A treia predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa

Publicăm a treia predică de Advent rostită vineri, în capela "Redemptoris Mater", în prezenţa lui Benedict al XVI-lea, de părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale, cu tema: "Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4).

* * *

1. Paul şi dogma întrupării

Şi de data aceasta, să ascultăm textul paulin asupra căruia vrem să medităm: "Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată! Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu" (Gal 4,4-7).

Vom asculta des acest text în timpul Crăciunului, începând de la primele Vespere ale solemnităţii Naşterii Domnului. Înainte de toate să spunem ceva despre implicaţiile teologice ale acestui text. Este textul în care se merge mai aproape, în corpul paulin, de ideea preexistenţei şi a întrupării. Ideea de "trimitere" ("Dumnezeu l-a trimis, exapesteilen, pe Fiul său") este pusă în paralel cu trimiterea Duhului despre care se vorbeşte în următoarele două versete şi aminteşte de ceea ce se spune în VT despre trimiterea Înţelepciunii şi a Duhului Sfânt asupra lumii din partea lui Dumnezeu (Înţ 9,10.17). Aceste abordări arată că nu este vorba de o trimitere "de pe pământ", ca în cazul profeţilor, ci "din cer".

Ideea preexistenţei lui Cristos este implicită în textele pauline în care se vorbeşte despre un rol al lui Cristos în crearea lumii (1Cor 8,6; Col 1,15-16) şi atunci când Paul spune că stânca pe care o urma poporul în deşert era Cristos (1Cor 10,4). Ideea întrupării, la rândul său, este subînţeleasă în imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni, capitolul 2: "El, fiind din fire Dumnezeu, s-a despuiat pe sine luând firea sclavului".

Cu toate acestea, trebuie admis că preexistenţa şi întruparea în Paul sunt nişte adevăruri în gestaţie, care încă nu au ajuns la formularea deplină. Motivul este că centrul de interes şi punctul de plecare pentru el este misterul pascal, adică mai mult lucrarea decât persoana Mântuitorului. Contrariul lui Ioan, pentru care punctul de plecare şi epicentrul atenţiei este tocmai preexistenţa şi întruparea.

E vorba de două "căi", sau parcursuri diferite, în descoperirea a cine este Isus Cristos: una, cea a lui Paul, porneşte de la omenitate pentru a ajunge la divinitate, de la trup pentru a ajunge la Duh, de la istoria lui Cristos pentru a ajunge la preexistenţa lui Cristos; cealaltă, cea a lui Ioan, urmează drumul invers: porneşte de la divinitatea Cuvântului pentru a ajunge să afirme omenitatea sa, de la existenţa sa în veşnicie pentru a coborî la existenţa sa în timp; una pune ca punct de legătură între cele două faze învierea lui Cristos, iar cealaltă vede trecerea de la o stare la alta în întrupare.

Imediat ce se trece la epoca următoare, cele două căi tind să se consolideze făcând loc la două modele sau arhetipuri şi în sfârşit la două şcoli cristologice: şcoala antiohenă care preferă să facă referinţă la Paul şi şcoala alexandrină care preferă să facă referinţă la Ioan. Nimeni dintre adepţii unei căi sau ai celeilalte nu are conştiinţa de a alege între Paul şi Ioan; fiecare este sigur că-i are pe amândoi de partea sa. Acest lucru este, desigur, adevărat; însă, de fapt, cele două influenţe rămân foarte vizibile şi identificabile, ca două râuri care, deşi curg împreună, continuă să se deosebească prin culoarea diferită a apelor fiecăruia.

Această diferenţiere se reflectă, de exemplu, în modul diferit cu care este interpretată, în cele două şcoli, kenoza lui Cristos din Fil 2. Încă din secolele II-III se schiţează două lecturi diferite ale acestui text care se găsesc şi în exegeza modernă. Conform şcolii alexandrine, subiectul iniţial al imnului este Fiul lui Dumnezeu preexistent în forma lui Dumnezeu. De aceea, kenoza în acest caz ar fi consistat în întrupare, în faptul de a se face om. Conform interpretării dominante în şcoala antiohenă, subiectul unic al imnului de la început până la sfârşit este Cristos istoric, Isus din Nazaret. În acest caz, kenoza ar consta în înjosirea înnăscută în faptul că el se face sclav, că se supune pătimirii şi morţii.

