În ziua de 17 martie 1992, în urmă cu 29 de ani, trecea la cele veşnice un renumit preot şi profesor, părintele Leopold Nestmann. Pr. Alois Moraru a avut un dialog cu PS Petru Gherghel despre cel care a fost primul paroh al actualului episcop emerit.
Pr. Alois: Preasfinţite Petru, vă mulţumesc că aţi fost dispus să alocaţi câteva minute pentru a discuta şi a prezenta cititorilor câteva crâmpeie din viaţa părintelui Lepold Nestmann, de la a cărui moarte tragică se vor împlini, în ziua de 17 martie, 29 de ani. Aţi avut ocazia de a-l cunoaşte pe părintele Leopold încă de când eraţi seminarist, la Seminarul din Iaşi, unde Sfinţia Sa a fost profesor în anii 1956-1958, după ce a activat trei ani ca profesor şi spiritual la Seminarul din Alba Iulia. Chiar dacă eraţi la Şcoala de Cantori, ne puteţi spune cum l-aţi păstrat în memorie după atâţia ani, căci s-au scurs deja peste şase decenii de atunci?
Ep. Petru: Îndrăznesc, cu sfială şi cu pioasă aducere aminte, să prezint această umilă şi simplă caracterizare şi să creionez portretul unui mare şi impresionant personaj din viaţa Bisericii noastre locale, pe care am avut bucuria să-l întâlnesc, să-i fiu elev, student şi, mai apoi, un mic şi începător colaborator în activitatea pastorală. Este vorba despre marele profesor, formator de suflete şi păstor, dedicat cu trup şi suflet misiunii sale, părintele Leopold. Vreau ca aceste rânduri şi amintiri să fie un mic şi recunoscător omagiu pentru acest curajos şi neînfricat apostol şi dascăl, care a scris istorie, şi la propriu şi la figurat, în cadrul Episcopiei noastre de Iaşi şi de care mă leagă câteva clipe şi câtva timp din anii mei de seminar, la Alba Iulia, dar mai ales la Iaşi. Cât mă priveşte pe mine şi părintele profesor şi paroh, trebuie mai întâi să spun că prima dată când am auzit despre Sfinţia Sa a fost la Alba Iulia, unde am început cursurile Şcolii de Cantori sau Liceul seminarial în anul 1955 şi nu la Gherăeşti, satul meu natal unde a activat o perioadă în munca pastorală. Mai multe despre el mi-a fost dat să aud, după reîntoarcerea Seminarului "Sfântul Iosif" pe Copou, în Iaşi. Aici, numele lui era mai des amintit şi aici am putut admira, e drept de la o distanţă reverenţioasă, imaginea sa de mare profesor şi spiritual, misiune pe care o primise de la rectorul Seminarului, părintele Anton Trifaş, ocupându-se, după cum se ştie, de ajutorul oferit studenţilor care urmau cursurile teologice într-un program deosebit de cel al elevilor seminarişti.
Pr. Alois: Care este imaginea care a rămas în mintea elevului care a avut în faţă un asemenea "munte de om", nu doar ca aspect fizic, ci mai ales muntele de cunoştinţe pe care le poseda, modul în care vi le împărtăşea..., pe scurt: arta pedagogică?
Ep. Petru: De cum l-am întâlnit prima dată, s-a întipărit în memoria mea de elev sfios, dar şi curios, cu figura impozantă, lângă ceilalţi profesori prezenţi, în acea perioadă, în Seminarul Teologic Romano-Catolic secţia de limbă română din ţara noastră de la Iaşi. Mai direct l-am putut vedea, asculta şi urmări la orele de clasă, la care se prezenta mereu cu reverendă, haina sa predilectă care îi oferea şi mai multă prestanţă şi mai ales o alură de om hotărât, impresie care s-a confirmat pe parcursul tuturor orelor de şcoală. Am putut constata că el ştia să combine bunătatea sa, uneori chiar copleşitoare, cu seriozitatea sa de dascăl hotărât atunci când era vorba de datoria ce o aveam noi ca elevi şi, mai ales, ca seminarişti. Ştia să combine arta preţuirii fiecărui elev cu cerinţa şi statutul unei munci pline de răspundere şi conforme cu datoria unui viitor preot şi apostol al Sfintei Evanghelii între credincioşii Bisericii noastre locale, ce trecea, în acea perioadă, prin clipe grele, adică printr-un calvar tulburător. Noroc că noi nu puteam percepe toate dificultăţile şi eram chiar străini şi scutiţi, la vremea aceea, de marile şi grelele probleme prin care trecea întreaga ţară şi societatea românească. Eram într-un fel ocrotiţi de atmosfera paşnică a copiilor lui Dumnezeu, care îşi găseau tot curajul şi liniştea în programul religios separat de zbuciumul din stradă. Ajungeau însă şi la noi, aşa mici cum eram, ecourile problemelor grele din afara Seminarului. Eram însă liniştiţi şi încrezători în cei care erau părinţii, dascăli şi ocrotitori ai noştri spirituali..
