Anul C
Duminica a 16-a de peste an

Gen 18,1-10a; Ps 14; Col 1,24-28; Lc 10,38-42

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

"Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi.

Însă un singur lucru este necesar" (Lc 10,41-42).

Noi, oamenii, suntem atât de diferiţi, cu idealuri diverse, cu aspiraţii multiple, dar cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma acum că ne putem totuşi împărţi, dintr-un anumit punct de vedere, în două categorii distincte. O parte dintre noi sunt oameni prinşi deja în iureşul vieţii, iar o alta, formată din cei mai tineri, se pregăteşte să intre în iureşul vieţii. Găsesc de aceea evanghelia de astăzi şi învăţătura pe care am putea să o extragem din ea extrem de importante pentru viaţa noastră, indiferent de ce parte ne-am afla. Am putea numi pericopa evanghelică de astăzi "evanghelia omului echilibrat", iar filozofia de viaţă pe care o propune s-ar putea intitula "fascinaţia liniştii din mijlocul furtunii", şi vom înţelege imediat şi de ce.

Un vers din Lucian Blaga, care m-a provocat mereu, sună în felul următor: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva. Dacă te abaţi şi astăzi prin unele sate ori cartiere periferice ale unui oraş, ai uneori un sentiment ciudat că viaţa este extrem de liniştită şi totul decurge de veacuri la fel, în acelaşi ritm molcom şi sigur, de parcă nimic deosebit nu ar putea tulbura ordinea prestabilită de veacuri. Oamenii sunt domoli şi impasibili, de parcă nimic nu i-ar putea tulbura. Indiferent de activitate, găsesc oricând timp pentru un răgaz sau pentru a sta la taifas, un ceas sau două, în faţa porţii. Uneori chiar ai impresia că veşnicia s-a născut, într-adevăr, la sat.

Un astfel de sat reprezintă însă doar o oază, un loc devenit între timp atipic pentru contemporaneitate şi spiritul ei febril, grăbit, ce trăieşte cu teama de a pierde pasul vizavi de schimbările mult prea rapide pe care omul modern le generează. Lumea ne vorbeşte, aşadar, de o cu totul altă realitate. În afara satului idilic al lui Blaga e mult haos, iar viaţa în sine a devenit un iureş, ce tinde să scape de sub control. Cei care trăiesc în oraşele mari, studiază sau lucrează în ele pot da mărturie ce stresantă a devenit viaţa: maşini, tramvaie, claxoane, înjurături, oameni grăbiţi ce dau unii peste alţii şi-şi fac loc cu coatele pe străzile ori în staţiile devenite neîncăpătoare, cursuri, facultăţi alternative, seminarii, bairamuri şi petreceri care nu se mai sfârşesc. E un haos total. Viaţa are un ritm care-ţi dă impresia că parcă te-ai afla într-o maşină de spălat. Sunt mulţi care vin pe perioada verii acasă, din străinătate, de la muncă şi pot confirma şi ei această agitaţie şi acest stres pe care omul contemporan nu mai reuşeşte să-l domolească. Toată ziua muncă, patronii trag de muncitori, toţi se agită, toţi vor să nu iasă în pierdere şi să nu piardă ritmul. Toţi aleargă şi uită uneori să se oprească, pentru a se întreba "Încotro?" Timpul nu ne mai ajunge. Dialogurile se rup parcă înainte de final, mesajele sunt din ce în ce mai succinte şi dau impresia unei limbi chinuite şi forţate să genereze un limbaj format doar din cuvinte scurte ori monosilabice, prescurtări şi barbarisme verbale. Trăim în lumea aflată atât de mult în criză de timp, încât prima întrebare într-o convorbire telefonică nu mai este "Ce mai faci?", ci "Unde eşti?" O viaţă care nu e doar ca o maşină de spălat, ci şi ca un aspirator: te trage şi pe tine după ea. Şi ferească Dumnezeu să ai curajul să fii altfel!

