Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Mare inspiraţie a avut fericitul papă Ioan Paul al II-lea când, printre misterele de lumină, a aşezat pe primul loc misterul sărbătorii de azi, botezul Domnului în Iordan. Cred că azi, la Botezul Domnului, avem cea mai mare şi mai autorizată epifanie posibilă, şi iată de ce. De la Crăciun încoace mereu primim răspunsul la întrebarea: "Cine este Isus născut la Betleem?". Ne-au răspuns Maria, Iosif care îl adoră, îngerii prin cântarea lor, păstorii, magii veniţi de departe, sfântul Ştefan, sfântul Ioan evanghelistul şi toţi ceilalţi evanghelişti şi mulţi alţii, profeţii. Dar azi, răspunsul vine din partea cerului, e vocea Tatălui care spune clar şi fără echivoc: "Acesta e Fiul meu preaiubit". Excepţională mărturie! Maximă mărturie, cea mai credibilă mărturie!
Evenimentul pe care tocmai l-am invocat la evanghelie are loc la Iordan, cel mai iubit, cel mai cântat, cel mai sfânt, cel mai dătător de viaţă, cel mai vindecător râu din toată lumea. E apa în care s-a botezat Isus, e apa care îl vindecă de lepră pe Naaman sirianul, e apa pe care o trece poporul evreu spre pământul făgăduit, e apa preferată de Ioan. Dar interesant că e apa pe care nu o va trece Moise, adică Legea veche, dar în care va intra Isus, Legea nouă. Şi ne va oferi Botezul, care este poartă spre împărăţia nouă adusă de Isus.
Iordanul, chiar dacă nu are nici 200 de km, are atâta istorie şi atâta simbolism! Iordanul adesea curge printre stânci pustii, uscate, arse de soare, dar în jurul său e multă viaţă, e atâta frumuseţe. Mulţi oameni trăiesc - la propriu spun aceasta - din această apă. Isus parcă vrea să arate că şi viaţa harului tot din Iordan trebuie să înceapă. Apoi, Iordanul este apa la cea mai joasă altitudine de pe faţa pământului. E interesant şi simbolic. Isus, parcă, coboară în cele mai mari adâncuri ale pământului, la -350 de metri sub nivelul mării, pentru a ne scoate chiar şi de acolo la viaţă.
Şi aici la Iordan are loc o teofanie, o descoperire a celor trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, care vorbeşte, Fiul, care este în apă, şi Duhul Sfânt, care coboară sub chip de porumbel.
Se poate face, de asemenea, o foarte frumoasă legătură a acestui eveniment cu Rusaliile. Ioan Botezătorul profeţeşte minunat acest eveniment când spune: "El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc". Ori, noi ştim că Rusaliile este momentul de naştere, momentul botezului - am spune noi - al Bisericii. Ce frumos! Isus botează cu foc. Şi ne va trimite, de sus din cer, de la dreapta Tatălui, acest botez cu foc, în ziua de Rusalii.
Stând şi admirând botezul lui Isus, se cuvine să facem o scurtă reflecţie asupra botezului nostru. Toţi ne sărbătorim, din fericire, ziua naşterii - ziua naşterii pentru acest pământ. Dar aş întreba: câţi dintre noi, câţi dintre dumneavoastră sărbătoriţi ziua botezului? Nu ştiu, cred că mulţi poate nici nu-şi cunosc data botezului sau preotul care a celebrat botezul nostru. E prea marcant momentul pentru a nu reveni adesea asupra lui. Sau altă întrebare: Aţi mulţumit lui Dumnezeu vreodată că v-a hărăzit acest mare har, acest mare sacrament al botezului, chiar dacă era în vremuri mai grele pentru Biserică şi pentru creştini la noi în ţară? Tocmai trebuie să gândim că nimic nu ne-a fost dat mai mare decât intrarea, prin botez, în Biserică, în împărăţia lui Dumnezeu, în rândul copiilor lui Dumnezeu. Prin botezul oferit nouă de Cristos, noi am fost salvaţi, am fost recuperaţi. Ce am fi fost oare fără botez? Nişte veşnic condamnaţi. Ce suntem prin botez? Nişte veşnic salvaţi!