Pr. Alois: Cu siguranţă nu aţi reuşit atunci să aflaţi drama pe care a trăit-o părintele Leopold în acei ani, dar mai ales în cele două perioade cât a fost arestat. Mai întâi, la 15 august 1949, părintele Nestmann a fost arestat de Securitate şi inclus într-un lot de nouă persoane, din care făceau parte şi preoţii Anton Trifaş, Vasile Gabor şi Dumitru Matei, anchetaţi în legătură cu evadarea, în anul 1945, din lagărul de lângă Universitatea "Cuza Vodă" din Iaşi a prizonierului german Willi Seife. Acesta a stat ascuns timp de doi ani la Târgu Sascut, lângă Adjud şi la Bozieni, pe drumul de la Roman către Piatra Neamţ. În primăvara anului 1947, acest prizonier a fost găzduit timp de 30 de zile în clădirea Seminarului din Iaşi, iar în acest timp a fost vizitat de câteva ori de părintele Leopold, cu care a purtat discuţii de natură "sufletească". După o lună şi 10 zile, la 24 septembrie, Parchetul Tribunalului Militar Iaşi a emis mandatul de reţinere nr. 1945 pentru deţinutul politic nr. 46 - preot Leopold Nestmann, aflat în Penitenciarul Galata. După 5 zile, procurorul militar Tudor Dumitru a întocmit "Referatul introductiv", care menţiona faptul că în anul 1947 Willi Seife plecase la Timişoara, la o mănăstire de maici, cu o recomandare şi ajutor bănesc primite de la părintele Leopold Nestmann. În scurt timp, Willi Seife a trecut graniţa ajungând în cele din urmă în Germania, în zona controlată de francezi. Prin Ordinul 836, Parchetul Tribunalului Militar Iaşi l-a trimis pe părintele Leopold în judecată, iar preşedintele completului de judecată a respins cererea de eliberare pe durata anchetei inculpatului Leopold Nestmann. Printre motivele invocate de avocat era şi acela că probele de culpabilitate erau "îndoielnice" şi că se spera într-o achitare a clientului său. La 15 decembrie 1949, preşedintele Tribunalului Militar Iaşi, Gheorghe Cosmescu, l-a condamnat, prin Sentinţa nr. 1580, pe preotul Leopold Nestmann, pentru delictul de "favorizarea infractorului", la opt luni de închisoare corecţională şi să plătească 2.000 de lei cheltuieli de judecată. A fost eliberat în jurul datei de 15 aprilie 1950. Aceste informaţii le avem din dosarele aflate în arhivele Securităţii Române, dar conform mărturiilor preoţilor Florian Müller şi Anton Despinescu, părintele Leopold Nestmann a fost arestat a doua oară în anul 1957, pe când era profesor la Seminarul din Iaşi. A fost eliberat în ziua de 11 octombrie 1957, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu, faţă de care avea un cult special. Unul dintre fiii spirituali pe care i-a avut la Seminarul "Sfântul Petru" din Wigratzbad, unde părintele Leopold a fost director spiritual în anii 1988-1990, scria: "Profesorul dr. Leopold Nestmann a lucrat la noi timp de doi ani cu multă binecuvântare şi a ţinut şi prelegeri despre dogmatică. În singurul seminar catolic din România, care a devenit o ţară comunista după Cel de-al Doilea Război Mondial, el îşi asumase deja aceste sarcini. În mod logic, acest devotat preamăritor al Mariei s-a văzut la un moment luat în atenţia regimului. El însuşi ne-a relatat nouă, seminariştilor din acea vreme, următorul incident: pe baza diverselor indicaţii, se aştepta să fie arestat nu peste mult timp şi a cerut sfatul episcopului său. Acesta din urmă îl sfătuieşte să celebreze zilnic Sfânta Liturghie pentru Maternitatea Mariei, lucru pe care îl şi va face. Câteva săptămâni mai târziu, el a fost într-adevăr arestat. Aflat într-o notorie închisoare a serviciilor secrete din Bucureşti, el a fost plasat în cea mai strictă izolare, timp de luni de zile, fiind întotdeauna pregătit sufleteşte pentru orice urma sa vină, inclusiv pentru execuţia sa pentru un presupus act de spionaj în folosul Vaticanului. Deseori auzea împuşcăturile care aduceau moartea colegilor săi de celulă. Fără posibilitatea celebrării Sfintei Liturghii, fără breviar sau vreo altă carte, ar fi înnebunit, după propriile sale cuvinte, dacă nu s-ar fi ocupat în mod regulat de întrebările dogmatice. În cele din urmă, a pierdut urma timpului şi forţele i-au sleit, până când într-o zi a fost chemat de directorul închisorii şi a fost întrebat: «Nestmann, ai considera o favoare pentru tine ca noi să te eliberăm astăzi?» Era pe cale să răspundă «da» înainte de a simţi capcana. Aşa că el a răspuns: «Nu aştept o favoare. Dacă sunt vinovat, să mă condamnaţi. Dacă nu, insist asupra eliberării mele imediate!» Regimul a încercat să şantajeze şi să recruteze mulţi prizonieri pentru a spiona. Bunătatea directorului s-a încheiat apoi şi a fost dus înapoi în celula sa. După câteva ore a fost anunţat: «Nestmann, fă-ţi bagajele!» Cu ochii legaţi, a fost luat într-o maşină de agenţii serviciului secret şi au plecat. A fost împins afară din maşină şi s-a gândit: «Acum voi fi executat!» Dar, în schimb, uşa maşinii s-a închis şi şi-a dat seama că era liber. Cu ajutorul unei femei pe care o întâlnise întâmplător, a ajuns într-o biserică din Bucureşti. Complet epuizat, a întrebat ce zi este, şi a primit un răspuns de la doamna care îngrijea biserica: «Este 11 octombrie!» Celebrarea sărbătorii Maternităţii Maicii Domnului era chiar în acea zi, a spus el. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că acest sfânt preot a fost si un mare adept al cultului marian toată viaţa sa. (...) Comuniştii au încercat să-i înfrângă rezistenţa cu droguri psihotrope şi l-au torturat cu injecţii, printre altele. Pentru a scăpa de efectele medicamentelor psihotrope, el nu a mâncat şi nu a băut nimic. Această tortură a fost deosebit de severă pentru el. Mulţi dintre aceşti prizonieri erau preoţi - de asemenea ortodocşi şi greco-catolici - şi există câteva mărturii despre generozitatea profesorului Nestmann faţă de tovarăşii săi în nenorocire". Aţi sesizat atunci lipsa Sfinţiei Sale de la catedră?