Evanghelia de astăzi este un semnal de alarmă pentru toţi cei care recunosc starea aceasta alarmantă în care ne aflăm şi pentru toţi cei care nu au renunţat încă la visul unei vieţi de om şi creştin autentic, după inima lui Dumnezeu, şi nu după iureşul valului care vrea să ne ia pe sus cu tot ce suntem şi avem.

O primă lecţie pe care vrea să ne-o dea cuvântul lui Cristos de astăzi este: "Învaţă să mai spui din când în când stop!" Omul nu este o maşină. Viaţa nu este doar muncă şi activitate în rutină. Oare trăim ca să muncim sau muncim ca să trăim? În viaţă trebuie să te mai şi opreşti şi să nu te laşi purtat doar de obişnuinţe şi de preocupările stereotipe ori monotone zilnice. "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi!" Marta, Marta, nu te mai agita atât! Oare crezi că aceasta contează în acest moment cel mai mult, dacă îmi serveşti scofeturi pregătite timp de trei ore? Stai liniştită. Mai ia o pauză! Eu nu am venit să te stresez şi mai mult. Altul e scopul vizitei mele. E ca şi cum Cristos ne-ar adresa un reproş tuturor. De când nu ţi-ai mai luat concediu sau o zi liberă, un timp în care să-ţi reîncarci cu adevărat bateriile? Sau crezi cumva că totul se dărâmă şi se năruie dacă lipseşti tu câteva zile de acasă, tu, cel de neînlocuit, fără de care nimic nu se poate şi toate merg prost? De când ai ajuns să te crezi de neînlocuit? Ai devenit între timp veşnic şi perfect şi nu ştiu eu? Sau eşti şi tu dintre aceia care trăiesc cu veşnica teamă că sunt furaţi şi înşelaţi, că, dacă nu eşti prezent, nimic nu se face cum trebuie? Stai liniştit. Viaţa merge înainte şi cu, şi fără tine.

Isus nu o dojeneşte pe Marta că munceşte. Ea trebuie să muncească. Toţi trebuie să muncim, să fim activi, harnici. Dar îi reproşează cumva că doar aceasta face. Viaţa trebuie să aibă un ritm, un echilibru. E necesar ca din când în când să existe şi momente de reîncărcare, de reîmprospătare, de hrănire. Chiar Dumnezeu, atunci când a creat lumea, i-a imprimat un astfel de ritm. După ce a creat totul în şase zile şi a văzut că toate erau bune, a şaptea zi a dedicat-o repausului. E importantă activitatea. Ei îi sunt dedicate şase din cele şapte zile ale săptămânii. Dar din când în când, regulat, trebuie să ne reamintim să spunem şi stop. Să-mi spun mie cu convingere: "Eu nu sunt o maşină, nu sunt ceea ce vrea lumea să facă din mine, o cutie de conserve, cu termenul de garanţie expirat înainte de vreme". Există mulţi care ar avea alternative şi care nu sunt obligaţi de circumstanţe, dar muncesc cu plăcere şi duminica, ba chiar, li se pare, cu mai mult spor decât în rest. Iar sfânta Liturghie duminicală e adesea un lux pe care mulţi nu şi-l mai permit de mult timp. Omul nu e o maşină. Iar activitatea, munca, banul nu epuizează integral rostul vieţii.

O altă lecţie importantă pe care ne-o dă Isus astăzi e următoarea: în viaţă este fundamental să ştii să-ţi stabileşti priorităţile, şi aş enumera cel puţin trei legi sau criterii în acest sens.

