Anul C
Duminica a 3-a din Postul Mare

Ex 3,1-8.13-15; 1Cor 10,1-6.10-12; Lc 13,1-9

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Într-o dimineaţă aglomerată, o asistentă dintr-o cameră de urgenţă, ticsită cu oameni, l-a invitat să se aşeze pe un om în vârstă, care a venit să i se scoată firele din mână. El i-a spus: "Mă grăbesc, doamnă asistentă, am o întâlnire peste o oră". Fiindcă rândul de pacienţi din faţa lui se mişca încet, se tot uita nerăbdător la ceas. Ştiind că nu va ajunge la întâlnire, asistenta l-a condus într-un cabinet de consultaţie, i-a verificat semnele vitale şi a analizat starea rănii. Văzând că s-a vindecat bine, s-a consultat cu unul dintre medici şi a primit acceptul să-i scoată firele şi să-i panseze rana. Ea a întrebat: "Vă grăbiţi la o întâlnire cu un alt medic?". "Nu, intenţionez să iau micul dejun cu soţia mea, la azil". Ea a întrebat de sănătatea soţiei şi a aflat că este victima bolii Alzheimer. "Se va supăra dacă întârziaţi?" Omul i-a răspuns că soţia nu-l mai recunoaşte de cinci ani. Surprinsă, asistenta a întrebat: "Şi mergeţi în fiecare dimineaţă să o vedeţi, chiar dacă ea nu ştie cine sunteţi?". Bătrânul a zâmbit, a bătut-o pe mână şi a răspuns: "O, da! Ea nu ştie cine sunt, dar eu încă ştiu cine e".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

La acest exemplu m-a dus gândul când am citit fragmentul evanghelic de astăzi. Noi poate că uităm de Dumnezeu, dar el nu uită de noi. Şi ne mai lasă un an, şi încă unul, poate vom aduce rod. Aşa ne iubeşte Domnul Cristos. "Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit". Şi de aceea el a spus: "Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul".

După ispitire, după urmarea lui Isus pe calea crucii, iată astăzi o altă temă foarte importantă pentru viaţa noastră creştină. Este vorba despre convertire, înţeleasă ca dezlipire de păcatul grav, părăsirea obiceiurilor rele şi ca atitudine de fond care trebuie să-l însoţească mereu pe creştin. Convertirea, înţeleasă ca o tendinţă spre a fi tot mai buni, ca o propunere ce trebuie reînnoită zilnic, în efortul de a corespunde tot mai mult la chemarea Domnului.

Urmărim tema de azi pornind de la a doua lectură. Şi, mai precis, de la îndemnul pe care Paul îl adresează creştinilor din Corint. Referindu-se la experienţa din pustiu a evreilor, el îi îndeamnă astfel: "Nu vreau, fraţilor, să rămâneţi în ignoranţă. Părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare", adică toţi au experimentat prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor şi puterea sa prin minunile săvârşite de el la trecerea Mării Roşii şi în timpul peregrinării prin pustiu. Toţi l-au urmat pe Moise. Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală, adică mana trimisă lor din cer. Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, este vorba de apa care a izvorât din stâncă. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. "Acum", spune sfântul Paul, "acestea au devenit pentru noi exemple, pentru ca noi să nu cădem în aceleaşi păcate". S-au dedat dorinţelor rele, au început să murmure împotriva lui Moise, dar în chip special au pus la îndoială prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acum, care este învăţătura pe care Biserica vrea să o scoată din această pagină din istoria Israelului? Vrea să ne pună în gardă împotriva pericolului de a recădea şi noi în acelaşi păcat grav, şi anume, acela de a ne întoarce la viaţa din trecut, răcirea elanului în propunerile bune, lipsa luptei în greutăţi.

Una dintre ispitele cele mai simple şi frecvente pentru noi şi care se poate prezenta în anumite situaţii, de boală, de greutăţi economice, financiare, de serviciu, etc., este impresia că Dumnezeu ne-a părăsit, să nu-l mai simţim aproape de noi, ca mai înainte. Or, în aceste momente ar fi o greşeală să cedăm ispitei. Aşa cum ne învaţă marii maeştri ai spiritului, aceste momente sunt permise de Dumnezeu, tocmai pentru a ne face să creştem în credinţă şi iubire. Dumnezeu vrea să vadă dacă într-adevăr credem în el şi dacă efectiv îl iubim. Sunt o încercare. "Nu cel care îmi spune Doamne, Doamne, ci acela care face voinţa Tatălui meu". Cu alte cuvinte, noi demonstrăm iubirea faţă de Dumnezeu nu atât atunci când ne adresăm lui în momente de mare entuziasm spiritual, ci mai degrabă prin trăirea poruncilor sale, chiar şi în momentele dificile.

Într-un sătuc islamic din Liban, un mic grup de persoane s-a convertit la creştinism. Imediat după aceasta, toate porţile comunităţii s-au închis pentru noii creştini. Aceşti oameni nu mai puteau nici măcar să stea împreună cu ceilalţi în piaţă, ca să fumeze şi să povestească. Femeile nu mai aveau voie să ia apă de la fântâna satului. Creştinii au fost obligaţi să-şi sape propria fântână. Într-o zi, însă, fântâna satului a secat. Atunci creştinii i-au poftit pe consătenii lor să ia apă din fântâna lor. Au făcut chiar mai mult decât atât, au atârnat pe casele lor câte o plăcuţă pe care scria: "Aici locuiesc creştini". Fiecare ştia astfel că în acea casă putea găsi ajutor şi o mână întinsă.

