Anul B
Duminica a 32-a de peste an
1Rg 17,10-16; Evr 9,24-28; Mc 12,38-44
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În prima lectură de astăzi şi în evanghelie întâlnim două văduve, care sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt femei simple, ambele sunt sărace, ambele îşi pun încrederea în Dumnezeu mai degrabă, decât în lucruri, şi ambele sunt răsplătite pentru credinţa lor cea mare.
Prima văduvă e o străină pentru evrei. E din Sarepta, un oraş de pe ţărmul Mării Mediteranei, între Sidon şi Tir, la nord-vest de regatul Israelului. Profetul Ilie a călătorit prin această ţară în timpul foametei. Ca în toate timpurile de foamete, bogaţii se plâng, iar săracii mor de foame. Femeia era foarte săracă. Când Ilie a întâlnit-o, ea îşi aduna ultimele resturi de mâncare, după care ea şi fiul ei urmau să moară de foame.
Cu siguranţă, foarte mulţi dintre noi am văzut măcar una din acele mii de imagini, cu asemenea mame înfometate, ţinând în braţe un copil suferind. Femeia pe care a întâlnit-o Ilie era ca un dintre aceste femei. Acum, imaginaţi-vă cum un străin total se apropie de această femeie şi-i cere de mâncare în numele Domnului. "Nu este corect", am spune cu toţii, "trebuie să aibă singur grijă de el, să o lase în pace pe ea şi pe copilul ei". Însă, exista o lege a ospitalităţii în acea vreme, care cerea ca străinii şi pribegii să fie îngrijiţi în necazul lor. Imaginaţi-vă cât de adâncă a fost credinţa femeii în Dumnezeu, de a împărţit cu Ilie puţinul pe care îl avea. Aceasta este ceea ce a făcut femeia din Cartea întâi a Regilor. Dumnezeu i-a văzut credinţa şi generozitatea. Bunătatea i-a fost răsplătită şi a primit cât să mănânce pentru un an întreg.
A doua văduvă e cea din evanghelia de azi, care a pus două monede mici în vistieria templului. Isus a spus că donaţia ei, deşi părea nesemnificativă, a fost extraordinară, pentru că a dat tot ce avea. Donaţia ei a fost un act prin care ea s-a încredinţat cu totul în grija milostivirii şi bunătăţii lui Dumnezeu.
Se povesteşte că odată trei oameni bogaţi, însoţiţi de slujitorii lor, călătoreau pe acelaşi drum. La un moment dat, ajung într-un sat foarte sărac, unde oamenii mureau de foame. Văzând crunta lor sărăcie, toţi trei s-au hotărât să-i ajute. Primul bogat, sensibil, n-a suportat să vadă o asemenea imagine. Aşa că a luat repede tot aurul, argintul şi bijuteriile pe care le avea în trăsură şi le-a împărţit sătenilor în mod egal şi a plecat. Al doilea, văzând situaţia lor disperată, s-a oprit pentru o scurtă vreme, şi a împărţit cu acei săraci toată hrana, apa şi grânele din căruţele sale, deoarece a văzut că aurul şi banii nu puteau să-i ajute, pentru că nu aveau ce şi de unde cumpăra de mâncare. Cel de-al treilea văzând o asemenea sărăcie, a grăbit mersul şi a străbătut satul fără oprire. Ceilalţi doi, observând acest fapt de la distanţă, au comentat, condamnând lipsa de compasiune a celui de-al treilea: "Ce bine că am fost noi acolo, să-i ajutăm pe acei bieţi săraci". A doua zi, însă, cei doi s-au întâlnit cu al treilea om bogat, însoţit de slujitorii lui, îmbrăcaţi în haine de muncă. Se întorceau în mare grabă spre oamenii din satul sărac. Căruţele erau pline nu cu aur, bani sau alte bogăţii, ci erau pline cu diferite unelte agricole şi mulţi saci cu diferite seminţe. Se întorceau în grabă spre acei oameni săraci, pentru a-i ajuta să iasă cu adevărat din sărăcie.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, Isus, în evanghelia de azi, vede această diferenţă dintre oameni: cei care dau, ajută doar pentru a fi văzuţi cu multă fanfară şi fală, precum cărturarii şi bogaţii, care aruncau sume mari în casetă, în sunete de trâmbiţă, şi cei care vor să ajute cu adevărat, în linişte, din credinţă, cu doi bănuţi sau cu cât are fiecare, dar din toată inima, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Gestul celor dintâi se risipeşte repede ca fumul, însă gestul făcut ca al celor două văduve este cu adevărat plăcut şi răsplătit de Dumnezeu, care se uită şi vede.
Ceea ce au făcut aceste văduve este extrem de greu pentru noi toţi de făcut. Indiferent de cât de mare este credinţa noastră astăzi, e foarte dificil să ne punem încrederea totală în Dumnezeu. E ceva în noi toţi care caută soluţii la problemele noastre în afara credinţei. Egoişti fiind, credem că ne putem rezolva singuri propriile probleme, ne putem învinge singuri toate obstacolele. Cu siguranţă, mulţi suntem tentaţi să credem că suma adecvată de bani, plasată în locul potrivit, poate vindeca toate bolile vieţii. Marea eroare a vremurilor noastre: banii ne pot rezolva problemele. Şi se vede peste tot truda agenţiilor de publicitate, care vor să ne convingă că putem cumpăra cu banii fericirea.
Mesajul radical al lecturilor de astăzi este că trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu mai degrabă, decât în bunurile noastre materiale. Acest lucru ne este greu de făcut pentru că ne cere să practicăm virtutea uitată a umilinţei. Umilinţă? Da! Umilinţa sau smerenia. Doar o persoană umilă recunoaşte unde se află poziţionată în faţa lui Dumnezeu. Doar o persoană umilă îşi recunoaşte nevoia profundă de Dumnezeu. Doar o persoană umilă e sigură că prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa e fundamentală pentru fericire.
Cele două văduve au dat din mica lor avere întreaga lor avere. Ele şi-au pus încrederea în Dumnezeu, arătând prin faptele lor, că prezenţa lui în viaţă era infinit mai importantă decât orice aveau ele, chiar mai importantă decât propria lor viaţă. Ele ne dau exemplu de creştini ideali, care se încred cu umilinţă în Dumnezeu, pentru a avea grijă de ei.
Isus s-a înălţat la cer, dar ne-a lăsat persoane care să ne înveţe, să ne îndrume, şi ne cheamă să privim la aceste persoane. Adevăratul loc teologic sunt săracii. În ei cunoaştem cine este Dumnezeu şi cine suntem noi.
În cultura antică şi în cea ebraică, femeia era considerată ca fiind supusă, marginală, dar Isus o propune în evanghelie, în mod constant, ca fiind imaginea lui Dumnezeu, şi într-un mod umil, căci dacă eram acolo, nici noi nu ne-am fi dat seama de gestul ei, dacă nu ne spunea Isus. Această văduvă nu face zgomot, nu trâmbiţează. Cu o totală încredere în Domnul, dispare în gol. Isus se aşază, şi ne îndeamnă şi pe noi să ne oprim şi să privim aceste lucruri care nu fac zgomot, dar sunt atât de plăcute lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, să ne rugăm şi să sperăm că într-o bună zi vom avea şi noi toţi o credinţă atât de profundă în Dumnezeu, aşa cum s-au încrezut aceste două văduve din Sfânta Scriptură. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care venim la biserică, nu-i aşa? Suntem aici să ne rugăm pentru credinţă. Amin.
