Se împlinesc 50 de ani de când papa Paul al VI-lea publica enciclica Humanae vitae, despre reglementarea naşterilor, în contextul ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican. Se întâmpla în ziua de 25 iulie 1968, făcută publică la 30 iulie 1968.
Enciclica prezintă modul responsabil în care soţii creştini trebuie să abordeze vocaţia şi misiunea lor de a transmite viaţa umană, în cadrul familiei voite şi constituite de Dumnezeu încă de la apariţia primilor oameni.
Un scurt istoric: Humanae vitae a avut o perioadă de pregătire destul de îndelungată pentru o enciclică, circa patru ani, nelipsind criticile, uneori apăsătoare. Nu prea înţelegeau oamenii de atunci cum poţi fi împotriva avortului, dar şi împotriva anticoncepţiei. Vorbim de anii 60, când ideea de anticoncepţie era foarte răspândită, idee care la origine avea doi factori determinanţi: exista deja o reprezentare ideologică a problemelor demografice şi pe de altă parte, realele dificultăţi ale unor cupluri, care se doreau a fi rezolvate doar pe cale ştiinţifică, uitând de primatul eticii.
Referitor la problema demografică, apăruse un element nou care influenţa gândirea, şi anume, omul câştigase teren asupra mortalităţii infantile, a bolilor, a foamei, astfel se prevedea o mai mare creştere demografică. Însă aici erau interesele, dacă creştea populaţia în ţările sărace, acest lucru implica o ameninţare viitoare la adresa puterii, iar cei din ţările bogate prezentau pilula ca fiind darul ştiinţei, dar pe care-l ofereau ţărilor sărace pentru a alina mizeria poporului sărac. Aici vedem interesul celor bogaţi şi o atitudine pesimistă şi de neîncredere în om. Se uitase de Dumnezeu, de cât de perfectă este creaţia sa, câtă înţelepciune, atotputernicie şi generozitate în creaţie.
Cartea Genezei ne lasă să înţelegem că fecunditatea, copiii, sunt o binecuvântare. În afară de explozia demografică, care era mai mult un pretext decât o realitate, erau şi efectivele dificultăţi, uneori grave ale cuplurilor, ale soţilor, datorită şi măsurilor adoptate de guverne. Humanae vitae nu neagă aceste dificultăţi, mai ales cele legate de muncă, de o locuinţă sau de o viaţă decentă, însă problemele umane nu se pot rezolva fără a ţine cont de primatul eticii. Dacă suntem creştini, creştinul ştie că ştiinţa merge mână în mână cu credinţa şi că, fără cruce, fără sacrificiu, viaţa nu are consistenţă. Trebuiau combătute cumva mai ales acele dificultăţi care în esenţă nu vin de la Dumnezeu, ci de la oameni.
Când a fost făcut public documentul, cel care şi-a luat angajamentul de a însoţi recepţia enciclicei a fost însuşi papa Paul al VI-lea, chiar la audienţa generală din ziua de miercuri, 31 iulie 1968, de la Castelgandolfo. Din discursul său reiese că ştia despre o anumită greutate în acceptarea pacifică a enciclicei.
În următoarele luni, într-un alt discurs despre Humanae vitae, Paul al VI-lea avea să spună: "Fie binecuvântaţi cei care primesc această învăţătură; fie binecuvântaţi şi cei care sunt adversarii ei, astfel încât conştiinţa lor să fie iluminată şi condusă de corectitudinea doctrinală şi morală, adevărată şi superioară: i-am invitat măcar să reflecteze asupra unei teme de o aşa vitală importanţă".
Ştim că magisteriul sfântului papă Ioan Paul al II-lea, cu privire la iubirea umană în planul lui Dumnezeu, a promovat şi a apărat Humanae vitae. La fel a făcut şi predecesorul său Benedict al VI- lea, aşa cum face de altfel şi papa Francisc.
