|
| © Vatican Media |
Cateheze despre discernământ
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Continuăm - se termină - catehezele despre discernământ, şi cine a urmărit până acum aceste cateheze probabil ar putea să gândească: dar ce exerciţiu complicat este discernământul! În realitate, viaţa este complicată şi, dacă nu învăţăm s-o citim, aşa complicată cum este, riscăm s-o irosim, ducând-o înainte cu artificii care ajung să ne deprime.
La prima noastră întâlnire am văzut că mereu, în fiecare zi, că vrem sau nu, facem acte de discernământ, în ceea ce mâncăm, citim, la locul de muncă, în relaţii, în toate. Viaţa ne pune mereu în faţa alegerilor şi, dacă nu le facem în manieră conştientă, la sfârşit viaţa va alege pentru noi, ducându-ne unde nu am vrea.
Însă discernământul nu se face singuri. Astăzi aprofundăm mai concret câteva ajutoare care pot uşura acest exerciţiu al discernământului, indispensabil pentru viaţa spirituală, deşi într-un fel le-am întâlnit deja în cursul acestor cateheze. Dar un rezumat ne va ajuta mult.
Un prim ajutor indispensabil este confruntarea cu Cuvântului lui Dumnezeu şi cu doctrina Bisericii. Ele ne ajută să citim ceea ce se mişcă în inimă, învăţând să recunoaştem glasul lui Dumnezeu şi să-l distingem de alte glasuri, care par să se impună atenţiei noastre, dar care la sfârşit ne lasă dezorientaţi. Biblia ne avertizează că glasul lui Dumnezeu răsună în calm, în atenţie, în tăcere. Să ne gândim la experienţa profetului Ilie: Domnul nu-i vorbeşte în vântul care despică pietrele, în foc sau în cutremur, ci îi vorbeşte într-o adiere uşoară (cf. 1Rg 19,11-12). Este o imagine foarte frumoasă care ne face să înţelegem cum vorbeşte Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu nu se impune, glasul lui Dumnezeu este discret, respectuos, eu mi-aş permite să spun: glasul lui Dumnezeu este umil, şi tocmai pentru asta este pacificator. Şi numai în pace putem să intrăm în adâncul nostru şi să recunoaştem dorinţele autentice pe care Domnul le-a pus în inima noastră. Şi de atâtea ori nu este uşor să intrăm în acea pace a inimii, pentru că suntem ocupaţi cu atâtea lucruri toată ziua... Dar te rog, calmează-te un pic, intră în tine însuţi, în tine însăţi. Două minute, opreşte-te. Priveşte ce simte inima ta. Să facem asta, fraţilor şi surorilor, ne va ajuta mult, pentru că în acel moment de calm auzim imediat glasul lui Dumnezeu care ne spune: "Dar uite, uite cu asta, bun acest lucru pe care-l faci...". Să lăsăm în calm ca să vină imediat glasul lui Dumnezeu. Ne aşteaptă pentru asta.
Pentru credincios, Cuvântul lui Dumnezeu nu este pur şi simplu un text de citit, Cuvântul lui Dumnezeu este o prezenţă vie, este o lucrare a Duhului Sfânt care întăreşte, instruieşte, dă lumină, forţă, răcorire şi gust de a trăi. A citi Biblia, a citi o bucată, una sau două bucăţi din Biblie, sunt ca mici telegrame ale lui Dumnezeu care ajung la tine imediat la inimă. Cuvântul lui Dumnezeu este un pic - şi nu exagerez - este un pic o adevărată anticipare a paradisului. Şi a înţeles bine asta un mare sfânt şi păstor, Ambroziu, episcop de Milano, care scria: "Când citesc Scriptura Divină, Dumnezeu se plimbă din nou în paradisul pământesc" (Scrisoare, 49,3). Cu Biblia noi îi deschidem uşa lui Dumnezeu care se plimbă. Interesant...
