|
| © Vatican Media |
Un text care vorbeşte inimii fiecărui confrate, recunoscând intim singurătatea, fragilitatea, dar şi dorinţa de a nu pierde niciodată primatul lui Cristos în propria slujire: aceasta este ceea ce a afirmat arhiepiscopul secretar al Dicasterului pentru Cler, Carlo Roberto Maria Redaelli, într-un interviu acordat mass-media vaticane, în care a reiterat aspectele cele mai relevante ale Mesajului Papei Leon al XIV-lea pentru Ziua Sfinţirii Preoţilor.
Excelenţă, care a fost prima dumneavoastră impresie despre Mesajul Sfântului Părinte adresat preoţilor?
Citind frumosul Mesaj pentru Ziua Sfinţirii Preoţilor, primul cuvânt care îmi vine în minte este "intimitate". Sfântul Părinte, de fapt, adresează tuturor preoţilor un mesaj frăţesc, care vine din inimă. În acest sens, putem percepe accentul pe care Leon al XIV-lea intenţionează să îl pună pe tema sfinţeniei şi grijii pentru interioritate în viaţa preoţilor. Papa arată că el cunoaşte bucuriile şi greutăţile slujirii preoţeşti de astăzi: oboseala, singurătatea, fragilitatea, dar şi dorinţa profundă, prezentă la mulţi preoţi, de a nu pierde niciodată primatul lui Cristos în viaţa lor şi deci în slujirea lor. A avea grijă de inima proprie şi a cultiva intimitatea cu Domnul sunt secretul unei vieţi fericite de preot. Şi sfinţenia nu se obţine făcând lucruri extraordinare, ci făcând lucruri obişnuite extraordinar de bine. Pentru Sfânta Tereza de Avila, sfinţenia nu constă în a face lucruri mai grele în fiecare zi, ci în a le face de fiecare dată cu mai multă iubire pentru Domnul. În Mesaj, m-a impresionat în mod special o frază: "Suntem chemaţi să participăm la aceeaşi sfinţenie a lui Dumnezeu, dar purtăm inimi fragile, limitate şi imperfecte". Sunt cuvinte care spun, cu adevăr evanghelic, că sfinţenia preoţească nu este un ideal sau o aparenţă, ci o posibilitate concretă care se conturează în viaţa reală a fiecăruia dintre noi. Şi tocmai din acest motiv mesajul poate vorbi inimii fiecărui confrate, de la cel mai tânăr vicar până la preot în vârstă care a trecut prin decenii de slujire.
Ce dimensiune consideraţi cea mai caracteristică, şi poate chiar nouă, a acestui mesaj?
Aş spune că dimensiunea cea mai caracteristică este puternica concentrare cristologică şi cordială, în sensul literal al termenului: Inima lui Cristos este prezentată ca "locul" sfinţeniei preotului. Ne aflăm în faţa unei propuneri teologice şi spirituale autentice care amplifică şi adânceşte devoţiunea tradiţională faţă de Preasfânta Inimă: sfinţenia preotului nu este o străduinţă ascetică solitară, ci unirea inimii neliniştite cu Inima străpunsă şi milostivă a lui Isus. În aceasta, mesajul este în continuitate cu învăţătura Papei Francisc din enciclica Dilexit nos, care este citată explicit. Dar adaugă şi o perspectivă proprie. Textul, de fapt, oferă tradiţia augustiniană şi experienţa spirituală a Sfântului Augustin ca icoane - cu siguranţă nu unice - dar cu siguranţă exemplare pentru a-i îndemna pe preoţi să caute o străduinţă reînnoită spre sfinţenie. A te preda Inimii lui Isus nu este numai o formulă evocatoare, ci calea către adoptarea unei spiritualităţi de filiaţie şi libertate autentice.
Cum credeţi că va fi primit mesajul de către preoţi?
