Cine trece pe drumul naţional de la Fălticeni spre Gura Humorului poate vedea un indicator spre stânga, ce indică localitatea BAIA, unde cândva era un centru economic, politic şi religios important al Moldovei. Încă din secolul al XIII-lea, Baia era un târg important, locuit de negustori şi meşteşugari de origini etnice diferite: români, saşi, unguri, armeni. De aceea a fost cea dintâi capitală a statului feudal Moldova. În anul 1359, Târgul Moldovei a dat numele său întregului teritoriu al ţării care s-a eliberat de sub dependenţa maghiară şi a devenit stat feudal de sine stătător, sub Bogdan I voievod (1359-1365). Sigiliul târgului a purtat inscripţia latină: "Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae Terrae Moldaviensis" ("Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti").
Până la întemeierea statului feudal Moldova (1359), la începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecenegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Ei intenţionau să treacă Carpaţii şi să ajungă în Ungaria, dar regele Andrei al II-lea (1205-1236), pentru a pune capăt năvălirilor cumanilor, i-a chemat în ajutor, în anul 1211, pe cavalerii teutoni. Aceştia aveau datoria de a extinde regatul şi de a-i apăra hotarele de năvălirile hoardelor păgâne, construind cetăţi şi oraşe. Nu peste mult timp, teutonii au trecut în exteriorul Carpaţilor şi au cucerit Cumania Neagră, adică ţinutul de nord al Munteniei şi sudul Moldovei, mai exact partea dintre Carpaţi şi Siret. În anul 1225, s-au ivit certuri între regele Ungariei şi teutoni, care au dus la preluarea cetăţilor construite de teutoni, regele luându-şi şi numele de "rex Cumaniae". Acest titlu "înscris în titulatura regilor Ungariei a exprimat pe lângă teritoriile sud şi est carpatice efectiv dominate de aceştia şi veleitatea de a cuprinde sub stăpânirea lor, în întregimea sa, întinsul spaţiu care fusese sub stăpânire cumană, tendinţă care s-a aflat la originea unor însemnate iniţiative politice şi bisericeşti".
Cât timp au locuit în Ţara Bârsei şi dincolo de Carpaţi, teutonii s-au îngrijit şi de partea religioasă a oamenilor prezenţi în acel teritoriu şi odată cu stabilirea lor este semnalată şi prezenţa secuilor, saşilor şi ungurilor. Totodată au adus cu ei şi preoţi care vorbeau limba lor, dar care nu vorbeau limba poporului, ceea ce nu era pe placul băştinaşilor. Pentru a veni în sprijinul misionarilor, teutonii au cerut Papei Honoriu al III-lea (1216-1227) să le numească un episcop care să înţeleagă limba poporului şi să ia sub ocrotirea Scaunului Papal teritoriul locuit de cumani. Acest fapt a fost amplificat de unele neînţelegeri care s-au ivit între episcopul de Alba Iulia şi arhiepiscopul de Esztergom. Răspunzând acestei solicitări, în anul 1223, Papa Honoriu al III-lea scoate ţinuturile teutonilor de sub jurisdicţia oricărui episcop şi hotărăşte ca acestea să fie îngrijite de un protopop care să stea la Braşov şi care era sub conducerea directă a Scaunului Papal. Patru ani mai târziu, Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat, la 21 martie 1227, înfiinţarea unei eparhii catolice pentru cumani numită Episcopia Cumanilor sau Episcopia de Milcov (1227-1241). Documentele menţionează un număr de 14 episcopi care au avut titlul "de Milcov", dintre care doar Teodoric a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa respectivei episcopii doar până la invazia tătară.
