Din potirul binecuvântat ne împărtăşim cu sângele lui Cristos (cf. 1Cor 10,16)
Este Joia Mare, este joia când, după mărturia tuturor evangheliştilor, Isus a celebrat "ultimul Paşti", "Ultima Cină", sau "ultima sfântă Liturghie" cu prezenţa tuturor apostolilor săi de atunci; sfântă Liturghie unde Isus în pâine şi vin, pâine şi vin transformate de puterea lui divină în trupul şi sângele său care urmau ca a doua zi să fie jertfite pe cruce, ne-a lăsat întreaga sa iubire faţă de noi, dar nu numai a sa, ci şi a întregii Sfintei Treimi; sfântă Liturghie care este memorialul, retrăirea din orice timp şi loc a jertfei sale de la cruce; sfântă Liturghie unde Isus ne-a mai lăsat şi explicaţia pe înţelesul nostru a "Scrisorii de dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi", Biblia, a cărei sinteză este: "Isus, Fiul lui Dumnezeu, întrupat prin puterea Duhului Sfânt, ne-a iubit şi ne iubeşte până la sfârşit" (cf. In 13,1).
În Joia Mare, toate lecturile biblice de la "ultima Cină" a lui Isus cu apostolii ne vorbesc, aşa cum spuneam, despre iubirea fără de margini a lui Isus faţă de noi, iubire care l-a purtat la jertfa crucii, iubire şi jertfă a crucii care au fost profeţite cu multe secole înainte atât în pâinea obţinută din "grâul măcinat" şi vinul obţinut din "strugurii zdrobiţi" ai preotului rege Melchisedec (cf. Gen 14,8), cât şi în "jertfirea mielului pascal" de la ieşirea din Egipt (cf. Ex 12,1-14), miel pascal "fără cusur şi fără pată", dar "fript la foc", adică care a suferit focul judecăţii divine şi moartea în locul nostru.
De la jertfa lui Isus încoace, ne naştem păcătoşi ca toţi ceilalţi oameni (cf. Ps 51,5), aşa cum păcătoşi erau evreii şi egiptenii (cf. Ps 14,1; 53,1), dar cu diferenţa că noi am crezut în Dumnezeu şi am acceptat să facem parte din noul său popor ales, al cărui cap a fost constituit Isus, iar noi mădulare ale lui şi mădulare unii altora (cf. Rom 12,5). Apoi l-am primit pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu, care să ne ridice păcatele şi să moară pentru noi şi în locul nostru.
Aşa cum pentru toţi aceia care şi-au pus sângele mielului pe tocul uşilor a fost o noapte de eliberare, tot astfel pentru toţi cei care îl primesc pe Isus, care primesc carnea lui spre hrană şi sângele său spre spălarea păcatelor, noaptea lumii le va fi spre eliberare şi mântuire.
Da, astăzi celebrăm "ultimul Paşti", "ultima Cină", sau "ultima sfântă Liturghie" a lui Isus cu apostolii săi, ultima sfântă Liturghie de pe pământ şi cu prezenţa sa fizică, dar nu ultima în realitate, căci sfânta Liturghie a fost reluată de Isus imediat după învierea sa împreună cu ucenicii lui care au ajuns şi care vor ajunge lângă el acolo: "Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu" (Mt 26,29).
Apoi sfântă Liturghie cu prezenţa lui Isus "ascunsă", dar "reală", va continua şi pe pământ până la a doua sa venire. Iată ce ne spun Scripturile: "Şi, luând Isus pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: "Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea. La fel a făcut cu potirul, după cină" (Lc 22,19-20; 1Cor 11,24-25). Isus a poruncit ca sfânta Liturghie să continue până la venirea lui de-a doua: pentru a ne împărtăşi cu el spre îndumnezeirea noastră (cf. In 6,56; Ap 3,20); pentru a-l face prezent în mijlocul nostru (cf. Mt 18,20); pentru a vesti moartea şi învierea lui până când va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,26) şi pentru ca ucenicii să rămână uniţi cu el şi între ei şi pentru ca mulţi să creadă prin ei în Isus şi să vină la el şi la mântuirea lui (cf. In 17,21).
Pentru a înţelege mai bine sfânta Liturghie şi sfânta împărtăşanie poruncite de Isus: "Faceţi aceasta "în amintirea mea" (1Cor 11,24-25), "Luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi" (cf. Mt 26,26-27) am să redau o povestire pioasă pe care am auzit-o la o predică, unde ni se vorbeşte despre un tânăr care voia să ajungă la oceanul nemărginit. Drumul era lung, anevoios şi necunoscut. Tatăl său, aflând de dorinţa lui şi voind să-l ajute, i-a dăruit o cochilie de scoică în care fremăta farmecul oceanului nemărginit, ca în caz de nevoie să apeleze la ajutorul ei. De aceea, când drumul îi era greu, omul ducea scoica la ureche şi, auzind farmecul oceanului, căpăta curaj şi mergea mai departe. Când întâlnea vreo dificultate care îl îndemna să abandoneze, omul ducea scoica la ureche, asculta freamătul oceanului, prindea curaj şi mergea mai departe. Când rătăcea drumul sau nu ştia încotro s-o apuce, ducea scoica la ureche, şi freamătul oceanul îl călăuzea pe drumul cel bun. Cu dorinţa în suflet şi călăuzit de scoica minunată care cuprindea în sine tot farmecul oceanului, omul nostru a ajuns la bucuria oceanului nemărginit.