Ep. Petru: Desigur, atmosfera era încărcată după cum se vede, înteţindu-se din ce în ce mai mult, ca un tăvălug din partea regimului politic, care nu putea să vadă cu ochi buni ceea ce continuau să facă preoţii şi creştinii. Era vizibilă şi din ce în ce mai dură urmărirea şi supravegherea Bisericii, a şcolilor, puţine care mai rămăseseră, şi a preoţilor. Valul teribil al urmăririlor, cercetărilor, al acuzelor şi, chiar, al proceselor şi al arestărilor devenise un adevărat calvar pentru Biserica noastră locală. Ajungeau la noi, e drept, mai puţine veşti despre aceste greutăţi ale superiorilor, mai ales cele ale profesorului nostru apreciat şi preţuit de toţi, părintele Leopold Nestmann. Aveam impresia că şi afară era pace şi linişte când de fapt era un adevărat război împotriva Bisericii şi a slujitorilor săi. Noi, seminariştii, deşi am văzut că părintele profesor a început să lipsească, nu înţelegeam pe deplin şi nici nu cunoşteam motivul adevărat al acestui fapt ca şi gravitatea acelor vremuri. Eram cumva ocrotiţi de asemenea dureroase întâmplări şi îndemnaţi la rugăciuni pentru a mări încrederea în ocrotirea îngerului nostru păzitor şi ocrotitor, Sfântul Iosif, ca el să aibă grijă de noi şi de preoţii noştri. Nu puteam înţelege încă pe deplin faptul că a început drumul calvarului pentru întreaga Biserică Catolică din România, calvar pe care mai ales preoţii trebuiau să-l urce, asemenea lui Cristos, care doar prin suferinţă şi moarte a fost în stare să deschidă poarta biruinţei şi a învierii. Încet, încet, totuşi ca seminarişti, în anul II de cantori sau de liceu, am reuşit să aflăm doar unele din suferinţele superiorilor noştri, auzind câte ceva şi, mai ales, despre unii care au avut de trecut prin astfel de încercări şi suferinţe. Aşa am început să înţeleg încă de pe atunci prin ce a avut să treacă părintele profesor Leopold Nestmann, admirând în persoana sa un adevărat dascăl exemplar şi dăruit formării elevilor, într-un chip deosebit al seminariştilor. Cu toate dificultăţile şi suferinţele, părintele profesor Leopold, când se prezenta la ore, manifesta, cu surâsul său specific şi cu grija pentru elevi, cu o părintească şi preoţească ţinută, impunea respect, atât prin vorbe cât şi prin ţinuta sa clericală, ca şi prin atitudinea sa exemplară cu care ne invita pe toţi la determinare şi pregătire. Se putea citi pe faţa lui nu numai bucuria dialogului, ci şi hotărârea şi grija pe care o aştepta şi pe care o imprima elevilor şi seminariştilor, chemaţi să devină mai târziu formatori de conştiinţe şi apărători ai credinţei poporului nostru. Părintele Leopold exprima prin vocea lui prietenoasă o iubire specifică unui dascăl adevărat, dar se putea observa şi surprinderea şi supărarea atunci când observa lipsă de interes în grija pentru o pregătire adevărată, necesară unor viitori apostoli în timpurile grele generate şi provocate de noua putere politică.
Pr. Alois: Cercetând locurile unde a activat, am constatat că, după ce a fost eliberat în aprilie 1950, părintele Leopold a lucrat în parohiile Vatra Dornei (1950-1951), Faraoani (1951), Roman (1952-1953), Barticeşti (1952), Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia (1953-1956) şi Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi (1956-1958). După ce a fost anchetat şi închis pentru a doua oară, părintele Leopold se retrage un timp la Parohia Gherăeşti. Vă amintiţi dacă s-a organizat vreo despărţire oficială a părintelui profesor Nestmann de ceilalţi profesori şi de seminarişti?
Ep. Petru: Nu... Am regretat însă faptul că a trebuit să plece, că este anchetat şi hărţuit împreună cu alţi preoţi, având mult de suferit din cauza timpurilor şi, desigur, şi pentru predicile pe care le ţinea în catedrala episcopală în apărarea vieţii şi împotriva avorturilor, pe care regimul comunist, care se instalase, le promova împotriva învăţăturii creştine.. Aceeaşi atitudine dârză o arăta oriunde şi oricând. Demnitatea vieţii şi valoarea ei era o convingere sfântă pentru preotul şi teologul Nestmann, iar pentru apărarea ei nu se temea să-şi rişte libertatea şi chiar viaţa. Ori de câte ori avea ocazia o propunea şi o susţinea atât la orele de la şcoală, cât mai ales pe amvon; în discuţii cu oamenii de cultură şi ştiinţă, nu înceta să o susţină şi a o apăra cu o convingere puternică, încât tot oraşul Iaşi vorbea despre dârzenia preotului şi a profesorului de teologie pe amvonul catedralei, dar şi acolo unde vedea că această practică reprezenta o crimă împotriva lui Dumnezeu şi a omului. Era, de fapt, un crez la care nu renunţa pentru nimic în lume, apărând viaţa ca dar al lui Dumnezeu pentru binele omenirii, împotriva practicii promovată de politica marxistă şi leninistă atee, direct împotriva lui Dumnezeu. A rămas ca o preocupare generală din viaţa sa de lider al vieţii şi al formării de conştiinţe. Pentru el acest crez de apostol era evident încă din timpul studenţiei, de preot tânăr şi înflăcărat colaborator în diferitele comunităţi unde a avut ocazia să catehizeze, să predice şi să anunţe evanghelia vieţii, împlinindu-şi misiunea de preot şi paroh.
