Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
De multe ori mi s-a întâmplat să întâlnesc elevi sau studenţi care, atunci când se confruntau cu o situaţie care îi punea puţin în criză, mărturiseau: "Nu ştiu cum să mă comport, nu ştiu ce să fac. La şcoală, la facultate, suntem obişnuiţi să rezolvăm probleme, probleme de matematică, de chimie, probleme de teologie, dar unde putem învăţa să rezolvăm problemele vieţii, problemele existenţei?". Ei spuneau: "La şcoală e de ajuns să înveţi, trebuie doar să ştii anumite lucruri. Apoi dai examenul şi totul merge bine. Dar, când mă confrunt cu problemele vieţii, chiar dacă ştiu teoria, cunoştinţele nu-mi sunt suficiente".
În evanghelia de astăzi tocmai am asistat la un fel de examinare care a decurs bine. Cărturarul urmărise cu atenţie lecţia lui Isus, izvorâtă din întrebarea sa, care e cea mai importantă, care e prima dintre porunci. Şi a arătat imediat că a înţeles noţiunile. Nu numai că studiase bine, dar era pe deplin de acord cu cele spuse de învăţător. "Bine, învăţătorule", spune el. "Adevărat ai spus că el este unul singur, şi că nu este altul în afară de el. Şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". Isus îi răspunde, dându-i imediat o notă bună, încurajatoare. Dar parcă din răspunsul său îi spune că ceva îi mai lipseşte: "Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu". De ce Isus nu îi spune: "Ai reuşit, eşti mântuit!"? aşa cum, de exemplu, i-a spus lui Bartimeu, după ce şi-a recăpătat vederea: "Credinţa ta te-a salvat". De ce nu îi spune: "Ai intrat în Împărăţia lui Dumnezeu! Eşti parte din Împărăţia lui Dumnezeu"? Şi îi spune doar: "Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu". De ce oare acest răspuns?
Probabil că Isus vroia să-l ajute să-şi dea seama că este bună cunoaşterea, necesară, indispensabilă, dar nu suficientă. Este ca atunci când trebuie să mergem într-un loc, despre care ştim doar numele. Pentru a ajunge la destinaţie trebuie să cunoaştem calea şi să avem un mijloc să ajungem acolo. Cărturarul cunoştea drumul, calea, dar încă nu păşea pe acea cale, nu ajunsese la destinaţie, de aceea Isus nu-i spune: "Bine, ai intrat în Împărăţia lui Dumnezeu, ai ajuns la destinaţie", ci doar: "Bine, ştii cum să ajungi acolo".
Şi noi, dragi credincioşi, ştim multe. Venim duminică de duminică la Sfânta Liturghie, cunoaştem poruncile, chiar ne considerăm buni creştini pentru că ne spunem rugăciunile. Dar dacă suntem sinceri, cu noi înşine, nu putem să nu observăm că prin comportamentul nostru, în familie, şcoală, la serviciu, în cartier, cam batem pasul pe loc în ceea ce priveşte iubirea concretă. "Cunoaşteţi drumul", ne-ar spune Isus, dar paşii pe drum sunt, uneori, prea mici sau prea firavi. Avem multe informaţii despre calea Domnului şi puţin paşi pe această cale.
În legătură cu această poruncă a lui Dumnezeu, a-l iubi pe el şi pe aproapele ca pe noi înşine şi paşii noştri concreţi pentru a o împlini, în Talmud se poate citi următoarea anecdotă. Un păgân a mers la rabinul Shammai şi i-a spus: "Sunt gata să mă convertesc la religia Dumnezeului tău dacă vei sintetiza toată Legea în timpul scurt în care eu voi reuşi să stau într-un picior". Rabinul a văzut în această cerere o adevărată insultă faţă de bogăţia Legii lui Dumnezeu şi l-a alungat dinaintea sa, arătându-i ameninţător toiagul. Păgânul, însă, a mers şi la rabinul Hillel şi i-a adresat aceeaşi cerere. Învăţătorul l-a ascultat cu atenţie, l-a lăsat să stea într-un picior, şi i-a spus: "Să nu faci celorlalţi ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie. În această poruncă stă toată Legea. Restul sunt doar explicaţii". Şi a încheiat: "Iar acum, lasă-ţi, te rog, jos piciorul, şi începe să păşeşti împreună cu Dumnezeu". Într-un timp foarte scurt, rabinul i-a spus care e esenţa Legii, dar i-a transmis şi foarte clar că nu îi ajunge să o ştie, ci trebuie să o împlinească păşind alături de Domnul. Noi cum suntem? Într-un picior, căutând explicaţii? Sau păşim cu ambele picioare pe calea Domnului.
Avem şi noi nevoie să descoperim într-o manieră concretă paşii noştri împreună cu Dumnezeu, calea pentru a-l iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine. Iar, apropo de a merge cu ambele picioare, a nu mai rămâne într-un picior, un prim pas pentru a intra cu adevărat în Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru a-l iubi, vine dintr-un alt cuvânt ce apare astăzi strâns legat de porunca iubirii.
