|
| Foto: Louisa Gouliamaki / AFP)
© Vatican Media |
A murit la vârsta de 96 de ani filozoful german Jürgen Habermas, unul dintre cei mai influenţi gânditori europeni ai secolului al XX-lea. Teoretician al acţiunii comunicative şi al democraţiei deliberative, el a reflectat asupra rolului limbajului şi raţionalităţii în viaţa publică. Dialogul său cu Joseph Ratzinger, pe atunci cardinal, despre relaţia dintre religie şi modernitate, a fost celebru.
Într-o epocă marcată de conflicte, fracturi culturale şi crize ale democraţiilor, Jürgen Habermas - care a murit pe 14 martie 2026, la Starnberg, lângă München, la vârsta de 96 de ani - şi-a dedicat întreaga viaţă apărării unei convingeri simple şi radicale: convieţuirea umană se poate susţine numai pe dialog. Filozof al limbajului şi al democraţiei deliberative, a marcat gândirea europeană timp de peste o jumătate de secol. În ultimii ani, parcursul său s-a intersectat cu cel al teologului Joseph Ratzinger, într-una dintre cele mai semnificative confruntări despre raportul dintre credinţă şi raţiune în societatea contemporană.
Născut la Düsseldorf în 1929, Habermas a fost unul dintre cei mai mari filozofi, sociologi şi politologi ai secolului al XX-lea. Student al lui Adorno şi Horkheimer, membru al Şcolii din Frankfurt şi autorul celebrei teorii a "acţiunii comunicative", care a influenţat dezbaterea filozofică, politică şi juridică europeană timp de decenii.
Limbajul ca răscumpărare şi fundament al raţionalităţii
Încă de la o vârstă fragedă, Habermas a fost interesat de limbaj. Nu numai din vocaţie intelectuală: o despicătură palatină, de care a suferit în copilărie, i-a îngreunat vorbirea. Limbajul a devenit astfel şi un instrument pentru răscumpărarea personală şi pentru afirmarea demnităţii comunicării dintre fiinţele umane.
După ce a studiat la Bonn, Göttingen şi Zurich, a absolvit în 1954 cu o teză despre Schelling şi a început să colaboreze cu Şcoala din Frankfurt, lucrând ca asistent al lui Adorno. Profesor la Heidelberg şi apoi la Frankfurt, apoi director al unui Max-Planck-Institut din Starnberg, a fost una dintre figurile centrale ale filozofiei germane între anii 1960 şi 1990. Membru al celei de-a doua generaţii a Şcolii din Frankfurt, a reînnoit abordarea marxistă a acesteia, transformând-o într-o teorie a raţionalităţii şi a comunicării orientată spre democraţia deliberativă.
Teoria acţiunii comunicative şi etica discursului
Cea mai cunoscută lucrare a sa, Teoria acţiunii comunicative, propune ideea că raţionalitatea nu provine din impunere sau putere, ci din dialogul dintre interlocutori liberi şi egali. De aici provine "etica discursului" a sa: o normă este justă dacă poate fi acceptată de toţi cei implicaţi printr-un schimb liber. Prin urmare, fundamentul convieţuirii civile nu este tradiţia sau revelaţia, ci consensul argumentat raţional.
Acest proiect reprezintă una dintre cele mai ambiţioase încercări din filozofia contemporană de a oferi modernităţii un fundament normativ după criza metafizicii tradiţionale. Cu toate acestea, tocmai aici apar unele dintre limitele gândirii sale. Încrederea în procesul raţional al dialogului pare mai fragilă astăzi în faţa tensiunilor secolului al XXI-lea: războaie, revenirea naţionalismelor, fracturi culturale şi religioase, dar şi provocările reprezentate de biotehnologii şi de inteligenţa artificială. Raţionalitatea comunicativă pare capabilă să reglementeze conflictele, dar nu generează întotdeauna motivaţiile morale profunde de care societăţile au nevoie.