Pr. Alois: Cum am precizat deja, după ce a fost eliberat, de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, părintele Nestmann a venit la Gherăeşti, unde a activat între noiembrie 1958 şi mai 1959. Apoi, părintele Leopold a fost numit, de la 13 mai 1959, pentru a doua oară paroh la Barticeşti, misiune pe care a îndeplinit-o până la 22 februarie 1966. Ştim că la 27 noiembrie 1965 aţi ajuns ca preot vicar în acea comunitate, iar părintele Nestmann v-a fost primul paroh. Chiar dacă îl ştiaţi bine de la Iaşi şi Gherăeşti, ne puteţi spune cum a fost colaborarea sacerdotală şi câteva crâmpeie din viaţa pastorală desfăşurată împreună, chiar dacă doar timp de 3 luni. Înainte de a ne răspunde, doresc să vă prezint ceea ce a scris atunci părintele Nestmann: "Exact cu Vesperele noului an bisericesc, în seara spre prima duminică a Adventului, la 27 noiembrie 1965, vine pr. Gherghel Petru la Barticeşti, având propunerea de a rămâne definitiv aici, dar nefiindu-i încă sosite hârtiile de recunoaştere. Pr. Gherghel Petru e preot nou sfinţit: 29.06.1965, la Alba Iulia, de către Preasfinţitul Episcop Aron Márton (e coleg cu pr. Anton Adănculesei). E originar din satul (mamă a Barticeştiului de altădată) Gherăieşti. S-a născut la 28 iunie 1940, din părinţii Petru Ioan Gherghel şi Maria, n. Gherghel Dăncuţ. A intrat în seminar pe 29 septembrie 1955".
Ep. Petru: A fost este pentru mine o adevărată surpriză şi trebuie să afirm că primele mele zile din activitatea mea ca preot au început cu adevărat aici, lângă părintele Leopold, în comunitatea din Barticeşti. Puţine zile, e adevărat, dar clipe de neuitat! Am avut ocazia să-l reîntâlnesc, după trecerea anilor de studii, acum ca preot recent consacrat. de vestitul episcop de Alba Iulia unic în întreaga ţară la acea vreme. Am fost trimis de Mons. Petru Pleşca, ordinarius al Diecezei de Iaşi, în acea perioadă grea şi atât de importantă din viaţa Diecezei de Iaşi, ca să dau o mână de ajutor în activitatea pastorală înainte de sărbătorile Crăciunului şi ale Noului An. Aşa a fost: era vorba de o repartizare doar verbală, de a mă deplasa la Barticeşti pentru sărbători ca să dau un ajutor, până la numirea mea oficială de preot vicar în una din parohiile diecezei. Cred că părintele paroh Leopold Nestmann ceruse un ajutor, în munca pastorală specifică Adventului şi Crăciunului. Aici, aşadar, lângă fostul meu profesor, acum paroh vestit, mi-a fost dat să încep primii paşi în activitatea pastorală. Nu spun câte emoţii aveam înainte de a ajunge la Barticeşti.
Pr. Alois: Nu ştiu dacă mai aveţi pe undeva această fotografie, dar iată putem prezenta cititorilor o imagine deosebită pe care aţi făcut-o împreună cu părintele Leopold "după viscolului din 5-7 ianuarie 1966", aşa cum este notat sub poză. Activând şi eu în acea comunitate, am găsit această fotografie în arhiva parohiei de acolo, mai exact în cronica pe care parohul Nestmann a scris-o. Înainte de a ne vorbi despre această fotografie, îmi face o deosebită plăcere istorică să vă citesc scurta autobiografie pe care părintele Leopold Nestmann ne-a lăsat-o în "Cronica Parohiei Barticeşti", atunci când a fost numit, la 1 septembrie 1952, ca "al treilea paroh de Barticeşti". Sfinţia Sa s-a născut în ziua de 25 ianuarie 1919, la Cernăuţi din părinţii Vilhelm Nestmann şi Maria, n. Heinrich Ruhr. A intrat în seminar la 30 septembrie 1930. A plecat la Roma în ziua de 14 decembrie 1939 şi a ajuns la Colegiul Urban "De Propaganda Fide" în ziua de 16 decembrie. A fost sfinţit preot, la Roma, în ziua de 20 decembrie 1942. Prima Sfântă Liturghie a celebrat-o în ziua de 21 decembrie 1942, în catacombele "Priscilla", la altarul "Fractio Panis". A terminat studiile la 15 iulie 1943, luând licenţa în teologie, după care, la 1 august 1943, s-a întors în ţară. După ce a activat la Şcoala de Fete "Sfântul Iosif" din Bucureşti (1943-1944), a urmat următorul traseu: 1944-1946 - profesor şi spiritual la Academia Teologică de Bucureşti, unde se aflau şi seminariştii ieşeni; februarie-septembrie 1946 - la Focşani; 1946-1948 - profesor şi spiritual la Seminarul din Iaşi, în clădirea fostei şcoli primare Notre Dame de Sion; 1948-1952 - paroh de Vatra Dornei. La Barticeşti a activat ca paroh doar trei luni, până la 20 decembrie 1952, când a fost transferat ca paroh de Roman. În această parohie de oraş a activat între 20 decembrie 1952 şi 1 noiembrie 1953, când a fost numit profesor şi spiritual la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. În iulie 1956, a fost transferat ca profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, unde în toamna aceluiaşi an urma să se deschidă secţia română a Institutului Teologic Inter diecezan de la Alba Iulia. Părintele Leopold nu scrie nimic în această cronică despre anchetele la care a fost supus la Securitatea din Iaşi, ci menţionează scurt: "Din noiembrie 1958 până în mai 1959, vicar parohial la Gherăieşti sub pr. Ion Jicmon. La 13 mai 1959 revine la Barticeşti pentru a fi iar acestui drag sat dispensator mysteriorum Dei". Să revenim la fotografia din ianuarie 1966.