Acest raport afectiv cu Biblia, cu Scriptura, cu Evanghelia, duce la trăirea unei relaţii afective cu Domnul Isus: să nu ne fie frică de asta! Inima vorbeşte inimii, şi acesta este un alt ajutor indispensabil şi nu concret. De multe ori putem avea o idee deformată despre Dumnezeu, considerându-l ca un judecător aprig, un judecător sever, gata să ne prindă în greşeală. Dimpotrivă, Isus ne revelează un Dumnezeu plin de compasiune şi de duioşie, gata să se sacrifice pe sine însuşi numai să ne vină în întâmpinare, exact ca tatăl din parabola fiului risipitor (cf. Lc 15,11-32). Odată, cineva a întrebat - nu ştiu dacă pe mama sau pe bunica, mi-au povestit asta - "Dar ce trebuie să fac, în acest moment?" - "Ascultă-l pe Dumnezeu, el îţi va spune ce va trebui să faci. Deschide inima lui Dumnezeu": un sfat bun. Îmi amintesc odată, într-un pelerinaj de tineri, care se face o dată pe an la Sanctuarul din Luján, la 70 km de Buenos Aires: se face o zi pentru a ajunge acolo; eu aveam obiceiul să spovedesc în timpul nopţii. S-a apropiat un tânăr, circa 22 de ani, peste tot cu tatuaje. "Dumnezeul meu - m-am gândit eu - ce va fi asta?". Şi mi-a spus: "Dumneavoastră ştiţi, am venit pentru că am o problemă gravă şi eu am povestit-o mamei şi mama mi-a spus: «Mergi la Sfânta Fecioară Maria, fă pelerinajul, şi Sfânta Fecioară Maria îţi va spune». Şi am venit. Am avut contact cu Biblia, aici, am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi mi-a atins inima şi trebuie să fac asta, asta, asta, asta, asta". Cuvântul lui Dumnezeu îţi atinge inima şi îţi schimbă viaţa. Şi astfel eu am văzut de atâtea ori, asta, de atâtea ori. Pentru că Dumnezeu nu vrea să ne distrugă, Dumnezeu vrea ca să fim mai puternici, mai buni în fiecare zi. Cine rămâne în faţa Răstignitului simte o pace nouă, învaţă să nu ne fie frică de Dumnezeu, pentru că Isus pe cruce nu provoacă frică nimănui, este imaginea neputinţei totale şi în acelaşi timp a iubirii celei mai depline, capabilă să înfrunte orice încercare pentru noi. Sfinţii au avut mereu o predilecţie faţă de Isus Răstignit. Relatarea Pătimirii lui Isus este calea maestră pentru a ne confrunta cu răul fără a fi distruşi de el; în ea nu există judecată şi nici resemnare, pentru că este străbătută de o lumină mai mare, lumina Paştelui, care permite să vedem în acele acţiuni teribile un plan mai mare, pe care niciun impediment, obstacol sau faliment nu-l poate zădărnici. Cuvântul lui Dumnezeu te face să priveşti mereu de partea cealaltă: adică, este crucea, aici, este urât, dar există un alt lucru, o speranţă, o înviere. Cuvântul lui Dumnezeu îţi deschide toate porţile, pentru că el, Domnul, este poarta. Să luăm Evanghelia, să luăm Biblia în mână: cinci minute pe zi, nu mai mult. Purtaţi o Evanghelie de buzunar cu voi, în geantă, şi când veţi fi în călătorie luaţi-o şi citiţi un pic, în timpul zilei, un fragment mic, lăsaţi să se apropie de inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi asta şi veţi vedea cu se va schimba viaţa voastră cu apropierea de Cuvântul lui Dumnezeu. "Da, părinte, dar eu sunt obişnuit să citesc viaţa sfinţilor": asta face bine, face bine, dar să nu lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ia Evanghelia cu tine şi citeşte-o chiar şi numai un minut pe zi.
Este foarte frumos să ne gândim la viaţa cu Domnul ca o relaţie de prietenie care creşte zi după zi. V-aţi gândit la asta? Este calea! Să ne gândim la Dumnezeu care ne iubeşte, ne vrea prieteni! Prietenia cu Dumnezeu are capacitatea de a schimba inima; este unul din marile daruri ale Duhului Sfânt, evlavia, care ne face capabili să recunoaştem paternitatea lui Dumnezeu. Avem un Tată duios, un Tată afectuos, un Tată care ne iubeşte, care ne-a iubit din totdeauna: când se trăieşte această experienţă, inima se topeşte şi dispar îndoielile, fricile, senzaţia de nevrednicie. Nimic nu se poate opune acestei iubiri a întâlnirii cu Domnul.