Dacă am fost atenţi la răspunsul lui Isus cu privire la cea mai mare dintre porunci, am reuşit să observăm că aceasta nu este "fă asta ori fă aia", şi nici nu spune imediat Mântuitorul: "Iubeşte-l pe Dumnezeu, iubeşte-i pe fraţii tăi", ci, prima dintre porunci este: "Ascultă, Israele!". Ce să ascult? Ascultă istoria lui Israel, continuă Deuteronomul, adică faptul că Domnul este Dumnezeul nostru, pentru că el ne-a eliberat, ne-a scăpat din Egipt. "Ascultă, Israele!" înseamnă să ascultăm ceea ce Dumnezeu face zilnic pentru noi. Şi ascultând, înţelegem sensul vieţii noastre, sensul paşilor noştri. Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Ne-a creat, ne-a eliberat, ne-a răscumpărat, şi-a dat viaţa pentru noi, ne-a rânduit la prietenia cu el, a făcut cu noi un legământ veşnic pe care îl înnoieşte la fiecare Sfântă Liturghie. Numai ascultând cu toată inima, cu tot cugetul, cu toată puterea acestea, înţelegem sensul vieţii noastre.
Aşadar, prima poruncă este: "Ascultă!". "Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn". Astfel putem primi cu spirit de ascultare şi de convertire glasul celuilalt, glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte. Numai astfel vom putea practica dimensiunea verticală şi cea orizontală ale iubirii. Iubirea adevărată, care este asemenea crucii, cu cele două braţe ale sale: unul spre Dumnezeu şi altul spre fratele nostru. Fără braţul vertical, cel orizontal nu poate sta în picioare, iar fără cel orizontal, cel vertical rămâne un lemn gol şi inutil. Aşadar, pentru a ajunge la Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a păşi pe această cale, avem nevoie să ascultăm de glasul său.
Dar pentru a-l asculta pe Dumnezeu, avem nevoie de timp, timp oferit ascultării. Un călugăr spunea la un moment dat că a oferi zece minute pe zi pentru a-l asculta pe Dumnezeu şi a vorbi cu el este începutul vieţii spirituale. Şi îl ascultăm citind evanghelia, citind Scriptura sau, pur şi simplu, privindu-l pe Cristos. El este Cuvântul pe care Dumnezeu ni-l spune mereu şi pe care noi putem să-l lăsăm să răsune în inimile noastre. Crucea lui Isus, iubirea dăruită pe cruce, este marele şi cel mai important cuvânt pe care putem să-l ascultăm şi astfel să ajungem să-l iubim cu adevărat pe Tatăl şi pe fraţi ca pe noi înşine. Cu toţii avem în casele noastre un crucifix. Să încercăm să-l privim într-un moment de tăcere şi să-l întrebăm pe Părintele nostru ceresc: "Tată bun şi iubitor, care este cuvântul pe care tu mi-l adresezi prin Cristos? Cum te-aş putea asculta mai bine?".
Apoi, a asculta cu adevărat este şi modalitatea de a-l iubi pe aproapele. Dacă noi, în timp ce suntem alături de cineva, putem sta în tăcere, atunci nu doar urechile, ci şi imaginaţia, gândurile şi inima se deschid, şi lasă să pătrundă ceea ce spune sau face celălalt. Atunci ne dăm seama de frumuseţea chipului său, de bunătatea inimii sale, de posibilitatea de a ne înţelege între noi. De fapt, acţiunea de a asculta este ca o uşă. Dacă este închisă, nimic nu poate intra în noi. Dacă este deschisă, totul poate intra. Dacă este întredeschisă, poate intra doar foarte puţin. Din această uşă deschisă vine capacitatea de a iubi cu toată inima, cu toată puterea, cu tot cugetul, adică cu tot ceea ce suntem.
Un exemplu grăitor, în acest sens, ar putea fi exerciţiul desenării unui cerc cu un compas. Vă invit să ne aducem aminte cum era în timpul şcolii şi desenam, făceam cercuri, cu ajutorul unui compas. Pentru a realiza acel cerc, trebuia mai întâi să oprim vârful compasului într-un punct, apoi să-l deschidem şi să desenăm cercul. Iar acest cerc va fi mic sau mare, în funcţie de deschiderea pe care o stabilim braţului care desenează. Vârful şi deschiderea cercului vieţii este pentru noi ascultarea. În funcţie de cât de mult deschidem atitudinea de ascultare, dragostea noastră va creşte sau se va diminua. Iar incluşi în acel cerc sunt cei care primesc iubirea noastră: Domnul, ceilalţi şi chiar noi înşine. Să ne întrebăm săptămâna care urmează: Cât de mult ascult? Cum pot să-l ascult mai bine pe Dumnezeu? Cum aş putea să-i ascult mai bine şi mai profund pe cei din familia mea? Cum pot lărgi cercul vieţii mele, păşind spre Împărăţia lui Dumnezeu prin ascultare?
31 octombrie 2021