Interpretarea legii divine, atât evanghelică, cât şi naturală, îi revine Magisteriului. Omul modern nu-şi poate acorda dreptul de a încredinţa raţiunii şi voinţei sale reglementarea natalităţii, aceasta aparţine ritmului biologic al organismului său. Orice problemă care se referă la viaţă nu se poate rezolva decât cu o viziune integrală despre om, a vocaţiei sale nu numai naturală şi pământească, ci şi supranaturală şi veşnică. Iubirea conjugală este o iubire pe deplin umană, adică sensibilă şi totodată spirituală, nu e o simplă pornire a instinctului şi a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinţei libere; este o iubire totală, fără rezerve nejustificate şi fără calcule egoiste; de asemenea este o iubire fidelă şi exclusivă până la moarte; este şi o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soţi, dar care e destinată să continue, dând naştere la noi vieţi.
Enciclica ne spune că acceptarea metodelor anticoncepţionale duce spre unele urmări grave, printre care: decăderea morală care decurge din "sexul fără urmări"; infidelitatea conjugală; pericolul ca bărbaţii să trăiască obişnuindu-se cu folosirea metodelor anticoncepţionale, folosirea femeii doar ca instrument de satisfacţie.
Desigur există legalitatea recurgerii la perioada nefertilă, doar dacă este îndreptată pentru a realiza valoarea paternităţii responsabile.
Enciclica ne spune că fiecare act conjugal trebuie să fie deschis vieţii, să ne dăruim total unul altuia, însă apoi ne vorbeşte şi despre paternitatea responsabilă, precizând că din rodul acestei dăruiri totale şi fecunde poate veni viaţa, această viaţă fragilă care are nevoie de o iubire totală pe care mama şi tata trebuie să fie pregătiţi să o dea, prin exemplu de iubire, educaţie etc.
În ultima parte enciclica face un apel către comunităţi pentru un angajament serios de a crea un climat favorabil educării la castitate, dar şi faţă de puterile publice, a oamenilor de ştiinţă, ca să reuşească "să dea o bază suficient de sigură pentru o reglementare a naşterilor bazată pe observarea ciclurilor naturale".
Fiind colaboratoare la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei, ştiu că la toate cursurile pentru logodnici se dedică timp pentru învăţarea metodelor naturale de reglare a fertilităţii. Aş propune tuturor familiilor să beneficieze de această oportunitate pe care o oferă Biserica prin intermediul specialiştilor noştri.
Termenul "natural" nu înseamnă opusul termenului "artificial", ci înseamnă "după natură", sau "aşa cum este creat omul de la natură", în sensul respectării naturii persoanei umane, în toate dimensiunile sale: biologică, psihologică, afectivă şi spirituală.
Metodele de reglare naturală a concepţiei presupun cunoaşterea organismului, a modificărilor ce survin pe parcursul unui ciclu, a procedeului folosit şi, de asemenea, cer soţilor respect, dragoste, colaborare şi încredere reciprocă.
Concluzii: Cu trecerea anilor, trebuie să recunoaştem importanţa şi beneficiile acestui text. El ne ajută să trăim plinătatea vieţii. Din păcate puţini sunt aceia care îl cunosc, de aceea parcă trăim într-o cultură a morţii, contrară de altfel a ceea ce a dorit Cristos prin învierea sa.
Luând decizia de a avea noi ultimul cuvânt asupra capacităţii generative, decidem să contăm doar pe forţele noastre. Dar oare chiar poate un om să asigure viitorul unui alt om?
Asumându-ne învăţătura enciclicei Humanae vitae, ne asumăm de fapt întreaga Scriptură, Tradiţia şi Magisteriul Bisericii, înţelegem astfel vocaţia la căsătorie, relaţia intimă dintre un bărbat şi o femeie ca soţi, într-un fel sau altul îi spunem lui Dumnezeu: "Doamne, viaţa familiei noastre se află în mâinile tale". Şi ştim că Dumnezeu nu a dezamăgit şi nu dezamăgeşte niciodată!
Vorbim de o angajare care presupune un mare efort, însă, asumându-ne această învăţătură a Bisericii, suntem conduşi la adevărata fericire, la acea seninătate pe care o putem vedea pe chipurile acelor soţi care s-au decis pentru Dumnezeu. Este un parcurs de maturizare personală şi relaţională în care fragilitatea noastră, prin sacramentul căsătoriei întâlneşte harul. Pentru că Dumnezeu, pe cel care se angajează pentru el, îl înnoieşte.
Eugenia Dămătăr
* * *
Cincizeci de ani ai lui Humanae vitae, teologul Lintner: "Sfârşitul unui conflict"
