Peste câteva zile, la 27 iunie, vom aniversa înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, în anul 1884. Până atunci, însă, vă propun câteva articole în care voi sintetiza organizarea catolicilor din Moldova, de la consemnarea lor documentară şi până în zilele noastre.
Documentele istorice vorbesc despre o existenţă catolică pe teritoriul Moldovei încă din prima parte a secolului al XIII-lea, când călugării dominicani au reuşit să-i încreştineze pe cumani, un popor migrator ce se afla temporar în partea de sud a Moldovei, la est de Carpaţi. Treptat, pe teritoriul Moldovei s-au instalat şi alţi catolici, în special veniţi din Transilvania, care, în decursul timpului, au aparţinut de mai multe episcopii. Pentru a ne face o imagine cât mai reală despre istoria lor, vom prezenta organizarea teritorială a acestei minorităţi confesionale din Moldova urmând linia cronologică a episcopiilor care au fost înfiinţate pentru ei, începând cu Episcopia Cumanilor şi terminând cu Vicariatul Apostolic al Moldovei, care a precedat înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Vom prezenta apoi succint contextul politic şi social-economic al Moldovei la sfârşitul secolului al XIX-lea, timp în care s-a înfiinţat episcopia de care ne ocupăm, accentuând şi nivelul cultural, atât cât este posibil, al catolicilor de pe aceste meleaguri. Vom dedica un articol separat tratativelor ce au precedat decretul de înfiinţare a Episcopiei de Iaşi, urmând ca, în ziua de 27 iunie să facem o incursiune în istoria diecezei şi să evidenţiem unele momente importante din cei 136 de ani scurşi de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.
Episcopia Cumanilor
Până la întemeierea statului Moldova (1359), la începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecenegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Ei intenţionau să treacă Carpaţii şi să ajungă în Ungaria, dar regele Andrei al II-lea (1205-1236), pentru a pune capăt năvălirilor cumanilor, i-a chemat în ajutor, în anul 1211, pe cavalerii teutoni. Aceştia aveau datoria de a extinde regatul şi de a-i apăra hotarele de năvălirile hoardelor păgâne, construind cetăţi şi oraşe. Nu peste mult timp, teutonii au trecut în exteriorul Carpaţilor şi au cucerit Cumania Neagră, adică ţinutul de nord al Munteniei şi sudul Moldovei, mai exact partea dintre Carpaţi şi Siret. În anul 1225, s-au ivit certuri între regele Ungariei şi teutoni, care au dus la preluarea cetăţilor construite de teutoni, regele luând şi numele de "rex Cumaniae". Acest titlu "înscris în titulatura regilor Ungariei a exprimat pe lângă teritoriile sud şi est carpatice efectiv dominate de aceştia şi veleitatea de a cuprinde sub stăpânirea lor, în întregimea sa, întinsul spaţiu care fusese sub stăpânire cumană, tendinţă care s-a aflat la originea unor însemnate iniţiative politice şi bisericeşti". Cât timp au locuit în Ţara Bârsei şi dincolo de Carpaţi, teutonii s-au îngrijit şi de partea religioasă a oamenilor prezenţi în acel teritoriu şi odată cu stabilirea lor este semnalată şi prezenţa secuilor, saşilor şi ungurilor. Totodată au adus cu ei şi preoţi care vorbeau limba lor, dar care nu vorbeau limba poporului, ceea ce nu era pe placul băştinaşilor.
Încreştinarea cumanilor este legată de dominicani, un ordin călugăresc înfiinţat de către sfântul Dominic, care ar fi voit să vină el însuşi în zona locuită de aceştia, dar a murit în anul 1220. Superiorul provincial al dominicanilor din Ungaria, Paul Hungarus, a primit misiunea să trimită preoţi pentru a-i încreştina pe cumani, dar s-a soldat în prima fază cu un eşec: "Copleşiţi de suferinţe şi istoviţi de mizerie, ei au fost alungaţi de către păgâni şi siliţi a se întoarce acasă, fără nici un rezultat... Barbarii s-au purtat cu o cruzime de necrezut faţă de ei şi, nelăsându-i să se oprească între hotarele lor, dominicanii s-au întors de unde plecaseră, fără nici o ispravă". Călugării dominicani nu s-au lăsat înfrânţi şi au pornit într-o nouă misiune. În ceea ce priveşte modalitatea de încreştinare părerile istoricilor sunt împărţite. Cei mai mulţi prezintă acest fapt ca o cerere din partea cumanilor, dar Nicolae Iorga împărtăşeşte o altă ipoteză: "Arhiepiscopul Robert veni cu o întreagă oaste ungurească, în fruntea căreia se găsea Bela, fiul regelui. Cumanii, sub ameninţarea sabiei, se botezară cu grămada...".