Diferenţa dintre cele două şcoli nu este atât că unii îl urmează pe Paul şi alţii pe Ioan, dar că unii îl interpretează pe Ioan în lumina lui Paul şi alţii îl interpretează pe Paul în lumina lui Ioan. Diferenţa este în schema sau în perspectiva de fond, care se adoptă pentru a ilustra misterul lui Cristos. În confruntarea dintre aceste două şcoli se poate spune că s-au format liniile fundamentale ale dogmei şi teologiei Bisericii, rămase active până astăzi.

2. Născut din femeie

Respectiva tăcere cu privire la întrupare înseamnă, în Paul, o tăcere aproape totală despre Maria, mama Cuvântului întrupat. Precizarea "născut din femeie" (factum sub muliere) din textul nostru este aluzia cea mai explicită la Maria care se găseşte în corpul paulin. Ea este echivalentul celeilalte expresii: "Născut după trup din descendenţa lui David", "Factum ex semine David secundum carnem" (Rom 1,3).

Însă oricât ar fi de săracă, această afirmaţia a apostolului este foarte importantă. Ea a fost unul dintre principii în lupta împotriva docetismului gnostic, din secolul al II-lea încoace. De fapt, spune că Isus nu este o apariţie cerească; graţie naşterii sale din femeie, el este pe deplin inserat în omenire şi în istorie, "devenind asemenea oamenilor" (Fil 2,7). "De ce spunem că Cristos este om, scrie Tertullian, dacă nu pentru că s-a născut din Maria care este o creatură umană?"¹. Dacă ne gândim bine, "născut din femeie" este mai potrivit ca să exprime adevărata omenitate a lui Cristos decât titlul "Fiul omului". În sens literal, Isus nu este fiul omului, deoarece nu a avut ca tată un om, în timp ce este realmente "fiul femeii".

Textul paulin va fi şi în centrul dezbaterii cu privire la titlul de născătoare de Dumnezeu (theotokos) în disputele cristologice ulterioare, şi asta explică de ce liturgia ni-l propune în lectura a doua de la Liturghia din solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, la 1 ianuarie.

Trebuie notat un amănunt. Dacă Paul ar fi spus: "Născut din Maria", ar fi fost vorba numai de un detaliu biografic; spunând "născut din femeie", el a dat afirmaţiei sale importanţă universală şi imensă. Femeia însăşi, orice femeie, a fost ridicată, în Maria, la această înălţime incredibilă. Maria este aici femeia prin excelenţă.

3. "Ce-mi foloseşte mie că Isus Cristos s-a născut din Maria?"

Noi medităm textul paulin în apropierea Crăciunului şi în spiritul lui lectio divina. De aceea nu putem să rămânem prea mult asupra datului exegetic, dar după ce am contemplat adevărul teologic conţinut în text, trebuie să scoatem din el idei pentru viaţa noastră spirituală, scoţând în evidenţă acel "pentru mine" din cuvântul lui Dumnezeu.

O frază a lui Origene, reluată de sfântul Augustin, de sfântul Bernard, de Luter şi de alţii, spune: "Ce-mi foloseşte mie că Isus Cristos s-a născut odată din Maria la Betleem, dacă nu se naşte prin credinţă şi în sufletul meu?"². Maternitatea divină a Mariei se realizează pe două planuri: pe un plan fizic şi pe un plan spiritual. Maria este născătoare de Dumnezeu nu numai pentru că l-a purtat fizic în sânul ei, ci şi pentru că l-a zămislit mai întâi în inimă, prin credinţă. Noi, desigur, nu putem s-o imităm pe Maria în primul sens, născându-l din nou pe Cristos, dar putem s-o imităm în al doilea sens, care este cel al credinţei. Însuşi Isus a iniţiat această aplicare la Biserică a titlului de "Mamă a lui Cristos" atunci când a declarat: "Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc" (Lc 8,21; cf. Mc 3,31 şi urm.; Mt 12,49).

În tradiţie, acest adevăr a avut două niveluri de aplicare complementare între ele, una de tip pastoral şi cealaltă de tip spiritual. Într-un caz se vede realizată această maternitate, în Biserica luată în ansamblul ei, ca "sacrament universal de mântuire"; în celălalt, este văzută realizată în fiecare persoană sau suflet care crede.