Nici imaginea sa publică nu a fost lipsită de controverse. Ocazional, Habermas a susţinut intervenţiile militare occidentale justificate în numele drepturilor umane, cum ar fi bombardamentele NATO asupra Serbiei în 1999 sau unele intervenţii militare occidentale după 11 septembrie, atrăgând critici din partea celor care au văzut în astfel de poziţii o tensiune cu idealul său de dialog raţional.
Dialogul cu Ratzinger despre credinţă, raţiune şi secularizare
În pofida originii sale laice şi necredincioase, în ultimele decenii, Habermas a acordat o mare atenţie raportului dintre credinţă şi raţiune. Dialogul său cu Joseph Ratzinger este emblematic. Pe 19 ianuarie 2004, cardinalul - pe atunci prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi viitorul papă Benedict al XVI-lea - s-a întâlnit cu el la Academia Catolică din Bayern pentru o dezbatere publică, reunită ulterior în volumul Dialectica secularizării. Despre raţiune şi religie.
În centrul dezbaterii s-a aflat o întrebare decisivă: poate democraţia modernă să facă abstracţie complet de religie sau are nevoie de resursele sale morale? Habermas şi Ratzinger au căzut de acord asupra unui punct: credinţa nu este numai un reziduu privat, ci poate genera motivaţii etice şi sentiment al limitei. În schimb au avut premise diferite. Filozoful a pornit de la statul constituţional democratic şi de la principiul justificării raţionale a normelor; teologul de la revelaţia creştină, în care raţiunea este văzută ca lumină divină, iar credinţa ca ghid al acesteia.
Dialogul a scos la iveală câteva puncte comune. Ambele părţi au respins relativismul moral absolut şi fundamentalismul religios. De asemenea, au subliniat necesitatea "purificării reciproce": credinţa trebuie să accepte critica raţională pentru a evita derivele ideologice, în timp ce raţiunea trebuie să recunoască faptul că nu totul poate fi redus la tehnologie sau la logică instrumentală. Prin urmare, religia poate juca un rol public, cu condiţia să traducă propriile conţinuturi într-un limbaj inteligibil pentru toţi cetăţenii.
Această perspectivă dă naştere ideii unei societăţi "post-seculare": o realitate care nu se întoarce la o Europă confesională, ci recunoaşte că religia continuă să ofere simboluri, naraţiuni şi motivaţii morale pe care raţionalitatea seculară singură cu greu le produce.
O moştenire pentru viitorul Europei
Reflecţiile celor doi gânditori s-au concentrat mai ales asupra viitorului Europei. Habermas şi Ratzinger au fost de acord în apărarea democraţiei liberale, dar au criticat potenţiala sa derivă tehnocratică şi reducerea societăţii la o piaţă de interese. În acest cadru, credinţa, fără a revendica privilegii politice, poate contribui la restabilirea substanţei etice a vieţii publice, amintind valoarea persoanei, a drepturilor fundamentale şi a dreptăţii sociale.
În lumina crizelor actuale ale democraţiilor, a ascensiunii populismelor şi a tensiunilor culturale, dialogul lor apare încă surprinzător de actual astăzi. "Post-secularitatea" imaginată de Habermas şi Ratzinger invită de fapt la o cultură politică mai matură: capabilă să distingă între laicitate şi nihilism, între identitate deschisă şi închidere ideologică, între credinţa care dialoghează şi religia care revendică puterea.
Moartea lui Habermas marchează astfel sfârşitul unei mari ere a gândirii europene. Însă confruntarea pe care a iniţiat-o cu Ratzinger rămâne un punct de referinţă pentru cei care continuă să gândească Europa nu numai ca pe o piaţă sau o instituţie administrativă, ci ca pe un proiect cultural şi moral întemeiat pe dialogul dintre raţiune, pluralism şi responsabilitate istorică.
Fabio Colagrande
(După Vatican News, 15 martie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
