Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi aflu toată bucuria.
Sărbătoarea Botezul Domnului încheie ciclul liturgic al Crăciunului şi ne prezintă o nouă manifestare a lui Isus, ca o prelungire şi un ecou al manifestării dumnezeirii şi misiunii sale din solemnitatea Epifania Domnului.
Atunci, prin venirea şi adorarea magilor, Isus se prezintă şi se descoperă în faţa neamurilor ca Mesia, salvatorul şi mântuitorul tuturor. Acum, la botezul său în apele Iordanului, la începutul vieţii sale publice şi apostolice, Tatăl îl proclamă în mod oficial Fiul său care a luat asupra sa carnea noastră omenească.
Isus, aşezându-se la rând cu toţi ceilalţi iudei pentru a fi botezat de către Ioan, a voit să fie considerat ca şi unul dintre ei, deşi nu se găsea în el vreo umbră de păcat. În acest act de solidaritate, care face parte din programul său de umilire, se manifestă o adevărată teofanie (descoperire) trinitară. Acum, în acest moment, se deschid cerurile, Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel peste Isus, prezent în faţa lui Ioan Botezătorul, iar, din cer, vocea Tatălui se face auzită: "Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi găsesc toată bucuria".
Declaraţia publică a Tatălui despre Fiul său adevărat, a omului Isus, în noua sa condiţie, reprezintă învestitura, acceptarea lui ca trimisul său în lume, uns cu ungerea spirituală a Duhului Sfânt pentru misiunea sa profetică în această lume.
Sunt lucruri şi gesturi despre care am putea spune că reprezintă scrisorile de acreditare (credenţiale), confirmarea oficială, documente publice care stau la baza noii sale misiuni între oameni.
Prin faptul că este o recunoaştere şi manifestare mesianică, botezul lui Isus în apele Iordanului se înscrie în linia marilor teofanii (descoperiri) biblice; acum şi aici are loc, de fapt, prima revelare a misterului trinitar din Noul Testament. Noi ştim deja, din descoperirile profeţilor, a marelui Isaia, că el este slujitorul Domnului, umil şi blând, fidel şi hotărât, care împlineşte şi promovează dreptatea (cf. Is 42,1-5.9-11). În evanghelia de astăzi termenul servitor este completat cu acela de Fiu. Este aici o descoperire şi o revelare completă: Isus, servitorul anunţat de profeţi este confirmat de Tatăl ca Fiul său: "Tu eşti Fiul meu, în tine îmi aflu toată bucuria".
Celebrând astăzi Botezul Domnului nu ne gândim sau ne referim la o simplă purificare, la o spălare, aşa cum o voia Ioan Botezătorul, condiţie pentru a-l putea întâmpina pe Mesia, pe Isus care vine să mântuiască lumea (Isus, fiind Dumnezeu făcut om, nu avea nici un păcat), ci întâlnim în acest act anunţarea şi acceptarea oficială a celui aşteptat, a celui care vine să instaureze noua împărăţie, care are menirea să-i primească pe toţi oamenii în familia sa şi să-i transforme în fii adoptivi ai Tatălui.
Ungerea sa cu Duhul Sfânt
Isus din Nazaret iese astăzi din anonimatul celor 30 de ani şi este consacrat de Dumnezeu cu Duhul său şi cu putere, aşa cum va declara mai târziu apostolul Petru în casa centurionului roman Corneliu, cu puţin înainte de botezul primilor păgâni (cf. Fap 10,38). El este "unsul" (Mesia în ebraică, Cristosul în greceşte), Fiul lui Dumnezeu, Domnul care va ieşi biruitor din moarte, va învia cu slavă; căci botezul cu apă şi Duh Sfânt, pe care el îl primeşte astăzi, este, de fapt, prevestirea botezului sângelui, pe care el îl va primi şi-l va experimenta în patima, moartea şi învierea sa.
Ungerea mesianică a lui Isus cu Duhul Sfânt depăşeşte, infinit mai mult, ungerea cu ulei a judecătorilor, a profeţilor, a regilor, chiar şi a preoţilor vechii alianţe; ea are loc în public, aşa cum se obişnuieşte şi se practică la o inaugurare oficială, cu martori calificaţi, cum sunt Ioan Botezătorul şi publicul prezent la apa Iordanului, care au auzit glasul venit din cer "pentru ca lumea să creadă că tu eşti în mijlocul oamenilor" (cf. Prefaţa sărbătorii).
Acesta este începutul operei mântuitoare a lui Isus, Unsul, Mesia, Mântuitorul lumii. O misiune specială, de care depinde lucrarea tuturor celor ce vor fi chemaţi şi vrednici să intre în această nouă împărăţie.