Pentru a veni în sprijinul misionarilor, teutonii au cerut Papei Honoriu al III-lea (1216-1227) să le numească un episcop care să înţeleagă limba poporului şi să ia sub ocrotirea Scaunului papal teritoriul locuit de cumani. Acest fapt a fost amplificat de unele neînţelegeri care s-au ivit între episcopul de Alba Iulia şi arhiepiscopul de Esztergom. Răspunzând acestei solicitări, în anul 1223, Papa Honoriu al III-lea scoate ţinuturile teutonilor de sub jurisdicţia oricărui episcop şi hotărăşte ca acestea să fie îngrijite de un protopop care să stea la Braşov şi care era sub conducerea directă a Scaunului papal.
Patru ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat, la 21 martie 1227, înfiinţarea unei eparhii catolice pentru cumani numită Episcopia Cumanilor sau Episcopia de Milcov(1227-1241). Într-o scrisoare, datată la 31 iulie 1227, papa îşi exprimă bucuria la vestea că hanul Bortz-Membrock este favorabil misionarilor şi îl numeşte pe arhiepiscopul Robert "delegat apostolic pentru Cumania şi acea ţară vecină a brodnicilor", dându-i împuternicirea să predice, să boteze, să întemeieze biserici, să rânduiască preoţi şi să sfinţească episcopi. Trecând Carpaţii, arhiepiscopul de Esztergom, împreună cu alţi trei episcopi şi mulţi preoţi, au ajuns în Cumania unde l-au botezat pe han şi "mulţi oameni din neamul său".
Fiind numit episcop al Milcoviei, în anul 1228, Teodoric a schimbat denumirea eparhiei în "Episcopia Cumanilor", ceea ce a stârnit proteste din partea ierarhilor maghiari. Acestora, episcopul cumanilor le-a spus: "Oare în Biserica lui Cristos nu pot paşte alăturea lupul cu mielul? De ce oare nu pot sta împreună şi secuiul cu valahul şi cumanul?" Din acest context ne dăm bine seama că locuitorii care aparţineau acestei episcopii de pe teritoriul Moldovei nu erau maghiari, ci cumani încreştinaţi. Întrucât aceste tensiuni se amplificau, papa Grigore al IX-lea a dorit clarificarea statutului de dependenţă. În scrisoarea apostolică din 13 septembrie 1229, papa scria cumanilor convertiţi că îi ia sub ocrotirea Sfântului Scaun cu toate bunurile şi pământurile lor, "confirmându-le liniştita stăpânire a pământurilor lor, precum şi privilegiile şi libertăţile ce le fuseseră hărăzite de regele Andrei al Ungariei cu consimţământul fiului său, Bela, prin scrisori investite cu pecetea de aur".
Pentru ridicarea lăcaşurilor de cult, episcopul Iacob de Palestrina, aflându-se în Ungaria în calitate de legat apostolic, a intervenit pe lângă prinţul Bela ca să sprijine clădirea unei biserici catedrale în Episcopia Cumanilor. După o intervenţie şi din partea papei, Bela şi-a împlinit făgăduinţa. Ca mărturii despre existenţa acestei catedrale episcopale în apropiere de Odobeşti, pe Milcov, stau afirmaţiile unui călător din 1766 şi ale episcopului Paul Sardi, vizitator apostolic al Misiunii din Moldova. Aceştia nu indică cu claritate locul unde erau situate ruinele vechii catedrale episcopale a Milcoviei, dar cel mai probabil este că vechea aşezare a fost cetatea Crăciuna, pe malul stâng al Milcovului, la nord de oraşul Odobeşti.
Despre clerul Episcopiei Milcoviei se poate spune că a fost alcătuit din dominicani, însă apare şi o controversă în legătură cu prezenţa franciscanilor. Într-o bulă papală din anul 1235 se pomenesc mai multe popoare şi teritorii la care să meargă franciscanii pentru misiuni: greci, bulgari, cumani, tătari.... Este demn de amintit că misionarii nu s-au îngrijit doar de binele sufletesc al cumanilor, ci şi de cel temporal, în sensul că Biserica a încercat să-şi dea toată silinţa să le ofere elementele fundamentale ale civilizaţiei: încetarea vieţii nomade, întemeierea de oraşe şi sate, apărarea drepturilor naţionale şi ocrotirea contra duşmanilor.
Documentele menţionează un număr de 14 episcopi care au avut titlul "de Milcov", dintre care doar Teodoric a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa respectivei episcopii doar până la invazia tătară.