Un scriitor din evul mediu, fericitul Isac de Stella, a făcut un fel de sinteză a tuturor acestor motive. Într-o omilie vestită pe care am citit-o în Liturgia orelor de sâmbăta trecută, el scrie: "Maria şi Biserica sunt o singură mamă şi mai multe mame; o singură fecioară şi mai multe fecioare. Ambele sunt mame, ambele sunt fecioare... Astfel, ceea ce, în Scripturile divin inspirate, se spune în general despre fecioara-mamă, care este Biserica, se aplică în particular Fecioarei Maria; şi ceea ce se spune în particular despre fecioara-mamă, care este Maria, se înţelege în general despre fecioara-mamă, care este Biserica... În plus, fiecare suflet credincios este, în modul său propriu, mireasa Cuvântului lui Dumnezeu, mama, fiica şi sora lui Cristos, fecioară şi rodnică"³.

Conciliul al II-lea din Vatican se încadrează în prima perspectivă atunci când scrie: "Biserica devine şi ea mamă: prin predicare şi botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu"⁴.

Noi ne concentrăm asupra aplicaţiei personale la fiecare suflet: "Fiecare suflet care crede, scrie sfântul Ambrozie, zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu... Dacă după trup una singură este Mama lui Cristos, după credinţă, toate sufletele îl nasc pe Cristos atunci când primesc cuvântul lui Dumnezeu"⁵. Îi face ecou un alt părinte din Orient: "Cristos se naşte mereu în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiţi şi făcând din sufletul care-l naşte o mamă fecioară"⁶.

În concret, cum se devine mamă a lui Isus ne-a indicat el însuşi în Evanghelie: ascultând Cuvântul şi punându-l în practică (cf. Lc 8,21; Mc 3,31 şi urm.; Mt 12,49). Pentru a înţelege să ne gândim din nou cum a devenit Maria mamă: zămislindu-l pe Isus şi născându-l. În Scriptură vedem subliniate aceste două momente: "Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu", se citeşte în Isaia, şi "Vei zămisli şi vei naşte un Fiu", îi spune îngerul Mariei.

Există două maternităţi incomplete sau două tipuri de întreruperi a maternităţii. Una este aceea, veche şi cunoscută, a avortului. Ea are loc atunci când se zămisleşte o viaţă, dar nu este născută pentru că, între timp, fie din motive naturale, fie din cauza păcatului oamenilor, fătul este mort. Până cu puţin timp în urmă, cazul avortului era singurul caz de maternitate incompletă care se cunoştea. Astăzi se cunoaşte un alt caz, care constă, în mod opus, în naşterea copilului fără a-l fi zămislit. Are loc în cazul copiilor zămisliţi în eprubetă sau implantaţi, într-un al doilea moment, în sânul unei femei, şi în cazul uterului împrumutat pentru a găzdui, eventual cu plată, vieţi umane zămislite în altă parte. În acest caz, ceea ce femeia naşte nu vine din ea, nu este zămislit "mai întâi în inimă decât în trup".

Din păcate, şi pe planul spiritual există aceste două triste posibilităţi de maternitate incompletă. Îl zămisleşte pe Isus fără a-l naşte cel care primeşte Cuvântul, fără a-l pune în practică, acela care continuă să facă avort spiritual unul după altul, formulând propuneri de convertire care apoi sunt în mod sistematic uitate şi părăsite la jumătatea drumului; acela care se comportă faţă de Cuvânt ca un observator grăbit care priveşte chipul său în oglindă şi apoi pleacă uitând imediat cum arăta (cf. Iac 1,23-24). Aşadar, acela care are credinţa, dar nu are faptele.

Dimpotrivă, îl naşte pe Cristos fără a-l fi zămislit acela care face multe fapte, chiar bune, dar care nu vin din inimă, din iubirea faţă de Dumnezeu şi din intenţia dreaptă, ci mai degrabă din obişnuinţă, din ipocrizie, din căutarea propriei glorii şi a propriului interes, sau pur şi simplu din satisfacţia pe care o dă faptul de a face. Aşadar, acela care are faptele, dar nu are credinţa.

Sfântul Francisc din Assisi are un cuvânt care rezumă, în mod pozitiv, în ce constă adevărata maternitate faţă de Cristos: "Suntem mame ale lui Cristos - spune el - atunci când îl purtăm în inima şi în trupul nostru prin intermediul iubirii divine şi al conştiinţei curate şi sincere; îl naştem prin intermediul faptelor sfinte, care trebuie să strălucească pentru alţii ca exemplu...Of, cât de sfânt este şi cât de drag, plăcut, umil, paşnic, dulce, vrednic de iubit şi de dorit mai presus de orice, este să ai un astfel de frate şi un astfel de fiu, pe Domnul nostru Isus Cristos!"⁷. Noi - vrea să spună sfântul - îl zămislim pe Cristos atunci când îl iubim cu sinceritatea inimii şi cu corectitudinea conştiinţei şi-l naştem atunci când săvârşim fapte sfinte care-l manifestă lumii.

