Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Tânărului bogat doritor să ajungă în cer, Isus îi spune: "mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!". Plecând de la acest cuvânt, mulţi oameni s-au străduit să-l urmeze pe Isus pe calea sărăciei totale. Unul dintre ei a fost sfântul Francisc de Assisi. Tatăl său era un prosper negustor de stofe. După o tinereţe aventuroasă, Francisc s-a convertit, de dragul lui Cristos, a împărţit săracilor averea tatălui său, a renunţat până şi la hainele de pe el şi l-a urmat pe Cristos pe calea sărăciei absolute. A întemeiat un ordin religios masculin şi unul feminin, precum şi o confraternitate pentru cei căsătoriţi care urmează, şi în zilele noastre, carisma fondatorului lor: sărăcia. Îl admirăm pe sfântul Francisc dar ne vine destul de greu să-l imităm. Muncim din greu, cu sacrificii, să facem bani, dar nu pentru a-i împărţi.
Observăm că Isus a avut o abordare flexibilă cu privire la modul de a-l urma. El nu a făcut din sărăcie condiţia esenţială pentru cei care doresc să-l urmeze pentru a ajunge în cer. Tânărului bogat, este adevărat, Isus i-a cerut să-şi împartă averea săracilor şi apoi să-l urmeze. Lui Petru şi lui Levi le-a cerut doar să-l urmeze. Lui Zaheu nu i-a cerut nici să împartă averea săracilor şi, cu atât mai puţin, să-l urmeze. Zaheu a decis să împartă din avutul lui, după bunul său plac, cât a vrut, dar a rămas tot bogat şi Isus a spus despre el: "Astăzi s-a făcut mântuirea acestei case, întrucât şi el este fiul lui Abraham" (Lc 19,9). Dar, despre tânărul bogat care n-a împărţit nimic săracilor, ci i-a întors spatele, Isus a spus: "Cât de greu vor intra cei care au bogăţii în împărăţia lui Dumnezeu!" (Mc 10,23).
Dorinţa de "a avea" (de aici derivă cuvântul avere) vine de la Dumnezeu, nu de la diavol. În Psalmul 112 citim aceste cuvinte: "Fericit este omul care îşi află mare plăcere în poruncile lui! În casa lui va fi belşug şi bogăţie".
Aşadar este normal să ai o casă a ta, nu să stai cu chirie; este normal să-ţi doreşti şi să ai cele necesare traiului, ba, chiar şi o mică rezervă. Este normal să doreşti fiilor tăi un trai bun, lipsit de griji. Şi atunci, de unde încep problemele legate de bogăţie?
Nu este greşit să ai dorinţe ci, ca acestea să fie exagerate. Şi aceste probleme sunt la noi, în inima noastră, nu la Isus. Când adunăm prea mult încep să apară problemele. Isus ne-a avertizat: "Acolo unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră". Isus nu ne poate tămădui inima fără a rezolva abuzurile inimii noastre pervertite de păcate, de patimi. Şi puterea de corupere a banului este imensă.
Vedeţi, în 18 din cele 36 de parabole, Isus vorbeşte despre: bani, perle, comori, ţarini, partea de moştenire, turme de oi. Despre rugăciune Sfânta Scriptură vorbeşte în aproximativ 500 de versete, despre credinţă în aproximativ 500 de versete dar despre bani, bogăţie, avere în peste 2000 de versete, de 4 ori mai mult decât despre rugăciune şi de 4 ori mai mult decât despre credinţă. Să fie o pură întâmplare? Să fie ceva nesemnificativ?
Atunci: care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de bunurile pe care le avem?
Prima atitudine să fie recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
Noi înşine şi tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Deci, să-i mulţumim pentru locuinţa personală sau cu chirie în care stăm, pentru salariul pe care îl avem, pentru pensia pe care o aşteptăm să ne-o aducă poştaşul, pentru şomajul sau ajutorul social care este totdeauna insuficient. Dar, mult sau puţin, tot ce avem şi suntem este darul lui Dumnezeu şi, de aceea, noi nu putem fi decât recunoscători.
Tot ce ne dă Domnul este bun. Viaţa, sănătatea, vin de la el. Bine, dar eu sunt bolnav, am dureri groaznice. Este adevărat dar, în primul rând eşti, şi abia apoi te doare. Numai cei dragi şi scumpi ai noştri pe care i-am condus pe ultimul drum nu se mai vaită de durere. Am dori să facem schimbul cu vreunul dintre ei ca să nu ne mai doară nimic? Să nu ne mai plângem de problemele noastre de sănătate pentru că tot ce suntem şi tot ce avem este darul lui Dumnezeu oferit spre binele nostru.
