Anul C
Duminica a 17-a de peste an

Gen 18,20-32; Ps 137; Col 2,12-14; Lc 11,1-13

Una dintre cele mai importante caracteristici ale vieţii creştinului este rugăciunea.

Ne aflăm în perioada vacanţelor, a concediilor, timp în care ne străduim să ne reîmprospătăm forţele, să ne odihnim. Lecturile din această duminică ne îndreaptă atenţia spre rugăciune, nu numai spre a redescoperi sensul ei, ci mai ales pentru a o practica, pentru a regăsi pacea, odihna interioară pe care o aduce dialogul cu Dumnezeu.

Prima lectură din cartea Genezei prezintă deja modul în care patriarhul Abraham dialoga cu Dumnezeu, felul în care el adresa rugăciunea sa lui Dumnezeu: "Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel păcătos?" Patriarhul, chiar dacă cetăţile Sodoma şi Gomora nu erau locuite de oameni din seminţia sa, mijloceşte în favoarea lor. Principiul asupra căruia crede că poate insista este fundamental: dacă Dumnezeu trebuie să pedepsească pe păcătoşi nu poate să abată pedeapsa sa şi asupra celor drepţi. Observăm însă că în realitatea vieţii omului se abat catastrofe naturale sau provocate şi acestea lovesc oameni buni şi oameni răi, drepţi şi nedrepţi. Fiecare dintre noi ar putea da multe exemple de acest fel: oameni de lângă noi sau de departe care părăsesc această lume de obicei când mai puţin ne gândeam la aceasta. Vedem, aşadar, cum modul de a acţiona al lui Dumnezeu scapă deseori omului. Patriarhul Abraham crezând că va ridica o problemă dificilă în faţa lui Dumnezeu, descoperă, dimpotrivă, că e o problemă şi mai mare nerezolvată în viaţa sa proprie. Dumnezeu nu judecă în funcţie de cantitate, ci de calitate. Astfel rugăciunea de mijlocire este supusă voinţei drepte şi iubitoare a lui Dumnezeu.

Sfântul apostol Paul în a doua lectură ne aminteşte şi nouă, ca odinioară colosenilor, că Dumnezeu ne-a dat viaţă împreună cu Cristos prin botez. În această postură adresăm rugăciunea noastră lui Dumnezeu Tatăl. Pentru aceasta rugăciunea nu este o simplă formulă care ar trebui să producă automat un efect; nu e nici o metodă fabricată de noi prin care cerem Domnului să o ducă la îndeplinire, ci e modul celui botezat de a se adresa lui Dumnezeu Tatăl, pentru că a crezut în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe Isus din morţi.

Evanghelia pe care am ascultat-o nu ne prezintă vreo abordare teoretică a rugăciunii, dar modul concret de a ne ruga. Isus este surprins de mai multe ori în rugăciune. La sfântul evanghelist Luca, Isus petrece nopţi întregi în rugăciune. În rugăciune, în dialogul cu Tatăl, Cristos a căutat răspunsul la situaţiile pe care le-a întâlnit în viaţă. În rugăciune a căutat soluţia la drama crucii pe Calvar.

Rugăciunea "Tatăl nostru" e o rugăciune de cerere, dar nu de cereri egoiste, pentru sine, ci ne aduce în comuniune chiar şi atunci când suntem pe patul de suferinţă, uitaţi de ceilalţi. Isus invită la rugăciune şi pentru hrana zilnică, dar şi pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Legătura noastră cu Dumnezeu se măsoară în funcţie de legătura pe care o avem cu oamenii. Nu se poate să fim în acord cu Dumnezeu când nu suntem în regulă cu proprii fraţi. Proba pe care Isus o dă referindu-se la modul său de a acţiona e simplă, dar realizarea ei e dificilă. De aceea e necesar să intervină harul lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt care să ne călăuzească la tot adevărul. Şi parabola despre prietenul care ajunge în miez de noapte şi cea care face apel la atitudinea unui tată faţă de fiii săi ilustrează atitudinea milostivă a lui Dumnezeu faţă de cel ce se roagă. Dar este de subliniat acelaşi lucru: omul are nevoie să fie călăuzit, însoţit de Duhul lui Dumnezeu pentru a nu rătăci pe drumul său şi a nu se abate de la misiunea sa pe calea mântuirii.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, Liturghia de azi ne pune în faţă o întrebare fundamentală : Ce înseamnă pentru mine, pentru noi, a ne ruga? Ce însemnătate ar putea avea rugăciunea în viaţa creştinului de astăzi? Cum se poate introduce şi menţine rugăciunea în viaţa creştinului aruncat astăzi în atâtea ocupaţii şi datorii?