4. Cele două sărbători ale pruncului Isus

Sfântul Bonaventura, discipol şi fiu al Sărăcuţului, a preluat şi a dezvoltat această idee într-o lucrare intitulată "Cele cinci sărbători ale pruncului Isus". În introducerea la carte, el relatează că într-o zi, în timp ce era în reculegere pe muntele Verna, i-a revenit în minte ceea ce spun sfinţii părinţi şi anume că sufletul evlavios faţă de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, poate să-l zămislească în mod spiritual pe binecuvântatul Cuvânt şi Fiu unul-născut al Tatălui, să-l nască, să-i dea un nume, să-l caute şi să-l adore împreună cu magii şi în sfârşit să-l prezinte fericit lui Dumnezeu Tatăl în templul său⁸.

Dintre aceste cinci momente, sau sărbători ale pruncului Isus, pe care sufletul trebuie să le retrăiască, ne interesează mai ales primele două: zămislirea şi naşterea. Pentru sfântul Bonaventura, sufletul îl zămisleşte pe Isus atunci când, nemulţumit cu viaţa pe care o duce, stimulat de inspiraţii sfinte şi aprinzându-se de sfântă ardoare, în sfârşit dezlipindu-se categoric de vechile sale obişnuinţe şi defecte, este ca şi fecundat în mod spiritual de harul Duhului Sfânt şi zămisleşte propunerea unei vieţi noi. A avut loc zămislirea lui Cristos!

O dată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naşte în inimă atunci când, după ce a făcut un discernământ sănătos, după ce a cerut sfatul potrivit, după ce a invocat ajutorul lui Dumnezeu, sufletul pune imediat în practică propunerea sa, începând să realizeze ceea ce de mult timp gândea, dar amânase mereu temându-se că nu este capabil.

Dar este necesar să insistăm asupra unui lucru: această propunere de viaţă nouă trebuie să se traducă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil chiar externă şi vizibilă, în viaţa noastră şi în obişnuinţele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este născut. Este unul dintre multele avorturi spirituale. Nu se va celebra niciodată "a doua sărbătoare" a pruncului Isus, care este Crăciunul! Este una dintre multele amânări care sunt unul dintre motivele principale pentru care aşa de puţini devin sfinţi.

Dacă decizi să schimbi stilul de viaţă şi să intri în acea categorie de săraci şi umili care, asemenea Mariei, caută numai să găsească har la Dumnezeu, fără a se îngriji să fie pe placul oamenilor, atunci, scrie sfântul Bonaventura, trebuie să te înarmezi cu curaj, pentru că va fi nevoie de el. Va trebui să înfrunţi două tipuri de ispită. Mai întâi se vor prezenta la tine oamenii trupeşti din ambientul tău ca să-ţi spună: "Este prea dificil ceea ce întreprinzi; nu vei reuşi niciodată, îţi vor lipsi puterile, îţi vei ruina sănătatea; aceste lucruri nu se potrivesc stării tale, compromiţi bunul tău nume şi demnitatea funcţiei tale...".

După ce s-a trecut de acest obstacol, se vor prezenta alţii care au reputaţia că sunt şi, probabil, sunt şi de fapt, persoane evlavioase religioase, dar care nu cred cu adevărat în puterea lui Dumnezeu şi a Duhului său. Acestea îţi vor spune că, dacă începi să trăieşti în acest mod - dând mult spaţiu rugăciunii, evitând să iei parte la bârfe şi discuţii inutile, săvârşind fapte de caritate - vei fi considerat curând un sfânt, un om evlavios, spiritual, şi pentru că tu ştii foarte bine că încă nu eşti aşa, vei ajunge să-i înşeli pe oameni şi să fii un ipocrit, atrăgând asupra ta reprobarea lui Dumnezeu care cercetează inimile.

La toate aceste ispite trebuie răspuns cu credinţă: "Nu a devenit prea scurtă mâna Domnului aşa încât să nu poată mântui!" (Is 59,1) şi, aproape supărându-ne pe noi înşine, să exclamăm, asemenea lui Augustin în ajunul convertirii sale: "Dacă aceştia şi acestea reuşesc, eu de ce să nu reuşesc? Si isti et istae, cur non ego?"⁹.