Biserica vrea să ne pună în gardă împotriva unei credinţe sentimentale, prea legată şi sprijinită pe aşa-zisele mângâieri spirituale. Vrea să ne educe la o credinţă care nu e statică şi închisă în sine, ci la o credinţă dinamică, trăită, îndreptată spre înainte, într-o progresivă îmbunătăţire de sine. O credinţă fără fapte este ca un pom fără roade.

Postul Mare ne invită, tocmai cu indicaţiile tradiţionale pentru viaţa creştină, să alimentăm credinţa printr-o ascultare mai atentă şi prelungită a cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la sacramente. Şi, în acelaşi timp, să creştem în caritate, în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar şi prin indicaţiile concrete ale postului, pocăinţei şi pomenii, aşa cum am auzit la rugăciunea zilei.

O altă confirmare ne vine din evanghelie. În fragmentul de astăzi se spune că au venit unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. Aceştia, foarte probabil, voiau să-l pună la încercare, adică să audă ce părere îşi va da despre activitatea autorităţii romane. Isus, însă, le răspunde: "Dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel". Ca să înţelegem bine acest răspuns, la prima vedere tulburător, trebuie să vedem că aici Isus, în loc să exprime o judecată, fără îndoială negativă despre fapta lui Irod, aşa cum cereau aceştia, voia să-i pună faţă în faţă cu marea lor responsabilitate. Voia să le spună că era şi mai mare păcatul pe care îl comiteau ei, şi anume că nu-l primeau pe cel care a fost trimis de Dumnezeu şi, în consecinţă, refuzau să se convertească.

Acum, prin acest episod evanghelic, ce vrea să ne spună nouă astăzi Biserica? Vrea să ne pună în faţa marii noastre responsabilităţi. Isus a venit şi în mijlocul nostru. Şi noi l-am cunoscut. Isus ne-a arătat şi nouă toată bogăţia sa de lumină, a săvârşit şi în mijlocul nostru minuni de har pentru mântuirea lumii. Dar noi, cum ne comportăm? Cum corespundem la toată această bogăţie? Luăm în serios, aşa cum ar merita, venirea sa? Atunci când citim evanghelia, când ascultăm cuvântul său, prin mesagerii şi interpreţii săi, Isus continuă să ne lumineze. Se face simţit prin inspiraţiile sale, prin sugestiile în vederea propunerilor bune, decizii de luat, schimbări de conduită în viaţa noastră, iar noi va trebui să corespundem, punându-le în practică fără amânare. Este avertismentul care ni se dă şi în scurta parabolă finală, a smochinului neroditor. Să nu abuzăm de răbdarea lui Dumnezeu. Isus aşteaptă de la noi roade concrete. Sunt roadele cuvântului său trăit, pe care el vrea să le vadă în viaţa noastră, în familiile noastre, în comunităţile noastre.

Parohul unuia dintre cartierele periferice ale Parisului a rugat-o într-o zi pe scriitoarea Madeleine del Breile, buna sa enoriaşă, să ducă un pachet de haine unei familii foarte sărace, care nu credea în Dumnezeu. Madeleine a luat pachetul şi s-a dus la adresa pe care i-o dăduse parohul. A urcat cele cinci etaje ale blocului de beton şi a dat pachetul femeii cu aer bolnăvicios, care venise să deschidă uşa, ţinând un copil în braţe. Femeia a mulţumit şi Madeleine a început să coboare scările. De abia a ajuns la parter, că s-a auzit chemată. Era femeia de la etajul cinci, care striga: "Vino să-ţi iei pachetul înapoi, sunt nişte zdrenţe greţoase. Suntem săraci, dar nu trăim din gunoaie". Madeleine a urcat din nou. A văzut că femeia avea dreptate, în pachet era lenjerie murdară. Trebuie să fi fost o greşeală. S-a scuzat şi a coborât scările necăjită. Nu ştia ce să spună. A trecut prin faţa unei florării şi a văzut un coş de trandafiri roşii, superbi. L-a cumpărat, a făcut cale întoarsă şi l-a întâlniţi pe copilul femeii, i-a dat florile şi i-a spus: "Du-le mamei tale!". Acel copil a fost primul botezat din acel cartier.

Fratele meu, sora mea, mulţi oameni din jurul tău poate că au primit de la viaţă doar pachete cu zdrenţe, murdării. Poate că s-ar converti dacă ar primi nişte trandafiri. Ar fi rolul tău umil, poate de mult timp aşteptat. Dar s-ar bucura. Şi ei, şi florăreasa. Amin.

3 martie 2013

Pr. Cristinel Fodor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
374 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a din Postul Mare:

Anul C
11 martie 2007 - Pr. Anton Săboanu
7 martie 2010 - Pr. Claudiu Dumea
28 februarie 2016 - Mons. Benone Farcaş
24 martie 2019 - Pr. Ciprian Bulai

[ Index predici şi predicatori ]