Când totul îţi merge bine să nu spui: "Ce descurcăreţ sunt!". În această capcană cad mulţi oameni. Nu. Recunoştinţa trebuie să te împingă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ce ţi-a dat.
A doua atitudine: bogăţiile să nu ne facă să uităm perspectiva mântuirii - cerul.
Bogăţia nu trebuie să devină pentru nimeni un scop în sine căci: "ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt 16,26). Aceasta ar fi cea mai groaznică afacere şi cel mai păgubos târg: să-ţi pierzi sufletul veşnic din cauza bogăţiilor trecătoare.
În Parabola lui Lazăr, bogatul a ajuns în iad dar, nu pentru că era bogat. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci şi Abraham ar trebuit să fie tot în iad, la cât de bogat era, dar, ştim că bogatul l-a văzut pe Lazăr în cer, în sânul lui Abraham. Bogatul a ajuns în iad pentru că nu a fost recunoscător faţă de Dumnezeu, şi pentru că a pierdut perspectiva cerului. Dumnezeu i-a dat mai mult decât avea nevoie ca să aibă de unde să împartă cu Lazăr.
Spre deosebire de el, Abraham a avut o altă abordare. Pentru el cea mai mare comoară a fost copilul său, Isac. Bogăţiile nu-l încântau şi nu-i dădeau satisfacţie pentru că până la vârsta de 100 de ani el nu a avut urmaşi. Tot ce avea urma să moştenească Eleazar, cel mai vechi şi credincios dinte servitorii lui. Aşa era legea lor, atunci. Abraham s-a încrezut în Dumnezeu care i-a dat multe bogăţii şi i-a promis un copil şi o descendenţă numeroasă. Când s-a născut Isac, bucuria lui a fost fără măsură. Dar, într-o zi, când Isac a crescut mare, i l-a cerut înapoi.
- Să te văd acum, cât de tare mă iubeşti. Ia-l pe Isac, singurul tău fiu, şi adu-mi-l ca jertfă de ardere de tot. Mie să-mi dai tot. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am creat, te-am făcut bogat, ţi l-am dat pe Isac şi acum ţi-l cer înapoi.
- O, Doamne! Cum aşa? Ai uitat ce-ai promis?
Aşa am fi spus noi. Dar Abraham n-a spus nimic. El a ascultat de Dumnezeu, nu de glasul inimii, nu de glasul raţiunii. A doua zi dimineaţa, a plecat spre muntele Moria. Nici una nici două, l-a legat pe Isac cu mâinile la spate şi l-a întins pe lemnele de pe altarul de jertfă. Mâna lui Abraham era ridicată şi în mâna lui scânteia lama cuţitului. În clipa aceea Abraham nu mai avea nimic. Pierdu-se totul. Sara, soţia lui îi murise de inimă rea. Cu jertfirea lui Isac Abraham îşi jertfea, de fapt, propria inimă. Era ultimul act de ascultare pe care îl făcea faţă de Dumnezeul pe care-l slujise cu fidelitate toată viaţa lui, şi-l iubise mai mult decât toate bogăţiile cu care Dumnezeu îl binecuvântase. Fără Isac, Abraham nu mai rămânea cu nimic, i se stingea şi numele.
- Abrahame, am văzut credinţa ta! Ţi-l las pe Isac. Jertfeşte berbecul încurcat cu coarnele în tufişul de lângă tine! Te-am pus la încercare şi am văzut că te temi de mine, că mă iubeşti din toată inima, că mă iubeşti mai mult decât toate bogăţiile pe care ţi le-am dat, ca mă iubeşti mai mult decât pe singurul tău fiu.
Când a lăsat cuţitul în jos a realizat ce comoară mare i-a dat Dumnezeu. Acum tot ce avea a căpătat o nouă semnificaţie. Dar el jertfise totul. Dumnezeu i-a dat o lecţie lui Abraham pe care trebuie să o învăţăm şi noi fără a trece prin experienţa lui.
Dumnezeu l-a cruţat pe Isac, fiul lui Abraham, dar pe Isus, Fiul său, nu l-a cruţat ci l-a jertfit pentru noi pe altarul crucii. De aceea lui Dumnezeu trebuie să-i dăm totul pentru că, şi el, ne-a dat totul, pe Isus, unicul său Fiu preaiubit.
Doamne, îţi suntem recunoscători pentru ceea ce suntem şi pentru darurile tale şi ajută-ne să câştigăm cu ele cerul.