În anul 1239, tătarii s-au apropiat de Dunăre. Misionarii dominicani l-au rugat pe regele Bela să primească în regatul său 40000 de familii cumane, pe care le-a colonizat între Dunăre şi Tisa; alţi cumani au trecut în Bulgaria. Cei care au rămas au avut parte de o apărare slabă şi, în contactul cu tătarii, din anul 1241, au fost înfrânţi. Tătarii i-au împrăştiat pe cumani şi au ars biserica. În acel măcel, conform izvoarelor dominicane, a fost ucis episcopul şi aproape 90 de călugări, care "căzură jertfă năvălirii tătarilor, nimiciţi de foc, de săbii, suliţe sau săgeţi". Astfel, îşi încetează existenţa această episcopie, dar până în anul 1526 sunt consemnaţi şi alţi episcopi cu acest titlu.
Câţiva ani după invazie, în 1247, regele Bela al Ungariei a încercat să redobândească ţinuturile pierdute prin colonizarea ioaniţilor în Cumania. Nereuşind, se adresează papei, spunându-i că ţara Cumaniei a rămas sub dominaţia tătară, care ameninţă mereu Ungaria; astfel, nu mai avea rost existenţa misiunilor pentru convertire. Totuşi dominicanii s-au unit în munca lor de încreştinare cu franciscanii şi au continuat, încercarea lor de convertire în ţinuturile ocupate acum de tătari. Se cunosc mai multe încercări de restaurare a Episcopiei de Milcov, dar nu s-a reuşit învierea acestei structuri ecleziale.
La încheierea acestui articol despre Episcopia Cumanilor, dorim să precizăm că din timpul cumanilor a rămas un manuscris celebru intitulat "Codex cumanicus", conţinând 82 de file. După o însemnare din cuprinsul manuscrisului, rezultă că a fost terminat la 11 iulie 1303 şi a fost găsit la franciscanii din Crimeea. "Codex cumanicus" cuprinde un fragment din Evanghelie, cele 10 porunci, Crezul, cele 7 păcate capitale, un vocabular trilingv: latină, cumană şi persană (aproximativ 3000 de cuvinte) şi o listă de medicamente.
Episcopia de Siret
Înfiinţarea acestei episcopii este strâns legată de evenimentele care s-au derulat în Europa în secolul al XIV-lea. În anul 1354, turcii intră în Europa, cucerind oraşul Galipoli, poarta Orientului, iar în 1360 cade Adrianopolul. Pericolul otoman a făcut ca nu numai statele catolice să-şi strângă forţele la strigătul papilor, dar chiar şi ţările de dincolo de Dunăre. În acest context, în anul 1369, împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul, aflându-se la Roma, abjură schisma şi a acceptat unirea cu Biserica Catolică, recunoscând primatul papei pentru că avea nevoie de sprijinul occidentalilor împotriva turcilor. Acest fapt a generat un curent unionist, care s-a răspândit în multe ţări ale Europei de Est. În Bulgaria, promotoarea unirii Bisericilor a fost doamna Ana, soţia lui Straşimir; în Moldova acest curent a fost susţinut de Margareta Muşata, iar în Muntenia de doamna Clara.
În Moldova, evenimentele politice au generat acelaşi curent de apropiere, de alianţă cu forţele mari catolice. Voievodul Bogdan nu era în relaţii bune cu regele maghiar şi de aceea caută sprijinul Poloniei, ţară cu care se învecina direct prin cucerirea Galiţiei de către Cazimir, în anul 1340. Pe de altă parte, şi Polonia căuta prietenia Moldovei pentru a avea cale liberă spre porturile de la Marea Neagră şi Crimeea, unde să-şi desfacă mărfurile. Drumurile comerciale ale Moldovei străbăteau ţara de-a lungul, venind din Polonia (Lvov, Cameniţa) şi îndreptându-se spre Chilia, Cetatea Albă şi, peste Siret, către Brăila.
În acest cadru, orientarea spre catolicism a fost promovată de misionarii franciscani care făceau parte din Vicariatul Ruteniei, cu centrul la Lvov. Aceştia, împreună cu călugării dominicani, se ocupau cu apostolatul în provinciile poloneze şi ungureşti. Mănăstirea cea mai veche a franciscanilor, aparţinând de Lvov, este cea din Siret, unde în 1340 au fost înmormântaţi "doi martiri printre tătari: Blasiu şi Marcu". Oraşul Siret avea să aibă un rol important şi din punct de vedere politic, deoarece urmaşul la tron al lui Bogdan a fost Laţcu (1365-1373), care a mutat capitala Moldovei de la Baia la Siret. El a favorizat catolicismul, considerând că îl avantajează din trei direcţii: îl protejează de expansionismul maghiar, are mult de câştigat apropiindu-se de Polonia şi poate apela oricând la papa, în care găsea mereu un apărător.