Ep. Petru: Părintele paroh Nestmann a avut, cum aţi precizat, o perioadă vastă şi grea în multe locuri şi misiuni. Fotografia pe care mi-o arătaţi mă ajută să depăn amintirile mele, aşa cum se poate vedea cu vădită emoţie, stând cu sfială, lângă cel care mi-a fost cândva profesor şi a rămas până la moarte un părinte remarcabil, numit de cei mai mulţi Leopold profesorul, Leopold parohul şi, de ce nu, apărătorul credinţei şi moralei creştine în vremuri vitrege. Trebuie să recunosc că mă simţeam mic, sfios şi preocupat, în acelaşi timp, cum am să-mi împlinesc misiunea mea, mai ales de a predica în faţa unui specialist în retorică şi a unui vestitor recunoscut al cuvântului divin. Numai că părintele paroh, chiar de la prima întâlnire, m-a liniştit, precizându-mi programul său pastoral precizat pentru toate zilele, până la Crăciun şi nu numai, ci pentru întreaga perioadă de sfârşit şi început de an. O agendă surpriză pentru misiunea mea pastorală în timpul Adventului, al Crăciunului, al Anului Noul şi, mai mult, şi pentru sfinţirea caselor. Sunt sigur că, pe lângă faptul că el stabilise să folosească acest timp de har pentru binele credincioşilor din Barticeşti, s-a gândit şi la mine, începător şi fără experienţă, să mă îndrume, oferindu-mi lecţie de predici speciale misionare, de folos pentru credincioşii ce se pregătesc pentru întâmpinarea unui mister atât de mare cum este Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Cel mai mult mi-a plăcut cum mi-a prezentat că anul acesta vom avea, în tot timpul Adventului, predici misionare speciale, pe care le va prezenta el personal ca paroh la cele două slujbe din fiecare zi. Slujbele le vom celebra fiecare pe rând, iar Sfinţia Sa, cu marea lui experienţă, va prezenta în fiecare zi, până la Crăciun, predici speciale de misiuni, ca toţi credincioşii să aibă posibilitatea să se pregătească temeinic pentru întâmpinarea marii sărbători a Naşterii Domnului. Pentru mine a fost lecţie vie pentru începutul activităţii mele în munca pastorală dar şi un mare ajutor pentru a învăţa cum se fac astfel de serii de predici în programul unei parohii ce aşteaptă marile sărbători ale sfârşitului şi începutului de an..
Pr. Alois: Dacă atunci ar fi fost mijloacele tehnice de astăzi sunt convins că mulţi enoriaşi i-ar fi înregistrat părintelui Leopold predicile, dar a fost înregistrat doar de securişti. Vă mulţumesc pentru aceste predici pe care le-aţi păstrat ca pe o relicvă a părintelui Nestmann, pe care vom încerca să le valorificăm în cadrul studiilor noastre de la Departamentul de Cercetare Istorică "Fericitul Anton Durcovici" din cadrul Episcopiei Catolice de Iaşi. Sunt convins că vom putea prelua idei interesante şi utile atât pentru istorici, cât şi pentru toţi cei însetaţi de învăţăturile creştine. Iată, avem câteva predici, dar care era stilul de a predica şi ce subiecte aborda?
Ep. Petru: Sigur aşa ar fi fost, căci stilul său era un stil particular plăcut şi convingător. Este însă ştiut de toţi că părintele paroh Leopold îşi scria predicile şi că unele au mai rămas până astăzi. S-ar putea chiar şi în dosarele de urmărire din partea securităţii, iar altele răspândite pe la preoţi. Ar trebui făcută o investigaţie specială pentru descoperirea măcar a unora pentru a vedea conţinutul stilul şi scrisul său special şi plăcut. Sunt sigur că s-ar mai afla dacă cineva s-ar interesa pentru aşa ceva mai ales pe la cei care i-au rămas mai aproape. El avea un stil oratoric special şi ţinea predici cu răsunet, cum, de fapt, făcea deseori în catedrala noastră din Iaşi. Era un dar al lui şi cu aceasta a lăsat o mare impresie în rândul tuturor credincioşilor, nu numai catolici, ci şi de alte confesiuni. Faima aceasta de predicator s-a răspândit în tot oraşul, iar la aceste celebrări şi Liturghii speciale lăsau urme adânci şi hotărâri puternice în conştiinţa credincioşilor, mai ales întru apărarea vieţii şi împotriva avorturilor. Despre astfel de iniţiativă se vorbea în întregul oraş. Am putea chiar spune că multe din acuzele şi suferinţele sale prin care a trecut erau tocmai pentru tăria cu care apăra viaţa şi condamna avortul, considerându-l fără rezerve o adevărată crimă. Au rămas şi până astăzi aprecieri şi chiar mai multe legende care încă mai circulă prin oraş în rândul credincioşilor catolici şi ortodocşi, care nu-l pot uita chiar dacă au trecut atâţia ani de atunci, când predica cu înfocare în catedrala noastră catolică, îmbrăcând unele din aceste ecouri în adevărate legende, adevăruri şi minuni pe care le-au trăit ca urmare a acelor lecţii de viaţă în favoarea vieţii. Sunt chiar unele persoane care declară că ei trăiesc şi astăzi datorită predicilor sale şi îl consideră pe părintele Nestmann ca un tată al lor. Un asemenea program de predici mi-a fost dat să aud şi eu la Barticeşti, în timpul acelor predici de Advent, în care părintele paroh n-a lăsat să treacă ocazia să nu le vorbească credincioşilor despre viaţă, ca dar a lui Dumnezeu, despre primirea copiilor pe care Dumnezeu îi oferă părinţilor, condamnând din răsputeri crima odioasă a avortului. Pregătirea pentru Crăciun şi aşteptarea Naşterii Pruncului Isus erau cea mai fericită şi binecuvântată ocazie să li se adreseze direct părinţilor în programul său pastoral pe care îl iubea cu toată convingerea.
