|
| © AFP/SIR |
"Îmi rămân în inimă bogăţia sa umană, vivacitatea sufletului şi rodnicia spiritualităţii." Vorbeşte cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, mulţi ani colaborator apropiat al Papei Francisc ca secretar al Consiliului Cardinalilor. În ziua funeraliilor, cardinalul relatează legătura personală cu Bergoglio şi reflectează asupra moştenirii spirituale, pastorale şi instituţionale lăsate de pontif.
Eminenţă, dumneavoastră l-aţi slujit pe Papa Francisc încă din primele zile ale pontificatului său, în calitate de secretar al Consiliului Cardinalilor, dar l-aţi cunoscut personal încă din timpurile atentatului la Turnurile Gemene. Ce amintire aveţi din aceşti doisprezece ani?
Efectiv, prima mea întâlnire cu cardinalul Bergoglio a avut loc în primele zile ale celei de-a X-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor (septembrie/octombrie 2001), la care el a intervenit şi ca raportor adjunct pentru motivele amintite de dumneavoastră. Acel raport iniţial de colaborare s-a transformat treptat în prietenie şi în familiaritate, susţinute de diferitele întâlniri avute în timpul anilor cu ocazia venirilor sale la Roma, în timp ce eu eram episcop în apropiata Biserică de Albano.
Şi înainte de alegerea la Scaunul lui Petru?
Şi înainte de începutul conclavului din 2013 am petrecut câteva ore împreună şi eu i-am propus să meargă să viziteze Vilele pontificale de la Castel Gandolfo înainte de a se întoarce la Buenos Aires. Nici pe departe nu mă gândeam la o chemare a sa la catedra lui Petru, care în schimb s-a întâmplat.
Apoi cum s-a născut raportul vostru de colaborare mai strânsă?
A fost imediat după cererea sa de a colabora cu el în ceea ce avea să fie "Consiliul de cardinali". Cum să mă dau înapoi? Aşadar, la prietenie s-a alătura din nou colaborarea şi este ceea ce am avut darul de a trăi până la 14 aprilie, când am avut posibilitatea de a-l întâlni personal pentru ultima dată.
Ce amintire vă rămâne de la acea ultimă întâlnire?
Atunci am văzut în el şi personificarea fragilităţii umane; toate dăţile celelalte deschiderea inimii sale. Aşadar, în amintire îmi rămân bogăţia sa de humanum - şi bucuroasă, hilară şi bogată în humour -, vivacitatea sufletului său şi rodnicia spiritualităţii sale. O lucrare pe care în 2023 am scris-o despre el este intitulată "Franciscanismul unui papă iezuit". Aş rescri-o.
Papa Francisc a voit ca înmormântarea lui să fie celebrată conform noului Ordo exsequiarum romani pontificis, aprobat de el însuşi în 2024, care prevede rituri mai sobre şi pastorale. Cum interpretaţi această alegere?
Acel text ne-a fost trimis de Oficiul Celebrărilor Liturgice în noiembrie 2024. În rescript se citeşte că însuşi Papa Francisc a cerut "să se simplifice şi să se adapteze unele rituri în aşa fel încât celebrarea înmormântării episcopului de Roma să exprime mai bine credinţa Bisericii în Cristos înviat, păstor veşnic". A fost o alegere consecventă stilului său pastoral, valabilă pentru oricine şi în orice mod a ajuns glasul lui Isus care spune: "Paşte oile mele" (In 21,17).
Decizia de a fi înmormântat în Bazilica "Santa Maria Maggiore", şi nu în "Sfântul Petru", a provocat multă atenţie. Cum apreciaţi această alegere?
Pentru a spune adevărul, există alţi papi înmormântaţi în acea bazilică mariană. Este o alegere consecventă devoţiunii sale faţă de Salus populi romani, aşa cum este invocată din secolul al XIX-lea acea icoană care o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul păstrată acolo.
Există şi precedente recente?
Da. Nici Pius al IX-lea (1878) nu este înmormântat în "Sfântul Petru", ci în "Sfântul Laurenţiu în afara zidurilor"; precum şi Leon al XIII-lea (1903) este înmormântat în Bazilica "Sfântul Ioan din Lateran". Aşadar, Francisc nu strică o "tradiţie seculară", ci a făcut o alegere, pe care astăzi o citim anunţată în Testamentul din 29 iunie 2022.
Papa Francisc a insistat mereu asupra sinodalităţii şi asupra reformei Curiei. Care este impactul pe care-l lasă asupra Bisericii?
Că structurile Bisericii - şi între acestea şi Curia Romană - au nevoie de adaptări pentru a răspunde la nevoile timpului mi se pare clar. Constituţia apostolică Praedicate evangelium situează reforma "în contextul misionarităţii Bisericii", în continuitate cu reformele precedente declară intenţia sa "de a armoniza mai bine exercitarea slujirii Curiei cu drumul de evanghelizare, pe care Biserica, mai ales în această perioadă, îl trăieşte" (Preambul, nr. 3).
Nu este prima dată când se întâmplă?
Şi înainte de Francisc au fost "actualizări" şi adaptări, mă gândesc mai aproape la Sfântul Paul al VI-lea şi la Sfântul Ioan Paul al II-lea. "A evangheliza este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza", a scris Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi. Pentru aceasta nu trebuie să ne uimim de noi actualizări. Aşadar, de ce să ne uimim dacă pentru aceste motive ar trebui să ne gândim la ipoteza unei noi "actualizări". Încă nu este adevărat, aşa cum a spus Francisc în discursul său adresat Curiei Romane din 21 decembrie 2019, că "ceea ce trăim nu este pur şi simplu o perioadă de schimbări, ci este o schimbare de epocă"?
Şi despre sinodalitate?
Cât priveşte sinodalitatea, după părerea mea este valabil ceea ce se citeşte în documentul Comisiei Teologice Internaţionale din 2018 care, în lumina izvoarelor normative şi a fundamentelor sale teologale, "desemnează înainte de toate stilul deosebit care califică viaţa şi misiunea Bisericii..." (nr. 70). Restul ori este realizare, ori este superfluu şi dăunător.
În rolul dumneavoastră de prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, aţi cunoscut de aproape spiritualitatea Papei Francisc. Ce aspecte consideraţi exemplare pentru poporul lui Dumnezeu?
Cât priveşte tema sfinţeniei, îmi revin în amintire cuvintele lui Francisc în nr. 7 din exortaţia Gaudete et exsultate, şi repetate de el de atâtea ori, unde vorbeşte despre "sfinţenia de la uşa de alături". Nu este o simplificare a vieţii creştine, ci o trimitere puternică la vocaţia la sfinţenie despre care a vorbit Conciliul Vatican II, care este apoi unica vocaţie cu adevărat "universală".
Aşadar, sfinţenia este accesibilă pentru toţi?
Da, celelalte vocaţii ale unui creştin ori se altoiesc pe aceasta, ori nu sunt decât deşertăciune.
Riccardo Benotti
(După Agenţia SIR, 26 aprilie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