Laţcu a dorit generalizarea ritului latin în Moldova şi pentru aceasta trimite la Roma doi mesageri cu o scrisoare în care prezintă papei Urban al V-lea (1362-1370) dorinţa sa şi a poporului de a îmbrăţişa credinţa catolică. Mai mult, propune ca oraşul Siret să fie sediul unei episcopii catolice, să se trimită noi misionari, iar episcop să fie numit Andrei de Cracovia. La 24 iulie 1370, papa scrie arhiepiscopului de Praga şi episcopilor de Breslau şi Cracovia ca să cerceteze cazul, iar dacă totul este în ordine să primească din partea domnului şi a acelora care doresc jurământul de fidelitate în credinţă, să declare oraşul Siret ca reşedinţă episcopală, să transforme una din biserici în catedrală şi să-l sfinţească ca episcop pe Andrei de Cracovia. Cel care a dus la îndeplinire cele de mai sus a fost episcopul de Cracovia, Florian, care la, 9 martie 1371, l-a consacrat pe Andrei Jastrzebiec episcop de Siret. În ziua de 25 ianuarie 1372, papa Grigore al XI-lea (1371-1378) îl felicită pe voievodul Laţcu şi îl încurajează pentru a depăşi conflictele care s-au iscat cu mişcarea antiunionistă din Moldova. Aceste tensiuni nu au durat mult deoarece domnul a murit în anul 1373, fiind înmormântat în cripta bisericii din Rădăuţi, alături de tatăl său.
Episcopia de Siret depindea direct de Sfântul Scaun, dar din anul 1412, când s-a înfiinţat Arhiepiscopia de Lvov, îi devine sufragană. Hotarele ei erau identice cu cele ale Moldovei, cu toate că activitatea propriu-zisă s-a desfăşurat doar în partea nordică. Juridic, cuprindea şi mult din teritoriul Episcopiei Cumanilor, dar aici nu mai exista o adevărată organizare.
După moartea lui Laţcu, în Moldova urmează o perioadă confuză. Nici măcar persoana urmaşului la tron nu se cunoaşte bine. Se admite că a domnit Costea (cca. 1373-1375), care era căsătorit cu Margareta Muşata. Fiul lor, Petru a domnit apoi 16 ani (1375-1391) şi a mutat capitala Moldovei la Suceava. În acest timp, doamna Margareta a chemat, în anul 1377, mai mulţi călugări dominicani din Ungaria şi le-a clădit o biserică la Siret, lângă mănăstirea franciscanilor.
Episcopul Andrei, primul de Siret, a fost transferat în anul 1388 ca episcop de Wilna. Succesorul său a fost Ioan Sartorius, care se intitula: "Ioan, din pronia dumnezeiască, episcop de Siret şi sufragan de Cracovia, vicar peste tot Ierusalimul şi în valea Iozafat, penitenţiar al domnului papă şi duhovnic al domnului rege şi al reginei Poloniei". După moartea acestuia, în 1394, papa Bonifaciu al IX-lea (1383-1404) l-a numit în ziua de 8 iunie pe Ştefan Martini, căruia i se impune să stea la Siret. Însă nu peste mult timp îl întâlnim, ca şi pe succesorul său, episcop auxiliar de Cracovia.
În anul 1412, după moartea episcopului Ştefan, cum am specificat deja, centrul mitropoliei latine se mută la Lvov, iar Episcopia de Siret devine sufragana noii mitropolii. Mai mult, domnul mută capitala Moldovei la Suceava, iar Siretul scade din importanţă.
În contextul tulburat al anului 1413, la 5 martie, antipapa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) l-a numit ca episcop de Siret pe Nicolae Venatoris, care nu a fost pe placul dominicanilor. Ministrul lor general l-a propus papei pe Toma Gruber, care a fost numit la 31 iulie acelaşi an. Pentru limpezirea multor situaţii anormale care se consemnau la nivelul universal al Bisericii şi în tendinţa de unire caracteristică acelor timpuri, a fost convocat un conciliu ecumenic, care a avut loc la Constanţa (Elveţia) în anii 1414-1418. Deşi au fost prezenţi la acest sinod şi reprezentanţi din Ţările Române, problema unităţii religioase din Moldova nu a fost dezbătută. Ultimul episcop de Siret a fost franciscanul Ioan, care a fost numit la 29 iulie 1434.
Pr. Alois Moraru