Pr. Alois: Într-adevăr, părintele Leopold avea un stil particular de a face analogii între teologie şi realitate. Pot exemplifica cu textul din "Cuvânt înainte", cu care începe "Cronica Parohiei Barticeşti": "Istoria unei parohii este ca o mică mistică Evanghelie: ea relatează naşterea, viaţa, pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos în Trupul său, care este Biserica. Viaţa Trupului Mistic al lui Cristos se desfăşoară oriunde ar fi, în cadrul unei parohii. Astfel istoria unei parohii este istoria Viţei şi a mlădiţelor ei, istoria Trupului şi a mădularelor sale, istoria lui Cristos în creştini şi a creştinilor în Cristos. De aceea, orice întâmplare din istoria lui Cristos cel Mistic e tot aşa de scumpă şi importantă ca şi întâmplările din viaţa lui Cristos cel Istoric. Istoria unei parohii este o tainică prelungire a istoriei evanghelice: pe drumurile şi cărările unei parohii trece iar Cristos precum umblase altădată pe drumurile şi cărările Iudeei şi Galileei, numai că azi El păşeşte ascuns sub văluri mistice şi euharistice. Când s-a clădit prima biserică în sat, satul nostru a devenit un Nazaret adevărat, sub forme noi: Isus a devenit un locuitor al satului, având aici casa sa proprie, Casa Domnului. Acest Isus, prezent, e cel mai viu locuitor al satului: El e Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor celorlalţi locuitori, a tuturor acelora care l-au primit. În Tabernacol, în Ostie şi în sufletele celor ce cred în El, El este soarta lor vremelnică şi veşnică. El e aşa de viu într-o parohie adevărată, încât nu mai trăiesc parohienii, ci Cristos trăieşte în ei. El e primul, cel mai real, cel mai prezent locuitor al satului. Ce măreţ, ce sfânt e drumul de la sat - la parohie! De aceea nimic n-a fost prea greu cronicarului în dorinţa de a găsi urmele, cât mai multe, ale marelui Milostiv şi Iubitor de oameni, Cristos Isus, care de vreo două sute de ani păşeşte peste aceste meleaguri cu dulce grai moldovenesc, făcând bine. Lui să-i fie slavă şi cinste, mereu şi tot mai mult, în această parohie, unde zilnic Iubirea sa mântuieşte, sfinţeşte, divinizează pe cei ce-l caută şi se unesc cu El". Aţi trăit intens perioada Adventului, dar cum a fost după aceea: de Crăciun şi Anul Nou?
Ep. Petru: Timpul petrecut atunci la Barticeşti a fost, cum am mai spus, un fericit contact cu un asemenea program pastoral intens. El însă n-a durat mult. Sărbătorile de Crăciun, ale Anului Nou şi ale Bobotezei au fost pentru mine un adevărat maraton pastoral urmat de binecuvântarea caselor, a familiilor cu mulţi copii. Deşi iarna îşi urmase cursul şi străzile s-au umplut cu zăpadă, opunându-se parcă la un asemenea program pastoral maraton, m-am simţit deosebit de bine şi am primit şi o lecţie de pastorală practică, un motiv de adevărată bucurie şi încurajare, un adevărat imbold din partea exemplului părintelui paroh care, cum se ştie, avea deja o vârstă înaintată şi nu s-a oprit până nu am trecut amândoi, din casă-n casă, urmându-l voiniceşte pe părintele paroh care trecea tinereşte peste nămeţii de zăpadă până când totul s-a încheiat cu bine. A fost o experienţă frumoasă şi folositoare pentru mine. Mi-a rămas mereu drept un exemplu de forţă sacerdotală în căutarea credincioşilor. La sfârşit am primit şi eu laudă şi felicitare, mulţumindu-mi că nu am abandonat acest act care a cerut pentru toţi jertfe şi demonstraţie de forţă, semn de respect pentru toţi credincioşii, care se bucurau atunci când părintele păşea în casă, în mijlocul familiei şi, mai ales, al copiilor nerăbdători de a trăi câteva clipe de linişte şi pace. Nu pot uita nici astăzi acele clipe unice din istoria Parohiei Barticeşti, unde am exersat cu multă satisfacţie nu numai întâlnirea cu credincioşii în Biserică, în confesional, pentru spovezi sau în casa parohială pentru probleme administrative, ci şi cu credincioşii în casele lor pline de copii şi de viaţă, primitori şi bucuroşi de o asemenea experienţă pastorală, unică pentru mine chiar de la începutul activităţii mele pastorale.
Pr. Alois: La începutul anului 1966, părintele Nestmann a decis să părăsească România şi să meargă în Republica Federală Germania. A profitat de Convenţia de reunire a familiilor, semnată de România şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Nu şi-a văzut membrii familiei de 27 de ani, iar tatăl său a murit în anul 1964. Unul din fraţi a murit în anul 1939, dar alţi patru trăiau în Germania, în anul 1966. V-a povestit despre această intenţie, despre motivele care l-au determinat să se retragă în acea ţară?