Ştim din învăţătura Bisericii că sfinţii numeau rugăciunea respiraţia inimii, respiraţia creştinului, semnul autenticităţii lui, al comuniunii sale cu Dumnezeu. Ştim, de asemenea, că nu întotdeauna sunt rezolvate sau se pot rezolva situaţiile incomode pe care omul le întâlneşte în existenţa sa. De câte ori nu ne-am rugat descurajat pretinzând că Dumnezeu nu ne-a ascultat rugăciunea!

Marele teolog Karl Rahner îi răspunde unui tânăr creştin care îi adresează o scrisoare, expunându-i dificultăţile pe care le întâmpină atunci când intenţionează să se roage, scriindu-i astfel: "Aşa cum nu se poate învăţa numai prin lecţii teoretice să foloseşti schiurile, dar este necesar să schiezi, pentru a învăţa şi cum e nevoie să se ia de la capăt fiecare manevră, să te ridici de fiecare dată când cazi, la fel este şi cu rugăciunea: a te ruga se învaţă numai rugându-te".

Isus ne învaţă în evanghelia de astăzi că rugăciunea ne dobândeşte deprinderea de a fi mereu deschişi în faţa lui Dumnezeu Creatorul, ne arată că rugăciunea ne dă forţa de a asculta cu docilitate care este planul lui Dumnezeu. Nu putem să pretindem schimbarea planului lui Dumnezeu după punctul nostru de vedere, după propria noastră viziune. Putem în schimb să acordăm voinţa noastră cu voinţa divină.

Ernesto Oliviero, un laic creştin din zilele noastre, a simţit încă din tinereţe dorinţa de a deschide un centru al păcii exact în locul în care altădată se turnau armele pentru ucidere în război. Astfel se prezintă la primarul oraşului Torino şi cere să-i încredinţeze fosta fabrică de arme, pe care să o transforme într-un arsenal al păcii. Deoarece primarul se împotriveşte, Ernesto Oliviero organizează o santinelă de rugăciune timp de mai multe săptămâni, în fiecare zi existând în faţa fabricii rămase în ruină un voluntar care se ruga fără să fie ştiut de nimeni, pentru planul măreţ pe care acest laic, plin de credinţă, înţelesese de la Dumnezeu că trebuie să-l înfăptuiască. După un timp este chemat de primarul oraşului şi îi este încredinţată această fabrică, devenită acum o oază de rugăciune şi de pace pentru mulţi tineri, copii şi adulţi, iar acolo unde altădată era cuptorul ce topea metalul pentru armament, acum tronează tabernacolul unde Cristos rămâne spre adoraţia sutelor de creştini care sunt însetaţi de el.

Dumnezeu este singurul care ştie care este cel mai mare bine pentru creatura sa. Aceasta nu trebuie să-i amintim lui Dumnezeu pentru că el ştie foarte bine. Trebuie însă ca omul să vorbească cu Dumnezeu, să-l asculte pentru a înţelege tot ceea ce el vrea să-i transmită. Deseori însă omul, aflându-se într-o situaţie dificilă, se simte singur, abandonat. Rugăciunea este cea care îl poartă la comuniune cu fraţii, îl scoate din singurătatea sa şi îi redă speranţa pierdută. În activitatea mea de 12 ani de Preoţie, am învăţat să mă rog şi eu pentru problemele celor pe care, atunci când îşi spuneau necazul lor, îi invitam la rugăciune. Asigurându-l de susţinere în rugăciune se realiza comuniunea creştină care atrage harul lui Dumnezeu: "Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor".

Căutarea voinţei lui Dumnezeu, conformarea cu planul său este cel mai mare confort pe care cel care se roagă îl poate primi şi experimenta. Să tindem mereu spre acest confort spiritual în rugăciune şi să-i cerem şi noi lui Cristos care trimite de la Tatăl ceresc pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer: "Doamne învaţă-ne să ne rugăm!" Amin.

29 iulie 2007

Pr. Egidiu Condac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
556 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 17-a de peste an:

Anul C
25 iulie 2010 - Pr. Anton Despinescu
28 iulie 2013 - Pr. Mihai Pătraşcu
24 iulie 2016 - Pr. Eugen Robu

[ Index predici şi predicatori ]