Şi nouă Isus, înainte de a se înălţa la cer pentru ca de acolo să ne atragă mai bine pe toţi la sine, ne-a lăsat şi nouă "Taina euharistică", taina sfintei Liturghii şi a sfintei Împărtăşanii, în care sunt prezenţi Isus, Tatăl şi Duhul Sfânt şi care cuprinde în ea toată iubirea, puterile divine şi farmecul paradisului, pentru ca ori de câte ori vom apela la ele să ne întărim în greutăţi, să găsim curaj când apar piedici şi să nu rătăcim drumul spre cer. De aceea "Taina Euharistică" a fost constituită ca un centru care luminează şi în jurul căreia gravitează toate celelalte taine şi acţiuni liturgice. În "Taina Euharistică" găsim într-un mod concentrat tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi face încă pentru mântuirea oamenilor, prin Isus şi prin Duhul Sfânt.
Deci, astăzi trebuie să ştim că "Taina Euharistică" ne-a mai fost dată: ca un leac universal pentru toate durerile; ca o cheie universală pentru toate problemele şi ca o rugăciune universală pentru toate trebuinţele. În acest sens zicem că, dacă voim să-l cinstim pe Dumnezeu cum se cuvine, să-i aducem închinarea, adoraţia şi cinstea care i se cuvine, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dacă voim să cerem ceva pentru noi, pentru dragii noştri de pe pământ, sau pentru dragii noştri răposaţi, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dacă voim să-i mulţumim cum se cuvine pentru darurile materiale şi spirituale, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dacă vrem să-l îmbrăţişăm pe Isus şi să unim cu întreaga Sfântă Treime încă de pe pământ, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dă voim să facem apostolat între fraţii noştri sau să susţinem operele misionare, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dacă voim să ne încărcăm cu energiile pozitive ale paradisului şi să-i încărcăm şi pe alţii, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie. Dacă voim să ne potolim foamea şi setea după toate bunurile veşnice, avem sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie.
Dar pentru ca toate să fi fost posibile, la "ultima Cină cu toţi apostolii", la "ultima sfântă Liturghie" celebrată cu apostolii, Isus înfiinţează pe lângă taina sfintei Euharistii, pe care sfântul Toma de Aquino (1225-1274) o numeşte "Medicamentul universal", iar sfântul Ignaţiu din Antiohia (50-115) o numeşte "Medicamentul nemuririi", pentru că cine o primeşte cu vrednicie, ajunge la vindecare şi la înviere (cf. In 6,54), înfiinţează şi taina sfintei Preoţii, taină prin care se va celebra sfânta Euharistie, taină prin care el va rămâne cu noi şi taină prin care el însuşi va lucra între noi până la a doua sa venire (cf. Mt 28,20). De aceea, sfântul Augustin (354-430), episcop, se referă la preot ca un "alt Cristos", iar apoi alţi sfinţi au completat: "Atunci când un preot botează, Isus botează; când un preot spovedeşte, Isus spovedeşte; când un preot celebrează şi împărtăşeşte, Isus celebrează şi împărtăşeşte; când un preot predică şi învaţă, Isus predică şi învaţă; când un preot ne vizitează sau ne însoţeşte, Isus ne vizitează şi ne însoţeşte".
Lecturile de la sfânta Liturghie de "Cina Domnului", pe lângă faptul că ne redau misterul iubirii lui Cristos care a mers la cruce pentru mântuirea noastră, mister al crucii cuprins în întregime în "pâinea frântă" şi "vinul stors", care au devenit tainic dar real trupul frânt în chinuri şi sângele vărsat din coasta lui Isus pe cruce în Vinerea Mare; pe lângă faptul că ne redau întreaga forţa divină izvorâtă din misterul Euharistic, ne mai redau şi condiţiile în care trebuie mâncat "Mielul Pascal", în care trebuie mâncat "trupul frânt" şi băut "sângele vărsat" ale lui Isus, din Euharistie, pentru a lua binecuvântarea şi nu blestemul (cf. 1Cor 11,27).