Ep. Petru: Aşa a fost. Păcat că această frumoasă experienţă alături de părintele Leopold s-a oprit brusc, după doar două luni şi câteva zile, fiind nevoit să mă întorc acasă, ca să aştept, după normele de atunci, numirea mea oficială şi canonică din partea Mons. Petru Pleşca, care coordona toate problemele canonice şi pastorale în dieceza noastră de Iaşi. Acest lucru avea să se întâmple doar după aproape două luni. Însă când m-am întors la Barticeşti, nu l-am mai găsit pe părintele Leopold Nestmann, care, în mare grabă şi taină, plecase definitiv în Germania, pentru a-şi întâlni familia ce se afla de mult acolo. Totul a fost făcut într-un secret de mormânt, lucru ce se explica prin pericolul de a-i se retrage acest dar şi drept, de a-şi reîntâlni familia naturală ce se afla deja în Germania.
Pr. Alois: Când m-am decis ca să vă abordez pentru a relata această experienţă deosebită pe care a-ţi avut-o alături de părintele Nestmann, îmi puneam mari speranţe că ne puteaţi destăinui modul în care v-aţi despărţit, care ar fi fost ultimele cuvinte pe care vi le-a spus, ce program pastoral ar fi continuat în Barticeşti şi dacă v-a lăsat ceva din cărţile pe care le-a avut şi scrierile pe care le-a redactat. "Cronica Parohiei Barticeşti" a rămas în arhiva parohiei de acolo, dar alte manuscrise nu ştiu unde ar putea fi. Sau poate au fost luate toate în Germania.
Ep. Petru: Despărţirea neaşteptată de părintele paroh Nestmann a fost pentru mine şi pentru noi ca un trăsnet şi o mare pierdere. Am rămas totuşi mai departe în comuniune cu Sfinţia Sa, prin scrisori, din care reieşea o mare nostalgie de locurile moldoveneşti unde copilărise, unde studiase şi mai ales unde activase ca preot, profesor şi paroh. Nu am auzit să se plângă de multele suferinţe prin care trecuse sau să condamne pe cineva. Slujitorul şi ucenicul lui Cristos nu poate avea o altă condiţie de viaţă decât cea a Maestrului său. Avea o bucurie de a scrie prietenilor, colegilor şi simplilor credincioşi de care era aşa de legat o mulţime de cartoline, încurajându-i să nu uite niciodată marea dragoste a lui Cristos care şi-a dat viaţa pentru prietenii noi.
Pr. Alois: Ne puteţi spune de unde v-a scris părintele Nestmannn?
Ep. Petru: Din Roma şi ceva mai târziu din Germania unde se retrăsese. Părintele a rămas legat de cei pe care i-a cunoscut fie când era la Roma ca părinte profesor şi spiritual, fie când lucra şi activa în Germania lângă Sanctuarul Maicii Domnului din Altötting.
Pr. Alois: Urmărind biografia părintelui Nestmann după ce a părăsit România, am putut remarca faptul că a activat la Berchtesgaden (1966-1967), Roma (1967-1970), Arzbach (1970-1977), Ludwigsburg - Hoheneck (1977-1979), Steinefrenz (1979-1984) şi Altötting (1984-1988). După pensionare (1988), a rămas la Altötting, dar a activat ca director spiritual la Seminarul din Wigratzbad. Sunt convins că moartea tragică a părintelui Nestmann, survenită în ziua de 17 martie 1992, v-a luat prin surprindere. Într-o publicaţie de limbă germană am găsit aceste cuvinte despre suferinţa şi moartea lui: "Am 30. Januar 1992, 2 Tage vor Maria Lichtmess; will Pfarrer Nestmann noch einmal die Kerzen des Christbaums entzünden. Dabei fällt ihm ein Streichholz herunter. In kürzester Zeit steht der Weihnachtsbaum in Flammen. Bei den Löschversuchen zieht er sich eine Rauchvergiftung und schwere Brandverletzungen zu. Man bringt ihn sofort in ein Spezialkrankenhaus für Brandverletzungen nach München-Bogenhausen. Hier verstirbt er, nach drein monatlichem schweren Leiden, am 17. März 1992 um 5 Uhr morgens". Cum aţi primit aceste ştiri?
Ep. Petru: E drept, o încercare teribilă a venit asupra lui, când pomul de Crăciun, la care ţinea foarte mult, s-a aprins, focul i-a cuprins hainele şi mâinile, iar fumul, care s-a extins în apartamentul său, l-a intoxicat cu totul. A fost spitalizat, dar a avut de suferit atât de mult, încât încet, încet, s-a stins la 17 martie 1992. Nici că se putea o suferinţă mai mare şi o veste mai tristă care s-a răspândit peste tot, ajungând şi la noi, cei legaţi de el şi de iubirea sa faţă de noi, ca seminarişti, preoţi, mici ucenici şi colaboratori ai săi în munca pastorală. Nu s-a putut ajunge atunci la funeraliile sale, dar mai târziu, când vremurile s-au mai liniştit, am căutat, cu tot respectul, să-i aflăm mormântul. A fost o obligaţie pentru mine, ca şi pentru părintele Alois Fechet, fostul meu vicar general, care l-a avut ca paroh în Barticeşti, să ajungem, să căutăm mormântul şi cimitirul unde a fost înmormântat, pe care l-am descoperit lângă o biserică din Altötting, desigur nu departe de Capela Apariţiilor Maicii Domnului pe care o iubea atât de mult şi în care era văzut deseori celebrând Sfânta Liturghie, ascultând spovezi ori rugându-se cu multă evlavie. Acolo, cu mare emoţie, am rostit o rugăciune şi am aşezat o lumânare, cu mare mulţumire sufletească, că am putut şi reuşit să-i spunem împreună, lângă crucea sa, o rugăciune şi să-i aducem mulţumire pentru tot ce a făcut pentru noi, ca elevi şi seminarişti, şi desigur şi pentru credincioşii din Gherăeşti şi, mai ales, pentru cei Barticeşti, unde a lăsat atâtea amintiri.
