Anul 2013 reprezintă un an jubiliar pentru Conferinţele "Sfântul Vincenţiu de Paul" din întreaga lume. La 23 aprilie 1813, la Milano, se naşte fericitul Frederic Ozanam, iniţiatorul mişcării laice vincenţiene din Franţa secolului XIX.
Aş dori să-l prezint pe fericitul Frederic Ozanam din punctul de vedere al unui vincenţian din zilele noastre, în fiecare zi de 23, timp de patru luni. Deci haideţi să facem un efort şi să vedem cine a fost omul Frederic Ozanam
Mai întâi, să privim la:
Frederic Ozanam - omul
Copilul Frederic creşte într-o familie creştină alături de părinţi practicanţi, ceea ce îl va marca pentru tot restul vieţii. Părinţii săi vor deveni model în trăirea credinţei. Familia Ozanam se bucură de o anumită bunăstare materială, tatăl fiind medic la spitalul orăşenesc, dar şi cu o clientelă privată. Tata, doctorul Ozanam, era un om deschis şi plin de iniţiativă, citea cu regularitate Biblia, era foarte devotat bolnavilor şi săracilor. Mama, o femeie sensibilă marcată de moartea prematură a copiilor, întreţinea în sânul familiei atmosfera de credinţă profundă şi rugăciune. Frederic îi mulţumeşte des lui Dumnezeu pentru că i-a dat asemenea părinţi:
"Ţi-a plăcut (Doamne) să formezi tu însuţi această femeie sfântă: pe genunchii ei am învăţat să mă tem de tine şi din privirea ei, am învăţat dragostea ta".
Frederic este un elev deosebit. Tata dorea să-l facă avocat, de aceea investeşte mult în educaţia sa. Supradotat şi foarte bun la literatură, învaţă cu multă uşurinţă limbi străine (latina, greaca, germana). Frederic devine conştient de chemarea lui Dumnezeu şi simte dorinţa de a răspunde acestei chemări în jurul vârstei de cincisprezece ani, în urma crizei de credinţă pe care o trăieşte. Îndoielile sunt atât de mari şi-l cufundă într-o beznă totală, încât îl conduc la disperare: plânge nopţi în şir şi se gândeşte chiar la suicid. De unde vine această criză? Frederic se întâlneşte cu atitudini ostile credinţei primite de la părinţi şi practicată în familie. Ca şi în zilele noastre mulţi colegi îşi băteau joc de catolicii care merg la biserică, se împărtăşesc şi se spovedesc. Din fericire după o destăinuire făcută abatelui Noirot, profesor de filozofie, acesta îl ajută să găsească lumina, să depăşească criza. Deoarece la Lyon nu exista facultate de drept, tatăl decide să-l trimită la Paris, la Sorbona. Pentru tânărul lyonez, Parisul reprezintă o mare decepţie, îi lipseşte mult atmosfera călduroasă de acasă. Însă firea sa prietenoasă a făcut ca în scurt timp după începerea studiilor să nu mai fie singur. Prieteniile pe care le-a creat arată că Frederic simţea nevoia intensă de a fi iubit, dar arată şi faptul că oamenii se simţeau bine în compania lui, pentru că ştia să râdă şi să se amuze folosindu-şi talentele multiple; era apreciat şi pentru delicateţea, cultura sa, spiritul deschis, gustul pentru conversaţie pe toate temele. În timpul studenţiei participă împreună cu colegii la conferinţe şi seminarii pe diferite teme. Împreună cu cinci prieteni şi M. Bailly, înfiinţează Conferinţa de Caritate ce mai târziu va purta numele de Conferinţele "Sfântul Vincenţiu de Paul", pentru ca studenţii să se poată susţine în trăirea credinţei şi să dea mărturie despre credinţa lor prin practicarea carităţii. Pentru tânărul Frederic este începutul activităţii caritative. Fericitul Ozanam a înţeles că trebuie dezvoltate diferite moduri de acţiune, pentru ca Evanghelia să-şi păstreze actualitatea. Evanghelia rămâne întotdeauna aceeaşi, însă modul nostru de a pune în practică învăţătura ei nu poate rămâne înţepenit.
"Caritatea nu trebuie niciodată să privească în urmă, ci întotdeauna înainte, pentru că numărul beneficiarilor (faptelor bune) din trecut este prea mic, iar suferinţele din prezent şi viitor ce trebuie alinate sunt infinite".
Ozanam a studiat cu plăcere astfel că, în anul 1836, la 30 august, a obţinut titlul de doctor în drept, iar la 7 ianuarie 1837 îşi susţine teza de doctorat în litere despre "filozofia lui Dante". Va candida la primul concurs pentru agregarea Facultăţilor de litere, pe care îl câştigă şi care îi deschide cariera de profesor la Sorbona. După terminarea studiilor, Frederic are ezitări asupra stării de viaţă. Ştie care îi este misiunea, dar nu ştie cum trebuie să o îndeplinească. Moartea părinţilor îl aruncă în braţele singurătăţii. În ciuda multor prieteni, Frederic simte că nu aparţine nimănui.
Frederic se căsătoreşte relativ târziu, la vârsta de 27 de ani, cu fiica rectorului Academiei din Lyon, deşi cei din anturajul său credeau că va alege viaţa consacrată sau viaţa sacerdotală. El nu era adeptul căsătoriei, deoarece majoritatea prietenilor, odată "aşezaţi la casa lor" au renunţat la orice activitate caritativă şi intelectuală, dar a făcut acest pas la îndemnul prietenilor. A trăit căsătoria din plin, viaţa lângă soţia sa a fost presărată de probleme. Dragostea pe care i-o purta soţiei sale a făcut să dispară aceste probleme şi să meargă mai departe împreună cu ea. Soţia mergea cu el la săraci, din veniturile lor o parte era programată pentru săraci. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu un copil şi educaţia acestui copil o face cu mare simţ de răspundere.
Boala l-a luat din sânul familiei. La 40 de ani Ozanam şi-a considerat boala ca pe o formă de slujire a lui Dumnezeu, aceasta a rămas singura modalitate de a-l sluji pe Dumnezeu:
"Şi mai ales, scumpul meu prieten, roagă-te pentru mine pentru că, dacă Dumnezeu nu vrea să-l mai slujesc prin munca mea, să mă mulţumesc să-l slujesc prin suferinţa mea" .
Ultimele lui momente din viaţă i-au fost dedicate tot lui Dumnezeu. Pe patul de suferinţă Ozanam îşi găsea consolarea în citirea Bibliei.
Fiu, soţ, tată şi prieten de o rară delicateţe, el i-a marcat profund pe toţi cei care l-au cunoscut.
Frederic Ozanam a fost un om al fericirilor. Era caracterizat de căldura inimii, compasiune, umilinţă. Nimic din ceea ce a trăit el nu l-a separat de Dumnezeu.
Notă: Realizarea acestui articol a fost posibilă cu ajutorul materialelor trimise de sora Magdalena, fiică a carităţii.
Tema următoare: "Frederic Ozanam - Trăirea în credinţă"
Ana Doboş