Sfântul Paul exprimă bucuria botezatului printr-o expresie de excepţie: "Voi sunteţi temple ale Duhului Sfânt". Cu alte cuvinte, la botez a intrat în voi Dumnezeu, aţi fost îndumnezeiţi, aţi fost ridicaţi la treapta cea mai înaltă, de fii ai lui Dumnezeu.
Şi despre importanţa botezului - cred că în zilele noastre uită parcă sau omit să-şi mai boteze copiii - ar trebui să vorbim mai mult, despre importanţa sa, despre necesitatea sa. Adică, fără botez nu ne putem mântui, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Iată o istorioară din viaţa sfântului Petrul Claver. Era în anul 1640. Acest misionar al africanilor a fost chemat la patul de moarte al unei sclave. Sfântul ajunge, dar o găseşte rece, moartă. O cheamă, o scutură. Dar era deja moartă. Sfântul cade în genunchi şi se roagă. După câtva timp, această femeie începe să se mişte. Se ridică, se aşază pe pat şi începe să vorbească: "Cât sunt de obosită!". Sfântul o întreabă: "Pentru ce eşti obosită?". Ea zice: "Mă aflam aproape de o grădină foarte frumoasă, voiam să intru, dar un copil frumuşel mă întoarse înapoi spunându-mi că nu eram botezată. M-am întors aici. Nu ştiu să spun mai mult. De aceea sunt obosită". Sfântul, socotind că a fost un vis şi crezând că primise deja botezul, a voit să o spovedească. Dar sclava zice: "Nu, nu, eu vreau botezul". Şi a stăruit să i se dea acest sacrament. Când a auzit stăpâna ei, a mărturisit că sclava, mai bine de 20 de ani, a primit sacramentele dar nu era botezată. Sfântul Petru, insuflat de Dumnezeu, o botează. Şi ea, puţin după aceea, a murit din nou, fericită. Această minune a fost mărturisită cu jurământ de stăpânul sclavei, ofiţer superior de Cartagina, când se făcură procesele necesare pentru beatificarea sfântului Petru Claver.
Întreb, aşadar, din nou: Ce am fi fost noi fără botez? Aşa se explică zelul misionar, de exemplu. Dorinţa misionarului cred că este aceasta: de a salva cât mai multe suflete prin Sfântul Botez, de a aduce cât mai mulţi oameni de pe faţa pământului la mântuire în acest mare sacrament.
Despre minunăţia Botezului şi bucuria pe care o oferă acesta, avem o frumoasă mărturie a părintelui Nicolae Steinhardt. Era în anul 1960, la 15 martie, în camera numărul 18 a puşcăriei Jilava. Evreul Nicolae Steinhardt este botezat în această zi de părintele Mina Dobzeu, naş fiindu-i Emanuel Vidraşcu, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat: Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, printre ei numărându-se monseniorul Vladimir Ghika, doi preoţi greco-catolici şi un protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic, după cum scria Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. Şi iată acum mărturia sa, cutremurător de frumoasă: "Iată, eu l-am cunoscut pe Cristos prin taina Sfântului Botez, ca Paul pe drumul Damascului. Căci altfel, cum se poate explica starea de fericire pe care am trăit-o eu imediat după săvârşirea Botezului, decât că Botezul este adevărat, că sfintele taine sunt adevărate?". Şi continuă acest om fericit: "Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil şi mai perfect decât Cristos. Ba, mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Cristos, mai bine aş rămâne atunci cu Cristos, decât cu adevărul". Nicolae Steinhardt, care mai târziu va deveni călugăr, dar care mărturiseşte şi arată tuturor şi a vorbit până la moarte despre bucuria pe care a trăit-o în momentul Botezului.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi aş vrea să vă spun că trebuie să mulţumim în fiecare zi lui Dumnezeu că am primit Botezul, că am avut nişte părinţi credincioşi, care ne-au purtat, că am avut nişte naşi care s-au oferit să fie pentru noi părinţi spirituali şi că am intrat, aşadar, în comuniune perfectă cu Isus Cristos, că am intrat în Biserică. Nicio zi să nu rămână fără acest "Mulţumesc, Doamne, că am primit acest mare dar, această mare minune care este Botezul!"