În primul rând, nu poţi să le faci sau să le ai pe toate în viaţă. Şi uneori se aglomerează aşa de multe şi ai impresia că trebuie să faci aşa de multe, încât ajungi să spui "Nu mai fac faţă. Sunt depăşit". "Doamne, nu mai pot. Nu vezi că sora mea m-a lăsat singură? Spune-i să mă ajute!" Iar Isus îi dă o replică simplă: "Un singur lucru este necesar!" Adică: "Atunci când ai prea multe de făcut, opreşte-te şi vezi care sunt lucrurile cele mai importante şi necesare. Fă-le pe acelea, iar pe celelalte lasă-le deoparte!" Nu poţi să le faci pe toate, nu le poţi avea pe toate în viaţă! Iar un principiu fundamental pe care trebuie să ni-l însuşim este tocmai acesta: a fi este mai important decât a avea. Întotdeauna, oamenii contează mai mult decât lucrurile. Noi avem tendinţa să fim uneori mai ataşaţi de lucruri decât de oameni, pentru că pe primele le putem poseda mai uşor. Or, apreciem persoanele la adevărata lor valoare abia după ce nu mai sunt lângă noi. Dacă-ţi zgârie cineva maşina, faci imediat o criză de nervi. Dacă se îmbolnăveşte vecinul, rămâi rece sau chiar te bucuri. De ce? Pentru că te-ai ataşat mai mult de lucruri, decât de persoane. Valoarea supremă pentru Dumnezeu este omul, persoana umană. "Gloria Dei homo vivens" (Gloria lui Dumnezeu este omul viu), spunea Irineu.

"Marta, Marta, acum ai pe cineva în casa ta! E importantă şi ciorba ta. Dar las-o, căci eu sunt mai important decât ciorba ta. Ciorbă poţi face şi mâine. Eu nu vin în casa ta în fiecare zi. Vânzătorul e mai important decât marfa pe care ţi-o vinde. Nu-l trata ca pe un nimeni. Angajatul tău e mai important decât banii pe care ţi-i produce. Familia e mai importantă decât serviciul. Copiii, educaţia lor sunt mai importante decât câmpul ori un salariu de cinci ori mai mare. Bolnavul care aşteaptă la uşa cabinetului sau cel care zace de febră în pat e mai important decât poliţa lui de asigurare ori banii pe care ţi-i strecoară cu mâinile tremurânde în buzunar". Aşadar, când lucrurile se aglomerează şi simt că nu mai pot, las totul deoparte în favoarea omului. Respectă ordinea priorităţilor şi ierarhia de valori care te reprezintă ca om şi creştin adevărat!

O altă lege pe care trebuie să o asimilăm, după ce am ascultat fragmentul evanghelic de astăzi, e şi aceasta: relaţiile dintre oameni sunt mai importante decât activitatea şi munca noastră. "Marta, Marta, îi spune parcă Isus, tu ai impresia că eu am venit la tine să mănânc sarmale şi prăjituri, iar tu să stai trei ore în bucătărie să le găteşti? Dacă-mi trebuiau sarmale şi prăjituri, mergeam la restaurant, nu veneam la tine. Eu am venit să te întâlnesc pe tine, să te văd, să stăm de vorbă. Vreau să ne simţim bine împreună, unul în prezenţa celuilalt, iar aceasta nu depinde de cât de multe şi gustoase sunt mâncărurile".

Nu avem voie să sacrificăm relaţiile dintre oameni pentru lucruri ori treburi. Nu avem voie să sacrificăm educaţia copilului pentru serviciu şi bani. Copilul are în primul rând părinţi, nu doar bunici şi bone. Copilul nu are nevoie doar de bicicletă, două telefoane mobile şi computer, ci în primul rând de o mamă şi de un tată. Nu este permis să limităm relaţia dintre pacient şi medic la una strict profesională. Cel bolnav trebuie să simtă că valorează în primul rând ca persoană, că merită un cuvânt bun şi un gest de omenie, că nu este privit doar ca un număr, ocupant al unui pat şi o posibilă sursă de un ciubuc, unul căruia îi arunc în grabă o reţetă şi nişte pastile şi căruia îi uit chipul, ca şi cum nu l-aş fi întâlnit niciodată. Nu avem voie să sacrificăm relaţia cu soţul ori soţia din cauza muncii şi a condiţiilor materiale după care visează toţi. Pentru că soţia nu are nevoie doar de vilă şi maşinuţă la scară, ci, în primul rând, de soţul ei. Iar atunci când simt că relaţia cu cel de lângă mine se răceşte, cade în rutină ori dă în formalism, las totul deoparte pentru ca nu cumva să pierd ceea ce este cu adevărat esenţial, căci relaţiile dintre oameni sunt mai importante decât lucrurile ori treburile.