Pr. Alois: Părintele Leopold a fost şi un bun administrator parohial, i-a plăcut să aranjeze curtea parohiei şi să amenajeze mai multe spaţii de reculegere. Chiar dacă aţi fost în aceeaşi parohie doar în anotimpul de iarnă, aţi remarcat ceva aparte după aceea? Mulţi enoriaşi îşi amintesc şi astăzi de bolta şi aleile de lângă parohie, unde parohul "neamţ" petrecea mult timp plimbându-se şi rugându-se. În acel cadru, părintelui i-au fost făcute multe fotografii. Ce ne puteţi spune despre administraţia pe care aţi învăţat-o de la primul părinte paroh pe care l-aţi avut ca preot?
Ep. Petru: Pr. Leopold a rămas ca un îndrăgostit faţă de natură şi frumos şi de aer curat. Am putut constata şi mai vedem şi astăzi grija lui pentru un spaţiu de rugăciune şi odihnă, rămas ca o mărturie a grijii sale de iubitor de frumos şi adecvat pentru linişte şi rugăciune. Timpul a trecut, dar amintirile şi exemplul lui de credinţă şi de slujire rămân mereu, ca un imbold şi o chemare la curaj şi la recunoştinţă. Am fost ajutat să învăţ ce trebuie făcut uneori în strategiile pastorale de viitor şi i-am rămas, până astăzi, recunoscător pentru exemplul primit şi pentru tratamentul frăţesc pe care l-am simţit în plin din partea acestui mare profesor, predicator şi păstor de suflete. Am admirat şi spiritul gospodăresc şi gustul pentru frumos, prin grija ce a arătat-o la amenajarea grădinii dintre biserică şi casa parohială ca într-un colţ de rai, prin frumoasele aleii şi plantarea de arbori ce au transformat acest loc într-un spaţiu de linişte şi de inspiraţie spirituală. Această fericită aşezare şi aranjare a grădinii de lângă biserică a rămas până astăzi un loc atrăgător şi un spaţiu fericit de reflecţie şi odihnă.
Pr. Alois: Părintele Nestmann a fost un bun cronicar şi a notat multe din viaţa Parohiei Barticeşti. Obişnuia să discute ceea ce scria în această operă, din care istoricii actuali au cules numeroase informaţii istorice şi tradiţii locale? La 21 februarie 1966, părintele Nestmann a scris ultimele cuvinte în "Cronica Parohiei Barticeşti": "Cei ce vor urma să continue înscrierea parohilor şi vicarilor şi relatarea tuturor întâmplărilor din Istoria Parohiei Barticeşti. Omnibus fratribus venturis salutem!" Sigur aţi fost preocupat să citiţi din aceste manuscrise, dar ce v-a atras atenţia într-un mod deosebit? Obişnuia părintele Leopold să discute despre realizările sale, despre suferinţele îndurate din partea Securităţii comuniste?
Ep. Petru: N-am avut şi n-a fost prea mult timp de a sta împreună şi pentru a face alte analize sau discuţii personale, nici despre trecutul său plin de încercări şi suferinţe şi nici de planuri prea multe de viitor. A fost totuşi o experienţă pastorală unică, care s-a întipărit adânc în inima mea şi care m-a obligat şi mă obligă şi astăzi să nu uit niciodată un asemenea timp de har, ca o lecţie magistrală mai mult prin fapte şi mai puţin prin vorbe. Este vorba de o experienţă extraordinară lângă un mare profesor, paroh şi duhovnic, mai rar de întâlnit, luptător curajos pentru cauza lui Dumnezeu, a Bisericii şi a vieţii copiilor, pe care Dumnezeu îi vrea în lume ca o binecuvântare cerească şi o binefacere pentru viitorul omenirii. Ajungând în acelaşi an să devin vicar parohial am avut multe ocazii să aud aprecieri la munca Sfinţiei Sale.
Pr. Alois: Sunt convins că sunt încă multe alte aspecte pe care le puteţi evidenţia din viaţa şi activitatea părintelui Leopold Nestmann, dar vă propun să ne oprim aici şi să oferiţi o concluzie prin care îl puteţi caracteriza în câteva cuvinte pe acela care v-a fost profesor, preot şi paroh.
Ep. Petru: Istoricii şi biografii s-au străduit să ne prezinte date cât mai detailate despre istoria vieţii sale, cu amănunte vrednice de luat în seamă şi care vorbesc despre un "curriculum vitae" cu totul special. Cei care l-au întâlnit, au întâlnit un adevărat "monument" creştin şi preoţesc în persoana unui om al Bisericii, al diecezei noastre, al elevilor şi studenţilor, dar mai ales al copiilor pe care i-a apărat ca să se nască şi să vorbească prin viaţa şi opera lor, despre frumuseţea vieţii şi a Celui care orânduieşte toate. Merită să se facă un studiu special despre implicarea sa, în acest câmp sfânt al vieţii, care continuă să producă până şi astăzi şi cred şi mai departe, va produce roade binecuvântate în favoarea celui mai mare dar venit din cer, darul vieţii şi al copiilor. Cu respect şi dorinţe de veşnicie fericită preotului, profesorului şi marelui apărător al credinţei şi demnităţii umane, Leopold Nestmann. În veci amintirea lui! Să se odihnească în pace, în ceruri, cu toţi sfinţii şi îngerii şi cu toţi cei pe care i-a ajutat să fie buni credincioşi, bravi seminarişti şi preoţi zeloşi, curajoşi şi dedicaţi sufletelor încredinţate spre păstorire. Ne plecăm cu respect şi cu aleasă dragoste înaintea lui şi ne rugăm lui Dumnezeu chiar astăzi când amintim chemarea lui la ceruri. În veci amintirea lui!
Pr. Alois: Vă mulţumim!
Pr. Alois Moraru
* * *
Album foto in memoriam pr. Leopold Nestmann