Sincer, cred că poate fi primit cu recunoştinţă, cu o oarecare uşurare şi totodată reînnoind dorinţa fraternităţii prezbiterale. Recunoştinţă, pentru că mulţi preoţi - care lucrează adesea în contexte pastorale cu adevărat solicitante - simt nevoia unui cuvânt din partea papei, care să nu se limiteze la a le reaminti îndatoririle slujirii, ci care să recunoască rănile reale ale clerului de astăzi şi să le contureze calea de a integra tot ceea ce trăiesc în viaţa lor spirituală. Uşurare, pentru că Sfântul Părinte subliniază într-un mod foarte oportun că Domnul şi Biserica nu cer preoţilor să fie un fel de supereroi. Ne reaminteşte că nu trebuie să confundăm zelul cu activismul şi că în centrul angajării noastre trebuie să se afle căutarea Iubirii lui Dumnezeu, evitând tentaţia de a fi pe plac cu orice preţ. Aş dori să adaug şi un al treilea motiv de acceptare care mi se pare deosebit de preţios: insistenţa puternică a Sfântului Părinte asupra fraternităţii prezbiterale. Când papa scrie că "preotul care se izolează se stinge încet; preotul care umblă cu fraţii săi creşte", atinge o temă foarte centrală pentru cler. Cred că mulţi confraţi vor primi această invitaţie în mod pozitiv. Sfinţenia preoţească nu este o cursă individuală, ci un drum comun, făcut din relaţii autentice şi prietenii între preoţi, ca şi cu credincioşii, de viaţă comună acolo unde este posibil şi de sprijin reciproc. Este o chemare care îi interpelează şi pe episcopi, chemaţi cei dintâi să promoveze această fraternitate în diecezele care le-au fost încredinţate.
Ce impact credeţi că ar putea avea acest text asupra comunităţilor parohiale şi asupra credincioşilor laici în general?
Cred că nu există o distincţie reală între cler şi poporul lui Dumnezeu. Desigur, mesajul se adresează preoţilor, dar indică totuşi o spiritualitate pentru toţi cei botezaţi. Într-adevăr, cred că lectura acestui text poate fi valoroasă pentru toată lumea, nu numai pentru valoarea sa magisterială, ci şi pentru importanta îndrumare spirituală pe care o oferă, care înrădăcinează identitatea fiecărei persoane botezate în apartenenţa şi identificarea cu Cristos. În plus, aş dori să subliniez că un cler mai împăcat cu propriile inimi, mai centrat spiritual, este cu siguranţă un dar preţios pentru poporul lui Dumnezeu. Comunităţile parohiale - aşa cum ne aminteşte adesea Papa Francisc - au fler pentru asta! Simt imediat când un preot este un om unit, în pace cu sine însuşi şi cu Domnul: se creează o atmosferă familială, iar comunitatea merge alături de păstorii săi.
Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai importante domenii tematice pentru viaţa practică a preoţilor?
Aş dori să subliniez două în special. Prima priveşte conceptul de sărăcie. Sfântul Părinte insistă asupra prezentării Inimii lui Cristos ca o icoană a unei iubiri care devine vulnerabilă şi susceptibilă, iar acest lucru îi conduce în mod natural pe preoţi să favorizeze situaţiile de suferinţă, abandon şi excluziune. Preoţii se găsesc adesea lucrând în multe contexte diferite de sărăcie, iar sărăcia spirituală este adesea mult mai dureroasă decât sărăcia materială. A trăi spiritualitatea Preasfintei Inimi înseamnă a duce iubirea lui Dumnezeu acolo unde omenirea suferă cel mai mult şi unde harul se poate revărsa, aşa cum învaţă sfântul Paul. A doua priveşte pacea: într-un timp marcat - după cum spune papa - "de dezbinare şi frică", preoţii sunt chemaţi să fie "constructori de pace, martori ai duioşiei Bunului Păstor", oameni ai reconcilierii şi dialogului. Aceasta priveşte nu numai munca pastorală obişnuită, ci şi misiunea socială şi eclezială a preoţilor. Suntem chemaţi, în primul rând în contextele noastre ecleziale, să abandonăm logica conflictului şi a opoziţiei şi să mărturisim, nouă înşine şi lumii, că creştinii sunt oameni ai păcii şi care construiesc pacea. Pacea, desigur, nu este o existenţă liniştită sau ignorarea problemelor pentru a evita conflictele; este exact opusul: alegerea de a vindeca conflictele, de a-i întâlni pe ceilalţi, de a fi deschişi la reconciliere. În acest sens, şi pentru toţi, acest text este cu adevărat profetic! Sper din tot sufletul ca Ziua Sfinţirii Preoţilor să devină, în întreaga Biserică, o zi de rugăciune, recunoştinţă şi solidaritate concretă cu toţi preoţii, pentru a putea trăi sfinţenia în apropierea de Cristos şi unii de alţii, sub privirea Mariei, Mama Preoţilor, căreia Sfântul Părinte ne încredinţează.
(După L'Osservatore Romano, 12 iunie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor (a 31-a) | 12 iunie
