Ez 14,17 ("Sabie, străbate ţara aceea şi ucide"), Simeon adresează Mariei al doilea oracol interpretat în mod diferit în tradiţia creştină. În trecut, unii îşi imaginau chiar ecoul unei morţi violente a Mariei. Origene se gândea la îndoială ca spinul în coasta credinţei curate a Mariei, alţii făceau trimitere la suferinţa Mariei, iar alţii la lupta cu şarpele conform interpretării mariologice a unui celebru text din Geneză (3,15). Fraza a dat naştere la iconografia tradiţională a Sfintei Fecioare Maria Îndurerate la picioarele crucii, străpunsă de sabia durerii. Probabil că sensul trebuie să fie căutat în linia profeţiei precedente.
Maria este în miezul bătăliei pentru sau împotriva Fiului său. Şi în ea sabia vestită de Cristos trece şi o invită la despuiere totală. Cu cât Maria îl pierde mai mult din punct de vedere material pe Fiul ei, cu atât îl primeşte mai mult în credinţă. Scena următoare cu pierderea lui Isus în templu este reprezentarea aluzivă a acestui lucru. Cu cât Maria devine mai mult "aceea care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l pune în practică", cu atât se revelează mai mult ca Mamă a Domnului. Maternitatea divină nu este o problemă numai fizică, ci şi mai ales un eveniment de credinţă. Şi atunci când, în faţa lui Cristos răstignit, îl va pierde fizic pe Fiul, îl va avea din nou în plinătate ca Fiu glorios, prezent în Biserică. Legea sabiei lui Cristos este legea pierderii pentru a găsi, a sărăciei totale pentru a avea totul, a abandonării în credinţă pentru a fi pe deplin săturaţi, consolaţi, mântuiţi. Astfel, Maria devine, încă o dată, modelul discipolului perfect, al credinciosului, al celui mântuit.
În acest moment intră în scenă, pe margine, un alt personaj. Scrie un exeget, Charles Perrot: "După profeţia întunecată a lui Simeon, personajul Anei apare ca un zâmbet". Prezenţa sa în ochii lui Luca îmbracă probabil şi o funcţie "juridică": conform Deuteronomului (19,15), doi martori atestă în mod incontestabil validitatea actului, a prezentării lui Cristos lui Israel şi lumii. Profilul Anei este în întregime luminos şi plin de bucurie. Asemenea Mariei, sora lui Moise, asemenea Deborei, asemenea Huldei, asemenea soţiei lui Isaia, ea este "profetesă", adică atentă la semnele istoriei, la acest semn decisiv care este Cristos. Numele său, aşa cum ştim, ne trimite încă o dată la istoria profetului Samuel şi vorbeşte în mod etimologic despre "harul" divin revărsat în om. Numele tribului său, Aşer, înseamnă "fericire, beatitudine", întocmai cum a spus Lia atunci când l-a născut pe Aşer: "Ce fericită sunt, căci femeile mă vor numi fericită" (Gen 30,13). Numele tatălui Anei este Fanuel, care în ebraică înseamnă "faţa lui Dumnezeu", un semn de binecuvântare şi de fericire (Num 6,24-26).
Ana este portretul bătrâneţii fericite, binecuvântate de Dumnezeu în stilul naraţiunilor patriarhale pentru care părul încărunţit vrednic de veneraţie este semn de dreptate şi de răsplată divină. Ea este reeditarea Iuditei, femeie credincioasă (Idt 8,1-8) şi binecuvântată de Dumnezeu cu o lungă bătrâneţe senină, până la vârsta de 105 ani (Idt 16,23). Deci, Ana este un model de senilitate bucuroasă şi paşnică. Desigur, aşa cum învaţă Qohelet într-o frescă teribilă din capitolul 12 al cărţii sale, bătrâneţea poate să fie din punct de vedere fizic un dezastru, este asemenea cu iarna, cu apusul, cu un palat care se prăbuşeşte. Deja un înţelept egiptean în Înţelepciunea lui Ptahhotep descria în mod realist această fază a vieţii: "Bătrâneţea a venit, slăbiciunea a sosit, ramolirea ameninţă din nou. Inima doarme cu trudă în fiecare zi, ochii sunt slabi, urechile sunt surde, forţa dispare, gura este tăcută şi nu mai poate vorbi. Mintea uită şi nu-şi mai aminteşte de ziua de ieri. Oasele suferă de bătrâneţe. Ceea ce este bun a devenit rău, orice gust a dispărut. Ceea ce bătrâneţea le face oamenilor este rău în toate privinţele". În faţa acestui coşmar există unii care reacţionează cu lehamitea şi disperarea sau golul. Qohelet descrie în mod sfâşietor destinul bătrânului care în zori, în faţa trecerii noilor ore fără sens şi fără acţiune, exclamă: "Eu nu vreau asta!" (12,1). Nu mai există gust în a trăi, nu mai există gust, nu există iubire, nu mai există sens sau scop.
