|
| © Vatican Media |
Cei doi din Emaus care vor să rămână cu Cristos
A deschide inima la Domnul, a-l asculta şi a-l ruga
de Simone Caleffi
La frângerea pâinii, cei doi discipoli din Emaus, mai înainte dezamăgiţi şi descurajaţi, îl recunosc pe Isus, înviat din morţi. Atunci inima lor, mai înainte nesăbuită şi întârziată, înţelege misterul pătimirii după planul schiţat de Dumnezeu în Scripturi şi cu ceilalţi împărtăşesc şi proclamă certitudinea: "Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon!" (Lc 24,34). Celui care ar fi ştiut să citească în profunzime Sfânta Scriptură, moartea lui Mesia n-ar fi trebuit să apară descumpănitoare şi dincolo de orice aşteptare. Dimpotrivă, suferinţele sale erau premisa eliberării şi a gloriei. Dar cei doi discipoli au de la început mintea întunecată: ea se deschide pentru a recunoaşte adevărul Scripturii şi însăşi prezenţa lui Isus înviat după ce l-au invitat, crezându-l un pelerin necunoscut, ca oaspete în casa lor şi la masa lor. În timp ce iau cina împreună, o cină de fraternitate, probabil deja euharistică, îl simt pe Domnul cu ei şi recunosc, chiar şi fără conştiinţă precisă, cu care într-un fel deja trăiseră experienţa. La rândul lor ei devin vestitori ai Celui înviat, care treptat se revelează discipolilor, creând în ei certitudinea învierii.
Contează să-l avem pe cel care explică sensul corect al Scripturilor pentru ca în ele să-l putem repera pe Isus; trebuie să-l simţim pe Domnul aproape, chiar dacă aspectele sale sunt cele ale unui oarecare om care se întâlneşte pe drum. El este realmente prezent, prin aproapele, şi în special în "frângerea pâinii": care este fraternitate umană, caritate şi prietenie, dar înainte de toate masă a lui Cristos la care vin fraţii în credinţă. Gestul "frângerii pâinii" era aşa de bogat şi dens în semnificaţie pentru primele comunităţi creştine, încât Euharistia a fost numită, mult timp, "frângerea pâinii".
Dar unde şi cum recunoaşte credinciosul prezenţa Celui înviat pe străzile oamenilor după învierea sa? "Cei doi din Emaus mai întâi îi deschid inima lor - a spus Papa Francisc la Regina coeli din 26 aprilie 2020 -; apoi îl ascultă explicând Scripturile; apoi îl invită acasă. Sunt trei etape pe care le putem face şi noi în casele noastre: prima, a deschide inima lui Isus, a-i încredinţa poverile, trudele, dezamăgirile vieţii, a-i încredinţa acei «dacă»; şi după aceea, al doilea pas, a-l asculta pe Isus, a lua în mână evanghelia, a citi chiar astăzi acest text, la capitolul 24 din Evanghelia lui Luca; a treia, a-l ruga pe Isus cu aceleaşi cuvinte ale acelor discipoli: «Doamne, rămâi cu noi (v. 29). Doamne, rămâi cu mine. Doamne, rămâi cu noi toţi, pentru că avem nevoie de tine pentru a găsi calea. Şi fără tine este noaptea»".
Isus nu se face recunoscut imediat, ci îi lasă pe cei doi să vorbească îndelung şi să exprime toată dezamăgirea. Aşteptările lor par să fi rămas pironite pe cruce. Pleacă dezamăgiţi, dar nu dezlipiţi de ceea ce s-a întâmplat: ba chiar tocmai despre asta vorbesc atunci când Cel înviat se apropie de ei. Ştiu totul despre Isus, sunt şi la cunoştinţa faptului că unii au găsit mormântul gol, dar nu ştiu să-l recunoască pe Cel înviat. Aşadar, există o cunoaştere a lui Isus care nu este suficientă pentru a recunoaşte în el pe Cel înviat, care îi întâlneşte pe cei doi în inima problemelor lor. El împărtăşeşte întrebările pe care ei le exprimă; le primeşte şi le reciteşte în lumina Scripturilor. Numai acea lumină şi pâinea frântă sunt în măsură să dea sens şi semnificaţie noi la întrebările puse. Dar pentru a înţelege prezenţa Celui înviat sunt necesare relatarea primilor martori şi practica "pâinii frânte".
Faptele din Ierusalim încă interpelează: Isus din Nazaret a fost condamnat şi răstignit. El a spus atâtea lucruri frumoase, a făcut şi gesturi extraordinare, dar dacă s-a terminat în acel mod - atârnat de lemnul crucii -, cum să se creadă în el? Ce mântuire aduce el? Cum să se creadă fără a vedea? Graţie mărturiei primilor creştini, printr-o lectură inteligentă şi profundă a Scripturilor şi participarea la viaţa comunităţii în momentele care o caracterizează (sacramente şi fraternitate-solidaritate la toate nivelurile). În timpul Bisericii, cum şi unde îl întâlnesc credincioşii pe Cel înviat? El este prezent în gesturile Bisericii sale. Referinţa pe care Luca o face la Scriptură se situează în contextul catehezei primare despre care informează Faptele Apostolilor. Şi anume comunitatea creştină se înţelege pe sine însăşi şi propriul proiect de Biserică în lumina cuvântului şi a dinamismului profund care o impregnează. Apoi, istoria Bisericii devine modelul istoriei discipolului şi a comunităţii. Isus, care a parcurs acel tip de proiect mesianic, care a făcut acele alegeri care au apărut dezminţite şi înfrânte, chiar acel Isus este Cristos, Mesia prezent în Biserica sa. Calea lui Isus este calea discipolului şi logica ce a călăuzit acea viaţă trebuie să o călăuzească pe cea a credincioşilor.
Relatarea lui Luca orientează la liturgie, loc în care, făcând amintire vie a căii mesianice a lui Cristos, actualizând gesturile pe care el le-a cerut să fie perpetuate, citind cuvântul care se referă la el şi care interpelează, creştinii sunt chemaţi să verifice sensul existenţei, al aşteptărilor, al speranţelor lor. Citind cuvântul şi frângând Pâinea, are loc o judecată asupra Bisericii şi asupra lumii.
Textul din evanghelie oferă celor botezaţi itinerarul care caracterizează faptul de a deveni creştini, în timpul Bisericii: împărtăşirea problemelor persoanelor, citirea vieţii lor în lumina Scripturilor, pâinea frântă, împărtăşirea a ceea ce s-a întâmplat cu comunitatea care face referinţă la apostoli şi confirmarea care vine de la ei. Euharistia are şi o însemnătate profund socială. A împărtăşi pâinea este o referinţă precisă la împărtăşirea celeilalte pâini, într-o angajare de dreptate, de solidaritate şi de apărare a celor cărora le sunt încălcate drepturile primare ale persoanei.
(După L'Osservatore Romano, 17 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