Mai întâi spunem cu Biblia că dacă nu mâncăm trupul Fiului omului, nu avem viaţă în noi (cf. In 6,53) şi apoi spunem că dacă îl mâncăm nevrednici, ne mâncăm propria osândă şi în loc să devenim puternici devenim slabi şi bolnavi şi adormiţi spiritual (cf. 1Cor 11,28-30). Este la fel de rău a nu lua sfânta Împărtăşanie ca şi a lua-o în chip nevrednic. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu şi nu al preoţilor.
Apoi spunem că, pentru a participa cu vrednicie la "Cina Domnului", Isus însuşi, cel "fără cusur şi fără pată", cel "fript la foc", adică care a suferit focul judecăţii divine în locul nostru, el însuşi i-a pregătit pe apostoli săi ca să fie vrednici de trupul şi sângele său, spălându-le picioarele, adică curăţindu-i de întinarea păcatelor.
Şi tot aici spunem că acelaşi Isus ne pregăteşte şi pe noi, spălându-ne picioarele în "baia Spovezii" spre a participa cu vrednicie la Cina Domnului, căci "nevrednic de-ai luat, tu menirea i-ai schimbat" cum se exprimă sfântul Toma de Aquino (1225-1274), pe baza Scripturii (cf. 1Cor 11,27-30).
Spălarea picioarelor, pe lângă faptul că era o caracteristică a ospitalităţii în lumea antică, ea era o datorie a slujitorului faţă de stăpân, a soţiei faţă de soţul ei, a fiului faţă de tatăl său. Prin gestul spălării picioarelor, Isus, din dragoste pentru noi, până la sfârşitul lumii, a inversat rolurile, căci el s-a făcut "Stăpânul" care spală picioarele slujitorilor săi; el s-a făcut "Mirele" care spală picioarele miresei sale, Biserica; el s-a făcut "Tatăl" care spală picioarele copiilor săi, spălare făcută în sângele său de la cruce, spălare oferită doritorilor în apa Botezului şi spălare care este repetată ori de câte ori este nevoie în baia Spovezii.
Prima lectură insistă mult pe ideea că Isus, "Mielul nostru de Paşti care a fost jertfit", şi-a făcut din plin la cruce partea lui din lucrarea divino-umană a mântuirii şi că acum urmează ca şi noi să ne împlinim partea noastră din această lucrare a mântuirii noastre.
Iar partea noastră în această lucrare divino-umană este în primul rând să credem în Isus şi să-l primim ca unic mântuitor al nostru; apoi să ne lăsăm spălaţi de el ca apostolii pentru a face pace cu Dumnezeu şi cu semenii; apoi să acceptăm mântuirea lui Isus prin "nebunia crucii"; apoi să o celebrăm zilnic din neam în neam; apoi să vestim tuturor mântuirea. Şi numai aşa să "mâncăm Paştele", numai aşa să luăm "Cina Domnului", numai aşa să ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Isus, în care sunt concentrate toată iubirea, toată înţelepciunea şi toată puterea Sfintei Treimi pentru noi.
Lui Isus, care a spus: "Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi înainte de pătimirea mea" (cf. Lc 22,15), noi să-i răspundem cu iubirea primilor creştini din Abisinia, din Etiopia, care spuneau tuturor celor pe care îi întâlneau, tuturor care îi întrebau, sau tuturor celor care le interziceau: "Nu putem trăi fără sfânta Liturghie şi fără sfânta Împărtăşanie" (cf. Ex 12,26-27; 1Pt 3,15)! Şi de aceea făceau drumuri lungi şi primejdioase până la prima biserică şi până la primul preot. De aceea mureau din iubire faţă de trupul şi sângele său. Avem noi această iubire?
Închei cu un exemplu pe care mi l-a povestit un prieten laic: la 2 iunie 1960, un copil de 8 ani a fost găsit stând pe o stâncă, la circa un kilometru depărtare de lacul Tarton, în Manitoba, Canada. Avionul în care călătorise el şi tatăl său se prăbuşise. În urma impactului, avionul a luat foc, iar tatăl a murit. Supravieţuind ca prin minune, micul Walter a aşteptat 15 zile lângă grămada de fiare ale aparatului. Era epuizat. Foamea l-a adus în pragul delirului. Când a fost descoperit, salvatorii au fost miraţi să vadă că băiatul, aproape de moarte, stătea alături de cutia de supravieţuire a aparatului care conţinea 20 de raţii zilnice, fără ca el să ştie de aceasta.
Şi astăzi sunt mulţi oameni aproape de moartea sufletească, deşi stau lângă biserici în ale căror tabernacole se află "adevărata pâine", fără să vină să mănânce din ea. Isus spune clar: "Eu sunt pâinea vieţii" (In 6, 48), "Eu sunt adevărata pâine se coboară din cer şi dă lumii viaţa" (In 6,33-34). Neglijarea "pâinii euharistice" duce la epuizare spirituală şi în cele din urmă la moartea sufletească. Da, Euharistia este alimentul divin lăsat nouă de Isus spre supravieţuire în această lume!
Pr. Ioan Lungu