Aş vrea acum câteva cuvinte despre ziua specială de astăzi, pe care Sfântul Părinte ne-a propus-o şi, iată, aproape 100 de ani de când o celebrăm. E vorba de Ziua Migrantului şi a Refugiatului. Este o tragedie, nu e nouă, dar e permanentă, aceea că foarte mulţi oameni, din diferite motive, dar de multe ori din necaz şi suferinţă, din cauza războiului şi a prigoanei politice, trebuie să-şi părăsească propria locuinţă, propria ţară. Şi aceştia ajung de multe ori în ţări străine, care pentru ei va fi şi o a doua ţară, dar va fi poate şi un alt loc şi moment de suferinţă. Tocmai de aceea, astăzi ne gândim la aceşti oameni care, din nefericire, sunt permanent în mişcare.
Ieri, la Radio Maria, Preasfinţitul Petru Gherghel, care este şi responsabil la Conferinţa Episcopilor pentru migranţi, într-un interviu spunea că, de fapt, şi Sfânta Familie a fost o familie migrantă. Ea a trebuit să fugă departe, de la Betleem spre Egipt, pentru a apăra pe pruncul Isus, pentru a fugi de furia lui Irod.
Iată, şi noi, astăzi, vorbim de faptul că aceşti oameni sunt în suferinţă. Iar papa, în documentul pe care l-a elaborat pentru astăzi, tocmai vrea să spună că migraţia este şi un drum de credinţă şi speranţă, de credinţă şi încredere că Dumnezeu îi va asista în drumul lor, dar şi de speranţă, că vor găsi undeva o poartă şi o uşă deschisă şi o mână întinsă. Tocmai de aceea, noi poate nu ne confruntăm aşa de mult, noi suntem mai mult o ţară de unde se pleacă în migraţie, dar nu suntem o ţară de destinaţie a migranţilor. Şi în acest sens, am putea spune că noi sau ai noştri sau fraţii noştri sau rudele noastre, copiii noştri, care pleacă în alte ţări, pot deveni în ţara de destinaţie, şi acest lucru e frumos, şi am auzit de multe ori noi toţi, ei pot deveni evanghelizatori. Ne-am bucurat adesea să auzim de la preoţii străini vorbindu-se despre evlavia şi credinţa catolicilor ajunşi în Italia, Spania sau Grecia, care şi-au mărturisit din plin credinţa lor.
Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul pentru ziua de astăzi, subliniază tocmai acest aspect: migraţiile, pelerinaj de credinţă şi speranţă. Papa subliniază: "Credinţa şi speranţa formează un binom de nedespărţit în inima atâtor migranţi. Călătoria lor este animată de o profundă încredere în Dumnezeu, care nu-şi abandonează propria creatură. Această încredere îi face să suporte mai uşor rănile dezrădăcinării şi ale distanţelor".
Şi voiam să închei prin a spune că există foarte mulţi oameni care astăzi nu au locuinţă poate, care trăiesc pe străzi, pe drumuri, tocmai din cauza migraţiei. Există, de exemplu, în Statele Unite ale Americii 11 milioane de persoane fără documente, zeci de mii de persoane sunt vândute ca sclav, în zilele noastre, mai ales femei şi copii. Foarte mulţi sunt persecutaţi politic şi religios. Aş sublinia drama creştinilor din Ţara Sfântă, care pleacă permanent spre alte ţări, din cauza persecuţiilor. Sau, doar în regiunea Lazio, la Roma, în Italia, sunt peste 615000 de străini. Şi foarte multe asemenea cazuri, mai ales din Orient, din Africa, despre care poate aţi auzit şi veţi mai auzi.
Ce ne rămâne nouă de făcut? Să ne rugăm pentru toţi aceia care suferă din cauza migraţiei, iar dacă vom întâlni în viaţa noastră un migrant, un om care nu are casă, un om care a venit la noi, străin, să-i întindem o mână şi să-i spunem "Bun venit!" şi să găsească în inima noastră şi în casa noastră, poate, un loc plăcut, un loc în care spera să ajungă, un loc pe care i l-a oferit Dumnezeu.