După întemeierea Moldovei, oraşul Siret avea să aibă un rol important şi din punct de vedere politic, deoarece urmaşul la tron al lui Bogdan a fost Laţcu (1365-1373), care a mutat capitala Moldovei de la Baia la Siret. El a favorizat catolicismul, considerând că îl avantajează din trei direcţii: îl protejează de expansionismul maghiar, are mult de câştigat apropiindu-se de Polonia şi poate apela oricând la Papa, în care găsea mereu un apărător. Laţcu a dorit generalizarea ritului latin în Moldova şi pentru aceasta trimite la Roma doi mesageri cu o scrisoare în care prezintă Papei Urban al V-lea (1362-1370) dorinţa sa şi a poporului de a îmbrăţişa credinţa catolică. Mai mult, propune ca oraşul Siret să fie sediul unei episcopii catolice, să se trimită noi misionari, iar episcop să fie numit Andrei de Cracovia. La 24 iulie 1370, Papa scrie arhiepiscopului de Praga şi episcopilor de Breslau şi Cracovia ca să cerceteze cazul, iar dacă totul este în ordine să primească din partea domnului şi a acelora care doresc jurământul de fidelitate în credinţă, să declare oraşul Siret ca reşedinţă episcopală, să transforme una din biserici în catedrală şi să-l sfinţească ca episcop pe Andrei de Cracovia.
Cel care a dus la îndeplinire cele de mai sus a fost episcopul de Cracovia, Florian, care la, 9 martie 1371, l-a consacrat pe Andrei Jastrzebiec episcop de Siret. În ziua de 25 ianuarie 1372, Papa Grigore al XI-lea (1371-1378) îl felicită pe voievodul Laţcu şi îl încurajează pentru a depăşi conflictele care s-au iscat cu mişcarea antiunionistă din Moldova. Aceste tensiuni nu au durat mult deoarece domnul a murit în anul 1373, fiind înmormântat în cripta bisericii din Rădăuţi, alături de tatăl său. Episcopia de Siret depindea direct de Sfântul Scaun, dar din anul 1412, când s-a înfiinţat Arhiepiscopia de Lemberg, îi devine sufragană. Hotarele ei erau identice cu cele ale Moldovei, cu toate că activitatea propriu-zisă s-a desfăşurat doar în partea nordică. Juridic, cuprindea şi mult din teritoriul Episcopiei Cumanilor, dar aici nu mai exista o adevărată organizare.
După moartea lui Laţcu, în Moldova urmează o perioadă confuză. Nici măcar persoana urmaşului la tron nu se cunoaşte bine. Se admite că a domnit Costea (cca. 1373-1375), care era căsătorit cu Margareta Muşata, ea fiind mama neamului muşatinilor. Fiul lor, Petru a domnit apoi 16 ani (1375-1391) şi a mutat capitala Moldovei la Suceava. În acest timp, doamna Margareta a chemat, în anul 1377, mai mulţi călugări dominicani din Ungaria şi le-a clădit o biserică la Siret, lângă mănăstirea franciscanilor.
Episcopul Andrei, primul de Siret, a fost transferat în anul 1388 ca episcop de Wilna. Succesorul său a fost Ioan Sartorius, care se intitula: "Ioan, din pronia dumnezeiască, episcop de Siret şi sufragan de Cracovia, vicar peste tot Ierusalimul şi în valea Iozafat, penitenciar al domnului papă şi duhovnic al domnului rege şi al reginei Poloniei". După moartea acestuia, în 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea (1383-1404) l-a numit în ziua de 8 iunie pe Ştefan Martini, căruia i se impune să stea la Siret. Însă nu peste mult timp îl întâlnim, ca şi pe succesorul său, episcop auxiliar de Cracovia. În anul 1412, după moartea episcopului Ştefan, centrul mitropoliei latine se mută la Lemberg, iar Episcopia de Siret devine sufragana noii mitropolii. Mai mult, domnul mută capitala Moldovei la Suceava, iar Siretul scade din importanţă.