Iar al treilea criteriu care susţine legea priorităţilor în viaţă e acesta: ordinea spiritului este întotdeauna superioară ordinii materiale. Marta, Marta, tu renunţi la o predică bună, la o discuţie înaltă şi profundă pentru nişte treburi mărunte. De câte ori nu renunţăm noi în cursul zilei la o îndeletnicire spirituală în favoarea unei activităţi materiale? De câte ori nu renunţăm la a citi câteva pagini dintr-o carte bună, la o rugăciune, la o Liturghie, la o discuţie spirituală din cauza unor lucruri mărunte? Sau câţi dintre noi nu au renunţat definitiv la astfel de preocupări spirituale, considerând că "ele nu-ţi dau de mâncare" ori "sunt demodate", ocupându-ne 90% din timp de treburi materiale? Dacă omul este alcătuit din trup şi suflet nemuritor, nu ar trebui să-şi aibă fiecare partea lui? Oare cât îi acordăm unuia şi celuilalt din cele 24 de ore ale unei zile, ori din cele şapte zile ale unei săptămâni? Adică sfintei Liturghii, rugăciunii, lecturii spirituale, discuţiilor profunde cât timp le acordăm, comparativ cu celelalte banalităţi printre care ne pierdem şi care ne sufocă?

De făcut vom găsi întotdeauna ceva de făcut şi mereu omul se va plânge că nu-i ajunge timpul. Dar oare cine va face ordine în locul nostru în propria noastră viaţă? Ordinea priorităţilor cine o stabileşte? Pentru că nu ai voie, din cauza treburilor zilnice, a preocupărilor ori lucrurilor materiale, să-i neglijezi pe ceilalţi, să-ţi neglijezi familia, copiii, să-ţi neglijezi prietenii, dar, mai ales, să-ţi neglijezi sufletul.

Şi mai avem de învăţat un lucru din evanghelia de azi: să ştii întotdeauna să profiţi şi să te bucuri de timpurile prielnice, providenţiale din viaţa ta. Isus a venit în casa celor două surori, Marta şi Maria, poate de numai două-trei ori în viaţă. Maria a ştiut să profite de aceasta, pentru că a înţeles că nu-l are pe Isus zilnic la ea. Să ştii în viaţă să te bucuri şi să profiţi de marii oameni cu care te întâlneşti, să ştii să te bucuri şi să rămâi cu ceva după întâlnirea cu un profesor bun, de întâlnirea cu un preot bun, de întâlnirea cu un prieten bun. Să ştii să profiţi şi să te bucuri de locul actual de muncă ori de facultatea pe care o urmezi, pentru că nu te vei mai întâlni cu ele sau cu mulţi oameni pe care providenţa ţi i-a scos în cale acum, poate chiar şi într-un pat de spital ori în căruciorul cu rotile. Mai târziu îţi va fi dor şi vei dori să retrăieşti un astfel de moment unic, o astfel de întâlnire inedită, dar nu se ştie dacă se va mai putea repeta ocazia. Acum însă e timpul potrivit să o faci, pentru aceasta îţi este dată clipa de faţă. Oamenii mari şi momentele prielnice pentru a te bucura de ei nu le vei avea la îndemână tot timpul. Profită de ele acum. Trebuie oare să vină momentul morţii sau al unei despărţiri pentru a învăţa să apreciezi pe cel pe care l-ai avut atâta timp lângă tine?

Aşadar, iată de ce este atât de importantă evanghelia omului echilibrat de astăzi. A omului care nu-şi trăieşte viaţa ca şi cum ar fi aruncat într-o maşină de spălat ori ca şi cum ar fi tras de un aspirator. A omului care nu trăieşte sub vremi, dar care stă deasupra vremurilor. De ce nu ar deveni şi evanghelia noastră?

18 iulie 2010

Pr. Claudiu Budău

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
370 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 16-a de peste an:

Anul C
22 iulie 2007 - Pr. Felix Roca
21 iulie 2013 - Pr. Benone Lucaci
17 iulie 2016 - Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Index predici şi predicatori ]