Botezul şi confirmarea noastră
În împărăţia cea nouă, care a fost inaugurată de Isus, se intră tot printr-un act oficial, printr-un gest de purificare şi de confirmare, prin noul botez instituit de el, în care fiecare va auzi la rândul său aceleaşi cuvinte proclamate de Tatăl: "Şi tu eşti fiul meu preaiubit, în tine îmi aflu toată bucuria". Este vorba de Botezul adevărat, instituit de Cristos prin întreaga sa operă, viaţa, moartea şi învierea sa, prin care orice om moare împreună cu el şi învie tot cu el.
Este nevoie să mori cu Cristos pentru păcat, pentru a dobândi împreună cu el o viaţă nouă, o viaţă de fii plăcuţi ai lui Dumnezeu.
Fiii cei noi ai lui Dumnezeu, câştigaţi de Cristos prin moartea şi învierea sa, purificaţi prin spălarea cu apa sfântă, întăriţi şi confirmaţi cu puterea Duhului Sfânt prin sfântul Botez, încep, odată cu acest act purificator, misiunea de vestire a noii împărăţii, alăturându-se astfel lui Isus în marea sa operă mântuitoare. Iată misiunea şi demnitatea omului răscumpărat de cel ce i-a câştigat pe oameni prin botezul suferinţei sale şi prin iubirea sa dumnezeiască.
Demnitatea şi misiunea noastră
"Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta", avea să spună mai târziu, referindu-se la această misiune pe care o are orice creştin, papa Leon cel Mare (Sermones 21,2-3).
Când celebrăm Botezul Domnului, celebrăm şi alegerea şi demnitatea noastră, căci Botezul este mai înainte de toate un dar, un gest de predilecţie a lui Dumnezeu, o chemare la credinţă.
Dumnezeu, oferindu-ne, încă de mici, darul de a aparţine la familia sa, ne arată dragostea sa părintească şi gestul său de iubire faţă de noi, acceptându-ne să facem parte dintre fiii săi predilecţi, cărora le asigură bogăţia darurilor sale.
Din această iubire şi din acest dar trebuie să se nască în noi un răspuns nou şi recunoscător, asemănător cu cel arătat nouă de Fiul său.
Prin sfântul Botez, suntem acceptaţi între colaboratorii săi direcţi, iar cel care ne-a câştigat, prin moartea şi învierea sa, îşi pune în noi toată speranţa, ca la rândul nostru să împărtăşim şi altora darul iubirii divine, al adevărului şi al binelui.
Fiind declarat "Fiul său preaiubit, în care Tatăl îşi găseşte toată bucuria", Cristos a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut Tatălui (cf. In 8,29). A trăit întotdeauna în comuniune cu el.
Urmându-l pe Cristos şi rămânând în comuniune cu el, creştinii pot să fie "imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, şi să umble în iubire" (Ef 5,1), conformându-şi gândurile, cuvintele şi faptele cu "simţămintele care sunt în Cristos Isus" (Fil 2,5), ne învaţă Catehismul Bisericii Catolice.
Ce trebuie, aşadar, să ne însuşim de la sărbătoarea misterului botezului Domnului în apele Iordanului şi de la cel care ne-a câştigat dreptul de a primi botezul său, botez de purificare şi de investire pentru o nouă şi nobilă misiune, asemănătoare cu a lui?
Iată ce ne învaţă, în această direcţie, apostolul neamurilor, în scrisoarea sa către Filipeni: Să trăim pentru Cristos şi să nu avem alt scop decât acela de a ne identifica cu el în tot ceea ce facem, ca şi noi să putem spune: "Pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21).
Sunt minunate cuvintele sfântului Ioan Eudes, care sunt aşezate ca o concluzie în acelaşi Catehism al Bisericii Catolice, când se vorbeşte despre viaţa în Cristos şi demnitatea creştinului şi a persoanei umane: "Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos, Domnul nostru, este adevăratul vostru cap şi că voi sunteţi mădularele sale. El este al vostru, aşa cum capul este al mădularelor sale; tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui, inima lui, trupul lui, sufletul lui, şi toate facultăţile lui, iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre, ca să-l slujiţi, să-l lăudaţi, să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi ai lui, aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Şi el doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi, pentru slujirea şi slava Tatălui, ca de nişte lucruri care sunt ale lui" (CBC, nr. 1698).
Cu alte cuvinte, noi, toţi cei botezaţi, trebuie să învăţăm de la Cristos, venit în lume pentru noi, să fim şi noi ca el, nişte instrumente vii care cântă slava Părintelui ceresc.
Vocaţia noastră, a creştinilor, este o vocaţie profetică, misionară. De aceea trebuie să facem să crească credinţa, să evităm orice slăbire a luminii şi orice pierdere a gustului creştin, să nu uităm rolul de a fi sare şi drojdie pentru lume (cf. Basilio Caballero, 1993). Trebuie să fim, aşadar, fiii săi predilecţi, în care Părintele ceresc să-şi găsească neîncetat bucuria şi plăcerea. Amin.