La începutul secolului al XV-lea, oraşul Baia era capitala Moldovei şi era locuit de români, saşi şi unguri. Aspectul târgului Baia acum şase veacuri era acela al unui oraş transilvănean, cu o piaţă centrală, străjuită de catedrala episcopală romano-catolică în stil gotic, locul unde se întâlneau drumurile care veneau din diferitele direcţii. În jurul pieţei erau aşezate casele de negoţ şi atelierele meşteşugăreşti, iar înspre râul Moldova, de-a lungul mai multor canale se înşirau morile. Faţă de zona centrală de tip burg, cartierele mărginaşe aveau aspectul unei aşezări de sub munte, cu case construite din lemn, înconjurate de mici grădini. Conducerea obştii orăşeneşti era asemănătoare cu cea din oraşele transilvănene şi era formată dintr-un soltuz şi mai mulţi pârgari, aleşi dintre meseriaşi şi neguţători.
Pentru a-şi consolida tronul, domnul Alexandru cel Bun (1400-1432) a căutat să se apropie mai mult de Polonia şi, în acest sens, s-a căsătorit cu verişoara regelui Vladislav, Maria Rimgailla. În anul 1402, încheie un tratat cu regele polon, recunoscându-i suveranitatea, şi îl ajută în luptele cu teutonii la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422).
În contextul tulburat al anului 1413, la 5 martie, antipapa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) l-a numit ca episcop de Siret pe Nicolae Venatoris, care nu a fost pe placul dominicanilor. Generalul lor l-a propus Papei pe Toma Gruber, care a fost numit la 31 iulie acelaşi an. Pentru limpezirea multor situaţii anormale care se consemnau la nivelul universal al Bisericii şi în tendinţa de unire caracteristică acelor timpuri, a fost convocat un conciliu ecumenic, care a avut loc la Constanţa (Elveţia) în anii 1414-1418. În acelaşi timp, regele polonez cere antipapei Ioan al XXIII-lea să înfiinţeze o episcopie catolică la Baia, iar episcop să fie numit dominicanul Ioan Ryza, superiorul ordinului în Vicariatul Ruteniei. Pentru rezolvarea situaţiei create, antipapa l-a rugat, la 7 august 1413, pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină scrisoarea punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. În mod eronat, unii istorici plasează înfiinţarea acestei episcopii în anul 1410, când "Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soţia sa, Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioşii catolici". Cercetările serioase susţin, însă, că Episcopia de Baia a fost înfiinţată în anul 1418 şi au fost şapte episcopi care au purtat acest titlu, ultimul fiind Mihail Marinoschi (1510-1523).
Pentru buna desfăşurare a cultului, domnul Alexandru cel Bun a clădit catolicilor, între anii 1417-1420, o biserică din piatră, în stil gotic, cu bolţi şi sculpturi frumoase, care măsura 30 paşi lungime şi 10 lăţime. În anii 1646-1647, arhiepiscopul Marco Bandini, administrator apostolic al catolicilor din Moldova (1643-1650), scria că a văzut pe partea dreaptă a altarului bisericii catolice de la Baia o inscripţie potrivit căreia biserica a fost construită, în anul 1410, de Alexandru cel Bun şi închinată memoriei soţiei sale Margareta. Mulţumit de această biserică, Papa Martin al XV-lea (1417-1431) îl roagă pe episcopul de Baia, Ioan Ryza, să cerceteze motivele de anulare a căsătoriei domnului cu Maria Rimgailla. Toate încercările ei de convertire a soţului au rămas zadarnice. Deşi despărţirea s-a făcut în mod paşnic, ea a adus totuşi o încordare între Moldova şi Polonia.
În perioada cât a funcţionat Episcopia de Baia, "viaţa catolică" a slăbit foarte mult, ceea ce le-a permis husiţilor să convertească o mare parte dintre catolici la religia lor. Trebuie să menţionăm că, la acea dată, multe dintre localităţile din Moldova au aderat "în bloc" la credinţa husită. Încă din prima parte a secolului al XV-lea, aceştia au adoptat o strategie propagandistică puternică, ceea ce a făcut ca mulţi dintre credincioşii catolici să îmbrăţişeze religia husită. În faţa acestei ofensive husite, episcopii de Baia au căutat să-l determine pe domn să "oprească valul husit", dar fără succes. Deşi era căsătorit cu o nobilă catolică, domnul Alexandru cel Bun a adoptat o atitudine de toleranţă faţă de husiţi După moartea acestuia, urmând patru ani de lupte fratricide, propaganda husită slăbeşte în intensitate, deoarece domnii s-au îndreptat din nou spre Polonia. Această orientare nu va dura mult, husitismul va reînvia şi, împreună cu protestantismul, va distruge viaţa catolică de la Baia. Mai mult, între 1439 şi 1442, când s-a desfăşurat Conciliul de la Florenţa, mitropolitul Damian al Moldovei a semnat decretul de unire, dar nu a acceptat "Filioque" şi a rămas pe mai departe împreună cu poporul în religia şi tradiţia ortodoxă.