În schimb, Ana este reprezentarea bătrâneţii active şi pline de speranţă. Cei 84 de ani ai săi nu sunt un timp care s-a strecurat ca nisipul printre degete. Pentru ea nu există numai asemănătoare cu frunzele care plutesc pe lacul vieţii care de acum a trecut. De fapt, Luca o prezintă ca rugătoarea senină, o "săracă" a Domnului care "nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni" (2,37). "Psalmul bătrânului", Ps 92, cânta: "Cel drept va înflori ca un palmier, va creşte ca un cedru din Liban. Cei plantaţi în casa Domnului vor înflori în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, îşi păstrează seva şi prospeţimea, ca să vestească: Domnul, stânca mea, este drept, în el nu este nedreptate".
Ana este prezentată şi ca "văduvă". Nu e vorba numai despre o indicaţie despre starea civilă pentru că ştim relevanţa pe care o aveau văduvele în comunitatea creştină de la începuturi cu angajarea lor caritativă. Luca este atent îndeosebi să semnaleze această prezenţă preţioasă şi nu numai evocând cazul văduvei care oferă totul lui Dumnezeu, aruncând în visteria templului ultimii săi bănuţi, ci şi introducând văduva care nu se resemnează în faţa judecătorului nelegiuit. Apoi, văduvele apar în Faptele Apostolilor ca obiect al îngrijirii Bisericii (6,1; 9,39-41). Este semnificativ "codul văduvei creştine", schiţat de Paul în Prima Scrisoare către Timotei (5,3-16), unde apare în mod ideal fizionomia Anei: "Văduva şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi stăruie în cereri şi rugăciuni noaptea şi ziua" (v. 5). Văduvia creştină trebuie să fie, ca fecioria, un semn liber şi bucuros de dăruire lui Dumnezeu şi fraţilor. În această lumină prezenţa frecventă a văduvelor şi, dacă se vrea, a bunicilor, în comunităţile creştine trebuie să se transforme în izvor de rugăciune, de laudă, de primire activă şi de vestire în cateheză şi în angajarea educativă. De fapt, Ana "vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului" (2,38).
Meditaţia noastră asupra paginii despre aceşti doi "profeţi", Simeon şi Ana, "săraci" ai Domnului, se încheie, însă, conform voinţei lui Luca, încă o dată cu privire la figura lui Cristos. El este schiţat cu trăsăturile cotidianităţii ("s-au întors în cetatea lor, Nazaret" [2,39]) şi ale înţelepciunii ("creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" [2,40]; despre Ioan Botezătorul se spunea doar că el "creştea şi se întărea în duh" [1,80]). Gândul aleargă iarăşi la Samuel care "creştea înaintea Domnului (...) creştea şi era plăcut înaintea Domnului şi a oamenilor" (1Sam 2,21-26). Isus este prin excelenţă înţeleptul şi întrupează în sine prezenţa harului divin. Lui Luca îi place să schiţeze adesea o faţă a lui Cristos asemănătoare cu aceea a înţelepciunii divine (Lc 2,40-52; 7,35; 11,31-49; 21,15; Fap 6,3-10; 7,10; 19,22). De fapt, el este revelaţia lui Dumnezeu; din el noi trebuie să luăm pentru a primi lumină şi adevăr. Ţinta ultimă a relatării este, deci, cristologică, aşa cum sunt toate paginile din Evangheliile copilăriei din Matei şi din Luca.
(După L'Osservatore romano, 27-28 decembrie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