5. Maria a spus da

Exemplul Născătoarei de Dumnezeu ne sugerează ce să facem în mod concret pentru a imprima vieţii noastre spirituale acest nou elan, pentru a-l zămisli şi a-l naşte cu adevărat pe Isus în noi la acest Crăciun. Maria a spus un da hotărât şi deplin lui Dumnezeu. Se insistă mult asupra acelui Fiat al Mariei, asupra Mariei ca "Fecioara lui fiat". Dar Maria nu vorbea latineşte şi de aceea ea nu a spus fiat; nu a spus nici genoito care este cuvântul pe care-l găsim în textul grecesc al lui Luca, pentru că ea nu vorbea greceşte.

Dacă este permis să încercăm să mergem înapoi, cu reflecţia pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieşit din gura Mariei - sau măcar la cuvântul care exista, în acest punct, în izvorul iudaic folosit de Luca - acesta trebuie să fi fost cuvântul "amin". Amin - cuvânt ebraic a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine - era folosit în liturgie ca răspuns de credinţă la cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când, la sfârşitul anumitor psalmi, în Vulgata se citea odinioară "Fiat, Fiat", acum în noua versiune din textele originale se citeşte: Amin, Amin. Acelaşi lucru este valabil pentru cuvântul grec: de fiecare dată când în Septuaginta se citeşte în aceiaşi psalmi Genoito, Genoito, originalul ebraic are: Amin, Amin!

Cu acel "Amin" se recunoaşte ceea ce s-a spus drept cuvânt ferm, stabil, valabil şi obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la cuvântul lui Dumnezeu, este: "Aşa este şi aşa să fie". Indică credinţă şi ascultare împreună; recunoaşte că tot ceea ce Dumnezeu spune este adevărat şi se supune. Înseamnă a-i spune "da" lui Dumnezeu. În acest sens îl găsim chiar pe buzele lui Isus: "Da, amin, Tată, căci aşa ţi-a plăcut ţie..." (cf. Mt 11,26). Mai mult, el este Amin-ul personificat: "Aşa vorbeşte Amin..." (Ap 3,14) şi prin intermediul lui, adaugă Paul, orice "Amin" rostit pe pământ se înalţă la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20).

În aproape toate limbile umane cuvântul care exprimă consimţământul este monosilabic: da, ja, yes, oui, tag... Cel mai scurt cuvânt din vocabular, dar acela cu care atât mirii cât şi consacraţii decid pentru totdeauna cu privire la viaţa lor. Şi în ritul profesiunii călugăreşti şi al hirotonirii preoţeşti există un moment în care este rostit un da.

Există o nuanţă în Amin-ul Mariei pe care este important să-l percepem. În limbile moderne noi folosim modul indicativ la verb pentru a indica un lucru întâmplat sau care se va întâmpla, modul condiţional pentru a arăta ceva care ar putea să se întâmple sub anumite condiţii şi aşa mai departe; greaca are un mod special care se numeşte optativ. Este un mod care se foloseşte atunci când se vrea să se exprime dorinţă sau nerăbdare ca un anumit lucru să se întâmple. Or verbul folosit de Luca, genoito, este tocmai la acest mod!

Sfântul Paul spune că "Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie" (2Cor 9,7) şi Maria a spus lui Dumnezeu "da"-ul său cu bucurie. Să-i cerem să ne dobândească harul de a-i spune lui Dumnezeu un bucuros şi reînnoit da şi astfel să-l zămislim şi să-l naştem şi noi, la acest Crăciun, pe Fiul său Isus Cristos.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ Tertullian, De carne Christi, 5,6 (CC,2, p. 881).
² Origene, Comentariu la Evanghelia după Luca, 22,3 (SCh, 87, pag. 302).
³ Isac de Stella, Discorsuri 51 (PL 194, 1863 şi urm.).
⁴ Lumen gentium 64.
⁵ Sfântul Ambrozie, Expunerea evangheliei după Luca, II, 26 (CSEL 32,4, p.55).
⁶ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentariu la Tatăl nostru (PG 90, 889).
⁷ Sfântul Francisc din Assisi, Scrisoare către credincioşi, 1 (Fonti Francescane, n. 178).
⁸ Sfântul Bonaventura, Cele cinci sărbători ale pruncului Isus, prolog (ed. Quaracchi 1949, pag. 207 şi urm.).
⁹ Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII,8,19.