După moartea episcopului Ioan Ryza, în anul 1438, Papa Eugen al IV-lea (1431-1447) l-a numit ca succesor pe dominicanul Petru Czipser, care până în 1452 nu a fost în eparhia lui. La începutul activităţii sale ca episcop, a trimis la Roma o relatare a situaţiei catolicismului din Moldova: ereticii predică nestingheriţi şi au atras de partea lor călugări franciscani şi dominicani şi împreună contribuie la ruinarea credinţei şi moravurilor. La 28 noiembrie acelaşi an, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) scria episcopului de Esztergom rugându-l să analizeze situaţia din Moldova. Acesta îl înştiinţează pe inchizitorul general, Ioan Capistran, care-şi trimite călugării minoriţi pentru a predica dreapta credinţă.
În anul 1457, când urcă pe tronul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504), moare episcopul Czipser şi este numit franciscanul Ioan Kaminez (8 iulie). Este o bună ocazie de comunicare cu franciscanii trimişi de Ioan Capistran, iar rezultatele nu întârzie să se arate. În anii 1445 şi 1456, sfântul Ioan Capistran a fost în Moldova, predicând însoţit de cunoscători ai limbilor locale. Misionarii franciscani, datorită muncii lor apostolice intense, au reuşit să-i readucă pe mulţi dintre ruteni, valahi, armeni şi alţii la credinţa catolică. În anul următor, aceşti călugări au fost nevoiţi să părăsească Moldova deoarece au venit în conflict cu clerul ortodox local. Ioan Kaminez, ca şi antecesorul său, n-a stat prea mult timp în dieceză, şi în cele din urmă a fost numit episcop auxiliar în Ungaria.
După ce, în iulie 1504, a murit domnul Ştefan cel Mare, tronul Moldovei i-a revenit fiului său Bogdan. Pentru întărirea relaţiilor cu Polonia, acesta a vrut să se căsătorească cu Elisabeta, fiica regelui polon Alexandru, acceptând să fie numit un episcop polonez la Baia şi să vină preoţi care să-i păstorească pe catolici. Întrucât căsătoria nu a mai avut loc, Baia a rămas fără episcop timp de şapte ani. În anul 1510 este amintit ultimul episcop de Baia, Mihai Marinoschi. El nu a arătat vreun interes pentru episcopia devenită titulară şi a murit în anul 1523. După acest an, Baia a rămas doar o simplă parohie.
Cine vizitează astăzi catedrala catolică din Baia poate constata că ea este doar o ruină, păstrându-se o parte din turnul unic din faţada vestică şi rămăşiţe de ziduri şi ancadramente gotice. În Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale, din septembrie 2009, se consemnează: "Biserica supravieţuieşte prin ruinele zidurilor în care se mai pot vedea urme ale frumoaselor ancadramente din piatră, ale deschiderilor în arc frânt, ale câtorva ferestre şi fragmente de contraforţi. Fiind abandonate, ruinele acestui edificiu, cândva monumental, vor continua să se degradeze şi se va pierde şansa conservării unei amprente esenţiale a mediului istoric atât de sensibil al zonei, prin a cărui conservare şi punere în valoare comunitatea locală, îmbogăţind-şi imaginea de purtătoare a diversităţii culturale, ar avea mult de câştigat".
Surprinzător, abia în anul 2015, aceste ruine ale bisericii "Sfânta Fecioară Maria" din Baia au fost incluse pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava.
Pr. Alois Moraru