Şi asta ne aminteşte un alt mare ajutor, darul Duhului Sfânt, care este prezent în noi şi care ne instruieşte, face viu Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l citim, sugerează semnificaţii noi, deschide uşi care păreau închise, arată cărări ale vieţii acolo unde părea că era numai întuneric şi dezorientare. Eu vă întreb: voi îl rugaţi pe Duhul Sfânt? Dar cine este acest mare Necunoscut? Noi îl rugăm pe Tatăl, da, Tatăl Nostru, îl rugăm pe Isus, dar îl uităm pe Duhul! Odată, făcând cateheză copiilor, am pus întrebarea: "Cine dintre voi ştie cine este Duhul Sfânt?". Şi un copil: "Eu ştiu!" - "Şi cine este?" - "Paraliticul", mi-a spus el! El auzise "Paraclitul" (= "Mângâietorul"), şi se gândea că era un paralitic. Şi de atâtea ori - asta m-a făcut să mă gândesc - pentru noi Duhul Sfânt este acolo, ca şi cum ar fi o Persoană care nu contează. Duhul Sfânt este cel care îţi dă viaţă sufletului! Lăsaţi-l să intre. Vorbiţi cu Duhul aşa cum vorbiţi cu Tatăl, aşa cum vorbiţi cu Fiul: vorbiţi cu Duhul Sfânt - care nu are nimic paralitic! În el este forţa Bisericii, este ceea ce te duce înainte. Duhul Sfânt este discernământ în acţiune, prezenţă a lui Dumnezeu în noi, este darul, cadoul cel mai mare pe care Tatăl îl asigură celor care i-l cer (cf. Lc 11,13). Şi Isus cum îl numeşte? "Darul": "Rămâneţi aici la Ierusalim aşteptând darul lui Dumnezeu", care este Duhul Sfânt. Este interesant de dus viaţa în prietenie cu Duhul Sfânt: el te schimbă, el te face să creşti.
Liturgia Orelor începe principalele momente de rugăciune ale zilei cu această invocaţie: "Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi". "Doamne, ajută-mă!", pentru că singur nu pot să merg înainte, nu pot să iubesc, nu pot să trăiesc... Această invocaţie de mântuire este cererea de nesuprimat care izvorăşte din adâncul fiinţei noastre. Discernământul are scopul de a recunoaşte mântuirea realizată de Domnul în viaţa mea, îmi aminteşte că niciodată nu sunt singur şi că, dacă lupt, este pentru că miza este importantă. Duhul Sfânt este mereu cu noi. "Oh, părinte, am făcut un lucru urât, trebuie să merg să mă spovedesc, nu pot face nimic...". Dar, ai făcut un lucru urât? Vorbeşte Duhului care este cu tine şi spune-i: "Ajută-mă, am făcut acest lucru foarte urât". Dar nu şterge dialogul cu Duhul Sfânt. "Părinte, sunt în păcat de moarte": nu contează, vorbeşte cu el, astfel te ajută să primeşti iertarea. Să nu lăsăm niciodată acest dialog cu Duhul Sfânt. Şi cu aceste ajutoare, pe care ni le dă Domnul, nu trebuie să ne temem. Înainte, curaj şi cu bucurie!
_______________
Şi apoi, să ne gândim - vorbind despre Pruncul Isus - la atâţia copii din Ucraina care suferă, suferă mult, din cauza acestui război. În această sărbătoare a lui Dumnezeu care se face prunc, să ne gândim la copiii ucraineni. Când i-am găsit aici, majoritatea nu reuşesc să zâmbească şi, când un copil pierde capacitatea de a zâmbi, este grav. Aceşti copii poartă asupra lor tragedia războiului care este aşa de inumană, aşa de dură. Să ne gândim la poporul ucrainean, în acest Crăciun: fără lumină, fără încălzire, fără lucrurile principale pentru a supravieţui, şi să-l rugăm pe Domnul pentru ca să le ducă lor pacea cât mai curând posibil.
Din inimă vă binecuvântez.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
